Poveşti


Poveşti de Mihai Eminescu

Făt-Frumos din lacrimă
Călin-Nebunul
Frumoasa lumii
Borta-vântului
Finul-lui-Dumnezeu
Vasilie-finul-lui-Dumnezeu

Poveşti de Ion Creangă

Fata babei şi fata moşneagului
Punguţa cu doi bani
Capra cu trei iezi
Povestea lui Harap-Alb
Povestea lui Stan-Păţitul
Soacra cu trei nurori
Ursul păcălit de vulpe
Dănilă Prepeleac
Povestea porcului
Ivan Turbincă
Păcală
Acul şi barosul
Cinci pâini
Inul şi cămeşa
Popa Duhu
Povestea unui om leneş
Ion Roată şi Cuza-Vodă
Moş Ion Roată şi Unirea
Prostia omenească (Poveste)
Moş Nichifor Coţcariul
Amintiri din copilărie I
Amintiri din copilărie II
Amintiri din copilărie III
Amintiri din copilărie IV

Poveşti Petre Ispirescu

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte
Aleodor împărat
Ileana Simziana
Sarea în bucate
Prâslea cel voinic şi merele de aur
Balaurul cel cu şapte capete
Broasca ţestoasă cea fermecată
Fata moşului cea cuminte
Făt-Frumos cel rătăcit
Cei trei fraţi împăraţi
Luceafărul de ziuă şi luceafărul de noapte
Pasărea măiastră
Zâna munţilor
Greuceanu
Găinăreasa
Cele trei rodii aurite
Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul
Băiatul cel bubos şi ghigorţul
Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Porcul cel fermecat
Zâna zânelor
George cel viteaz
Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Poveste ţărănească
Cotoşman năzdrăvanu
Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei
Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă
Hoţu împărat
Fata cu pieze rele
Voinicul cel cu cartea în mână născut
Făt-Frumos cu părul de aur
Fata de împărat şi fiul văduvei
Voinicul cel fără de tată
Făt-Frumos cu carâta de sticlă
Fata săracului cea isteaţă
Înşir-te mărgăritari

Poveşti de Fraţii Grimm

Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici
Hansel şi Gretel
Scufiţa Roşie
Cenuşăreasa
Lupul şi cei şapte iezi
Muzicanţii din Bremen
Frumoasa adormită
Croitoraşul cel viteaz
Împăratul Cioc de Sturz
Păzitoarea de gâşte
Pomul cu merele de aur
Regina albinelor
Ploaia de stele
Căsuţa din pădure
Prinţul fermecat
Prichindel
Gâsca de aur
Darul piticilor
Bunicul şi nepotul
Croitoraşul cel isteţ
Fata moşului cea cuminte şi harnică şi fata babei cea haină şi urâtă

Poveşti de HC Andersen

Hainele cele noi ale împăratului
Povestea unui gât de sticlă
Soldăţelul de plumb
Crăiasa Zăpezii
Lebedele
Degeţica
Fetiţa cu chibrituri
Răţuşca cea urâtă
Cufărul zburător
Privighetoarea
Mica Sirenă
Fata din soc
Prinţesa şi mazărea
Klaus cel mic şi Klaus cel mare

Poveşti de Emilia Plugaru

Mărţişorul
Cloşca bunicuţei
Visul lui Tigruţ
Marea Competiţie
Mincinosul
Marele Pictor
Blaniţă Neagră
Culorile
Corniţele
Buturugă
Buchet
Telescopul
Mama adoptivă
Desaga cu fulgi
De-ale buneilor
Bobul de Soare
Vânzătorul de vise
Căluţul zburător
Cadoul de Crăciun
Hau-Hau
Amintirile
A venit Primăvara!
Adevăratul Prieten
Răţuşca Maca
Puiul de Vrăbiuţă
Frunza curajoasă
Mica Pasăre-Uriaşă
Urechiuşele Măgăruşului
Pisicuţa Lulu şi căţelul Ţâgan
Broscuţa Veruza şi floarea de nufăr
Bătrâna doamnă Pădure...
Nouraşul siniliu
Împăratul cel bun
Blestemul Comorii
Crus, Hep şi peştişorul de Aur
Ghetuţele vechi şi ghetuţele noi
Fetiţa cu fundiţe desprinse din cer
Oraşul cu ochii de ploaie
Povestea Creionaşului fermecat
Cele două gângănii

Poveşti de Ioan Slavici

Doi feţi cu stea în frunte
Boierul şi Păcală
Păcală în satul lui
Ileana cea şireată
Spaima zmeilor
Floriţa din codru
Limir-Împărat
Zâna Zorilor
Stan Bolovan
Rodul tainic

Poveşti de Barbu Ştefănescu Delavrancea

Neghiniţă
Palatul de cleştar
Norocul dracului
Departe, departe
Poveste
Bunicul
Bunica
Hagi-Tudose
Sultănica
Pravoslavnicul şi slăninile
Fata moşului
Sorcova
Şuer
Văduvele

Poveşti de Nicolae Filimon

Roman Năzdrăvan
Omul de piatră
Omul-de-flori-cu-barba-de-mătase sau povestea lui Făt-Frumos

Tipăreşte
Finul-lui-Dumnezeu

        Poveste, poveste – da eu nu-s de pe când poveştile – eu sunt de mai încoace, da m-am dus într-o zi la soacră-mea ş’am găsit un sac de poveşti, şi venind a casă l-am scăpat jos şi s-o despicat sacul şi de-atunci s-o împlut lumea de poveşti ş’ am învăţat şi eu una şi ţ-o spun d-tale.

Poveşti de Mihai Eminescu - Finul-lui-Dumnezeu

        Era odat-un om ş-avea doi feciori. Acu femeia era ‘ngreunată ş-o făcut un băiet, da el era sărac, n-avea cine i-l boteza. Iaca pe-acolo era D-zeu şi sf. Petrea. Şi D-zeu i l-o botezat ş-o rămas băietul năzdrăvan.

        Da la urma băietului a făcut o fată, ş-aşa era de frumoasă, de la soare te puteai uita, da la dânsa ba. Treaba ei era să ducă demâncat în ţarină. Ducând ea demâncat în ţarină a zărit-o un zmeu şi s-o pus pe-atâta s-o ia. Da finul lui D-zeu era năzdrăvan ş-o zis aşa fetei: că el a face o brazdă de plug până la demâncat şi ea totdeauna pe brazdă să meargă la fraţii ei. Da finul lui D-zeu era năzdrăvan nu era, da zmeul straşnic. El a şi ştiut ce-o urzit Frate-său ş-o tras brazdă cu plugul pân’ la casa lui. Fata s-a dus cu demâncat drept la curtea zmeului. Aşteaptă ei să vie – nu-i!

        – Eh! mamă, mă duc să-mi caut sora că mi-a luat-o zmeul – a zis finul lui D-zeu! Ş-o făcut el o boambă de fier la ţigani în loc de călăuz şi-o zvârlea şi el mergea după dânsa.

        A ajuns până la o fântână şi la un copac. Acolo puindu-se el să se odihnească, aude zicând aşa: Doamne, Doamne, de-ar veni mama c’acuşi ne mănâncă balaurul!

        – Oare cine să s-audă?

        Se uită-n vârful copacului, vede doi pui de pajeră.

        – Copiilor, da unde-i balaurul cel care vă mănâncă?

        – E – aici în fântână.

        – Mult v-o mâncat pân’ acum?

        – Ia, v-o douăzeci şi patru.

        – Ia las că vă scap eu.

        Se suie ‘n vârful copacului lângă pui. Da balaurul întinde – un cap să ia un pui. Da el avea paloş şi taie capul. Întinde şi celălalt şi-i taie ş’ acela. Acu puii nu ştia ce să-i facă de bucurie şi zice aşa:

        – Câţi fraţi am fost noi, pe toţi ne-a mâncat, numai noi doi am rămas. Dac-a veni mama, măre, de bucurie are să te mănânce; vâră-te sub aripa mea.

        S-o vârât sub aripa lui şi nu s-a văzut. S-aude un vuiet mare; vine pajera. Pajera era mama vântului.

        – Dragii mamei nu v-a mâncat!

        – Finul lui D-zeu ne-a scăpat.

        – Unde-i să-l mănânc de bucurie.

        – Mă rog, mamă, dacă l-ăi mânca să-l faci înapoi.

        – Da unde-i?

        – Îi la răsărit.

        Da ea a’nceput a vâjâi tare la răsărit. Da puii zic către finul lui D-zeu:

        – Mama, are să-i treac’ un foc de-a te mânca pân ce va ajunge la răsărit. Vine.

        – Nu-i dragul mamei.

        – Iacătă-li-i, mamă!

        Da ea-l ia şi-l înghite şi când l-o făcut înapoi aşa s-a făcut el de frumos, de s-o luminat locul unde era el.

        – Ce să-ţi fac pentru binele ce mi-ai făcut, că mi-ai scăpat copiii – a zis pajera.

        – Să-mi spui unde-i zmeul cu soră-mea.

        – Nici n-am văzut, nici n-am auzit.

        – Altmintrele nu-mi mulţumeşti.

        – Să şuier să-mi vie ficiorul, vântul de la răsărit.

        Ş-o şuierat ea odată ş-o venit un om – era statul lui de o palmă şi barba lui era de un cot şi călare pe-un iepure şchiop. Şi-i zice pajera:

        Statu-palmă

        Barbă cot

        Călare pe-un iepure şchiop

        Unde-i zmeul ce-a luat pe fată, pe sora lui finul lui D-zău?

        – Nici n-am auzit, nici n-am văzut. Dacă n-o fi ştiind frate-meu, vântul de la miază-zi. Când o suflat odată, o venit altul. Aista era mare de stat, cu buzele mari şi n-avea ochi. Da când sufla, peste tot locul s-auzea.

        – N-ai văzut, n-ai auzit pe zmeul care a luat pe fată, pe sora lui finul lui D-zău?

        – Nici n-am văzut, nici n-am auzit.

        – Ce-i de făcut? zice Pajera.

        – Da n-o fi ştiind fraţii noştri cei de cruce?

        – Da unde-s?

        – Aicea-s departe. Trebuie să ne ducem loc mult. Na-ţi un firicel din părul meu, na-ţi şi din barba mea şi te porneşte băiete la drum. Şi să pui perii ‘n trei şi când la o vreme de nevoie să şuieri într-înşii, eu, noi ţi-om veni într-ajutor şi fă de-a-dreptul pe aici şi-ai să dai de pădure şi tot te du ‘nainte.

        Se ia el şi se porneşte, merge pân-în pădurea ceea… când în mijlocul pădurii vede – o fumărie straşnic de mare încât se ‘nnăduşea, nu mai putea. S-apropie el acolo pin fum binişor şi găseşte pe mama zmeului-îşi pârlea părul de pe picioare că era cald straşnic şi nu mai putea.

        – Bună ziua mătuşă.

        – Mulţămesc D-tale voinice, da – zice – und-te duci voinice?

        – Caut curtea zmeului, mătuşă.

        – I, flăcăule! Mult trebuie să mergi pân ce-i ajunge şi nu mai rămâi cu zile de te-i apropia.

        – Mă rog, mătuşă, să-mi spui unde-i drumul cela, că nu mi-i frică… mă duc.

        – Eu nu-l ştiu, dragul mătuşii.

        El, ducându-se aşa prin pădure, aude – un glas de om zicând: Valeu, valeu, tare mi-i foame! El s-apropie. Oare ce să fie – acolo? Vede un om şezând, greceşte, jos:

        – Da ce te vaiţi, bade?

        – De pe nouă lanuri grâu am strâns şi tot pâine l-am făcut şi l-am mâncat şi tot mi-i foame.

        – Hai cu mine.

        – Hai.

        Mergând el mai departe a auzit un glas de om zicând aşa: tare mi-i sete.

        – Bună vreme, omule. Pentru – ce ţi-i sete, nu găseşti apă să te saturi?

        – Câte iezere a fost în pădurea asta toate le-am băut şi tot mi-i sete.

        – Hai cu mine.

        – Hai.

        Mergând ei aşa mai departe a intrat în altă pădure tustrei ş’ aude sub tufe un foşnet. Cine era? Vântul de amiază cel cu buzele mari.

        – Bună vreme, vântule, ce faci aici?

        – Mă stăpânesc să-mi ţin suflarea şi să ‘mpuşc un ţânţar. Da să-l împuşc să nu-i sparg pielea.

        – Da unde-i ţânţarul, că eu nu-l văd.

        – Îi lângă soare.

        – Lasă, hai cu mine.

        – Ba nu. Eu mă duc după ţânţar, duceţi-vă voi înainte.

        Merg ei mai departe şi ajunge la palatul zmeului. Zmeul era la vânat şi fata şedea ‘n cerdac.

        – Bună vremea, soro.

        – Mi-o spus zmeul că vii după mine. Da-ntoarce-te că te prăpădeşte.

        – Nu mi-i frică.

        – El acuş vine,-i la vânat.

        Vine zmeul.

        – Bine-ai venit, finul lui D-zeu.

        – Bine te-am găsit, câne de zmeu.

        – Hai la luptă.

        – Hai!

        Ş-o luptat ei trei zile şi trei nopţi şi nu-l putea dovedi şi nu se da nici zmeul, nici finul lui D-zeu.

        El a aprins perii cei doi ş-o venit vântul de la răsărit şi de la amiezi şi când ş-o pus buzele’n trei drept în jumătate a despicat zmeul când a suflat. O jumătate a murit că era c-un cap, da o jumătate nu, că era cu două-că era cu trei de toate. Şi s-a rugat finul lui Dumnezeu straşnic la Statul-Palmă-barbă-cot.

        – Nu-ţi pot face nimic, că el s-o dus la-mpăratul ţării iştia să spună ce i-ai făcut. De-acu Dac-ai pute luptă-te cu – acela.

        Acu el s-a pornit cu soră-sa.

        Când a ajuns aproape de palatul împăratului celuia nu era de chip să treacă, aşa era de straşnic şi mergând el prinprejur a ajuns la o baltă. Pe balta ceea era trei băieţi şi se băteau de la o cuşmă, de la un bici şi de la o sulă.

        – Ce vă bateţi, măi băieţi?

        – Aiestea ne-o rămas de la tatăl nostru şi nu ne putem împărţi.

        – Şi la ce vă trebuie vouă aiste?

        – Când pui cuşma ‘n cap nu te vezi, când dai cu biciul te sui la curtea ‘mpăratului, când îi zice: sulă – sulicică – te suie ‘n dealul de steclă.

        – Da’ ‘n dealul de steclă cine şade, ce căutaţi voi acolo?

        – În dealul de steclă ţine ‘mpăratul pe fată.

        – De ce o ţine acolo?

        – Ca să n-o ia zmeii.

        – Până când?

        – Până s-a găsi un voinic ca să omoare zmeul… Cel ce-a omorî zmeul îi da fata ‘mpăratul.

        – Măi băieţi, eu voi face bună dreptate, vârâţi-va toţi în iaz şi eu v-oi zvârli câte una, cine-a prinde mai iute aceluia să fie.

        El, viclean, ia toate-n mână, vâră pe băieţi în apă şi pe urmă dă din bici şi-l suie pe dealul unde şedea ‘mpăratul, la curtea-mpărătească.

        La curtea ‘mpăratului era o mândreaţă, că nici nu se poate povesti. Împăratul şedea afară, – era bătrân şi bea lulea.

        – Bună vremea ‘mpărate!

        – Mulţămesc D-tale voinice! Tare om trebui să fii d-ta de vreme ce te-ai suit aici la mine.

        – Aşa ‘mpărate, am venit să omor zmeul, să-ţi scap fata.

        – Zmeul n-o venit încă la mine. Da s-aude c’ aicea ‘n vale ‘ntr-un iaz, este noaptea şi se cearcă de a se sui să ia fata din dealul cel de steclă.

        – Rămâi sănătos, Împărate.

        – Mergi sănătos, voinice.

        – Mă duc după zmeu. Dacă l-oi omorî îmi dai fata.

        – Ţi-oi da-o.

        Ajunge el la iazul cel unde o găsit băieţii. Pune cuşma ‘n cap, se face nevăzut şi se pune sub o tufă de buruieni. Da el era frumos şi puternic, da era sărac. Pe iazul cela era o covată cu faţa-n jos. La miezul nopţii aude el un vuiet straşnic. Aceea era balta drăcească, venea dracii şi da poronci noaptea. Vine dracul cel mai mare, se pune călare pe covată (Scaraoţchi). Ş-o şuierat straşnic ş-o venit draci şchiopi, chiori, ş’ o ‘nceput să ‘ntrebe Scaraoţchi ce trebi au făcut ei?

        – Eu am întărtat trei băieţi, că doar s-or ucide unul dintr-înşii. Păcatul mare c-o venit finul lu’ D-zeu şi le-o luat.

        – Da tu?

        – Eu am întărtat pe vântul de la amiezi să rupă ‘n jumătate pe zmeul cu trei capete şi două capete o scăpat, da jumătate-i mort.

        – N-aţi făcut nici o treabă, să vă ‘nvăţ eu ce să faceţi. Lângă balta asta mai la vale, este o comoară de bani. Comoara unui moşneag şi moşneagul are să moară iest-noapte. Duceţi-vă şi puneţi mâna pe banii ceia să fie-a noştri.

        – Da dacă ni i-a lua cineva cu putere dumnezeiască?

        – Nime nu se poate apropia dac-om pune noi mâna pe dânsa.

        – Nime, nime-n toată lumea nu se poate?

        – Ba se poate, da iaca ce: dac-a veni finul lui D-zeu până ce nu-ţi pune voi mâna pe bani şi s-a întâmpla s’aducă apă de ceea care l-o botezat şi ne-a stropi, ne frige, şi el a lua banii.

        Cela a auzit. Se scoală dimineaţa şi se porneşte să se duc’ acasă. Lui îi zburda după bani. Ajunge el acasă.

        – Mamă unde-i apa ceea ce m-o botezat pe mine?

        A găsit mă-sa ‘n biserică lângă sf. Pricestanie şi ia el şi se porneşte iar înapoi. Ajungând acolo – dracii era la bani toţi. Se duce şi s-apropie, îi stropeşte. Dracii ţipă şi-i zic:

        – Mă rog, finul lui D-zeu, ce vrei ţi-om face, numai nu ne arde.

        – Dacă mi-i aduce zmeul cel scăpat, eu v-oi da drumul.

        – Mă rog, iaca mă duc să-l aduc.

        Ş-a luat un cârd de draci straşnic de mulţi.

        – Da viu poate nu ţi l-om pute aduce.

        – Mort nu vreau, viu să mi-l aduceţi.

        Şi s-o apucat dracii s-o făcut un fedeleş de fier şi s-o dus după zmeu să-l puie ‘n el. Când l-a adus aşa era fedeleşul de greu, de numai dracii-l putea ridica.

        – Pune-l aici.

        Dă din bici şi-l suie la – mpăratul cu fedeleş cu tot.

        Îi Zice ‘mpăratul:

        – Ce ai aici?

        – Aici-i toată puterea mea ‘mpărate… arată-mi fata ori o destup. Împăratul de-odată s’o’ngrozit, da pe urmă (el, viclean) o aduce s-o vadă el. Da-mpăratul pe unde se suie pe dealul cel de steclă nu se ştie, el avea o putere straşnică, neştiută. După ce-a adus-o, da el după ce-a văzut-o a nebunit, aşa i-o picat de dragă. Da, să ierţi d-ta, şi el ei.

        – Voinice! te-i cununa cu fata mea, dar dacă mi-i spune cum dai drumul puterii d-tale.

        Da el de dragă ce i-a picat fata ş-a pierdut mintea.

        – Împărate, eu te-am amăgit, da aicea-i zmeul. Împăratul strigă degrabă:

        – Omoară-l voinice, că el acuşi sparge fedeleşul, că eu l-am prins odată şi l-a spart.

        El de bucurie ca să-i dea fata, odată a ‘nceput să ucidă zmeul. Îi turna reşin’ aprinsă pe la cep ş’ o ‘nceput aşa de straşnic a ţipa zmeul de se cutremura palatul ‘mpăratului. După ce-o murit zmeul, a’nceput a ieşi un fum, aşa de straşnic mirosea de greu, decât voinicul a picat ca mort. Da-mpăratul, bucuria lui, a luat ş-a pus pe voinic în fedeleş şi i-a dat drumul de vale. Şi el a luat fata ş-a suit-o ‘n dealul cel de steclă. Da bietul voinic când a picat el mort i-a rămas sula ‘n cerdacul împăratului. Acu, la ce vreme s-a fi trezit el în fedeleş…

        – I doamne!, viclean am fost, da mai viclean împăratul. Ce să fac eu? Începe el a se izbi ca să iese de acolo. Da câtă putere avea el nu putea ca să sparg’ acela. Da el mai ave o bucăţică din barba lui Statu-palmă-barba-cot. Aprinzând, începe a veni el cu iepurele cel şchiop pe fedeleş.

        – Scapă-mă.

        O ‘nceput a bate iepurele ş-o spart fedeleşul. (Că toată puterea vântului de la răsărit e ‘n iepure; iepurele de ce fuge aşa tare?). Scăpând el, îi zice Statu-palmă aşa:

        – De-acu înc’o dată dacă mi-i chema, apoi pe urmă nu-ţi mai fac, că de trei ori îi dată ca să-ţi fac bine.

        Acu el bate din bici ş’ ajunge la-mpăratul. Da-mpăratul zvârlise sula.

        – Am venit, împărate, să-mi dai fata.

        Se face că nu ştie, că l-a dat cu fedeleşu ‘n jos.

        – Eu ţi-oi da fata, dacă te-i duce la dealul cel cu flori şi mi-i aduce o floare din mijlocul grădinii celeia, eu ţi-oi da fata

        Se ia el şi se porneşte, ş-o mers el cale de-un an. Cine era ‘n grădină acolo? Era Statu-palmă.

        – Ei voinice, tocmai ş-aci ai venit după mine?

        – Am venit, mi-ai zis că mi-i mai face un bine. Să-mi dai floarea din mijlocul grădinii iştia.

        El i-o dă. Aşa era de mândră, aşa amirosea de frumos floarea – acea de te – adormea. Ajungând la-mpăratul, i-o dă.

        – Dacă mi-i mai face ceva eu ţi-oi da fata. Eu oi frige (câte tamazlâcuri de vite avea – mpăratul ) şi dacă le-i mânca într-o noapte, eu ţi-oi da fata.

        O făcut aşa după porunca ‘mpăratului şi el a zis celui ce nu se mai sătura ş-o mâncat tot într-o noapte. El numai atunci s-a săturat, da pân-în ziuă a şi crăpat. Da el a mâncat aşa cu lăcomie, încât şi păreţii hambarului i-o ros. Şi s-o minunat Împăratul de-atâta putere.

        – Dacă mi-i bea câte fântâne (se află la Curte) de apă, eu ţi-oi da fata. El cheamă pe istălalt frate de cruce, care nu se mai sătura de apă, ş-o băut, da o fântână n-o putut-o găta ş-a şi crăpat ş’ acela.

        Lângă curtea ‘mpăratului era straşnică pădure.

        – Dacă tu-i sufla odată-n codrul meu şi s-or strânge toţi ţânţarii la uşa palatului, eu ţi-oi da fata.

        El a aprins părul vântului de la amiază-zi. Când s-o dus vântul de la amiază-zi şi când ş-o pus buzele ‘n patru ş-o suflat, era să ‘nghită pe-mpăratul. Aşa era de mulţi ş-aşa bâzâia ei de tare, parcă era ‘ntre calici la Ismail.

        – Mare putere ai. Zi ţânţarilor să se ducă de aici.

        – Nu zic, pân ce nu mi-i da fata.

        Împăratul l-o luat cu blândeţe şi l-o amăgit. Ş-o zis vântului ş-o suflat şi s-o dus ţânţarii de la uşă.

        – Dacă te-i sui s-o iei din dealul de steclă îţi dau fata.

        – O sul’ am fost uitat eu aici.

        – Eu n-am văzut-o.

        A stat el trei zile şi trei nopţi ş-a gândit ce-i de făcut şi i-a venit aşa un gând:

        să mai cheme pe vântul de la amiază. Vântul de la amiază i-a zis aşa:

        – Înc-un bine am să-ţi fac. Am să mă pun în cerdacul împăratului şi să ‘ncep a sufla. Puindu-se el, suflă şi se clătină palatul cât de cât să pice.

        – Împărate, dacă mi-i da fata vântu-a sta.

        – Palatul las’ să pice, da eu fata nu ţi-oi da-o.

        Da’ el zice vântului:

        – Pune-te ‘n dreptul uşii şi ‘ncepe a sufla în casă cu câtă putere ai.

        El ş-o pus buzele ‘n cinci şi când a ‘nceput a sufla, împăratul sărea din părete ‘n părete.

        – Împărate, dă-mi fata că vântul a sta.

        – Sui în dealul de steclă ş-o ia.

        – Dă-mi sula ‘mpărate.

        – Sula am zvârlit-o în mijlocul iazului lângă covată… acolo unde era dracii.

        El era lipit pământului, că vântul nu era să-i facă nimica – cela gătise de făcut, ceia crăpase.

        Aşa mergând el la iazul cela, era straşnic palat făcut de draci, unde ţineau banii;

        şi pe apă mergea o casă făcută straşnic de mândră şi-n casa ceea s-auzea un bocet. S-o luat ş’ a ‘nceput cu luntricica a merge ş-a ajuns la casa aceea. Casa ceea, când a intrat, era un fecior de-mpărat prins de draci şi-l muncea acolo ‘n toate zilele.

        – Ce faci aici, bade?

        – Iaca m-o prins dracii, c-am luat bani şi eu nu pot scăpa de-aici. Eu am o împărăţie straşnic de mândră, hai să fim noi fraţi de cruce.

        – Hai!

        – Fraţi de cruce om fi, dar fugi că vin dracii, s-apropie miezul nopţii. El tot mai avea apă de la botez. Aşteaptă la miezul nopţii, vin dracii şi el începe a-i stropi.

        – Mă rog, finul lui D-zeu, ce-i cere ţi-om da, numai lasă-ne.

        – Sula din mijlocul iazului. Se duce ş’ aduce dracul sula.

        – Acu du-ne până pe deal pe – amândoi ş-apoi nu voi stropi. Ei, de frică i-a dus. El a zis:

        – Sulă, sulicică, suie-ne ‘n dealul de steclă.

        Când l-o suit acolo, atâta de multă jelanie ce-a avut ea după dânsul, c’ avea o cadă de lacrămi.

        Atunci Împăratul n-a mai avut ce face şi i-a dat-o. A făcut o nuntă straşnică şi pe urmă s-a dus, a adus pe soră-sa de la casa zmeului ş-a luat-o fratele lui ist de cruce…