Fabule

Abonează-te la fluxul RSS

Fabule după autor

Fabule de Grigore Alexandrescu
Fabule de La Fontaine
Fabule de Alecu Donici
Fabule de George Topârceanu
Fabule de Ion Luca Caragiale
Fabule de Ivan Andreievici Krâlov
Fabule de Gheorghe Asachi

Tipăreşte
Prieteşugul câinesc

                        Sub fereastră la bucătărie,

                        Roşca şi cu Tarca la soare se culcase,

                        Măcar că după datorie

                        Ei nu trebuia să lase

                        Poarta făr’ de păzitor.

                        Dar fiindcă atuncea se săturase,

                        Şi era politicoşi cu oricare trecător,

                        Ziua nu iubea să hămăiască,

                        Iar noaptea să nu se odihnească.

                        Deci începu între dânşii să judece, să vorbească

                        De unirea cea frăţească…

                        De soarta lor cea câinească

                        Şi, în sfârşit, de prieteşug.

                        „Ah! ce este mai plăcut – au zis Tarca suspinând –

                        Decât doi prieteni buni şi fără de vicleşug?

                        Căci a lor inimi legate delaolaltă fiind,

                        Şi apoi fieştecare vrând mai fraged să se poarte,

                        Făr’ de al său drag consoţiu nici să mănânce nu poate,

                        Şi la nevoi stă cu pieptul şi pentru dânsul se bate.

                        Iar dacă mâhnit îl vede măcar numai o minută,

                        În ochi dulce i se uită,

                        Şi nici că se alinează

                        Până când nu-i uşurează

                        Soarta ce îl împilează!

                        O aşa fel de unire de-am avea noi amândoi,

                        Atunci, Roşcuţă amate, pentru noi,

                        S-ar părea că trece timpul repede şi făr’ de veste…”

                        La aceste Roşca răspunse oftând:

                        „Şi greu îţi pare că este?

                        Dacă noi la un stăpân ne aflăm servind,

                        Şi tot de un neam fiind,

                        Să facem, amată Tarcă, un prieteşug vestit,

                        Căci mă aflu prea mâhnit

                        Văzând că o zi nu trece ca să nu ne clănţenim.

                        Şi nu avem pentru ce, stăpânul să ne trăiască,

                        Ca tot aşa să ne hrănească

                        Şi să ne proteguiască,

                        Iar noi prieteni să fim;

                        Măcar că de când îi lumea prieteşugul câinesc

                        Este ca cel omenesc…”

                        Atunci Tarca strigă:

                        „Noi însă să fim spre pilda oamenilor pe pământ,

                        Şi dă-mi laba!” „Na-ţi-o, frate!” Deci îndată apucând

                        Unul pe altul să strângă,

                        Se săruta cu dulceaţă

                        Şi se ţinea strâns în braţe,

                        Neştiind de bucurie ce nume să-şi potrivească.

                        Orest al meu! O, Pilade! începu să se numească,

                        De-acum dintre noi lipsească zavistea, pizmuirea…

 

                        Dar atunci, din nenorocire,

                        Bucătarul aruncară

                        Un ciolan din cuhne-afară,

                        După care cu iuţeală amicii sar, se aruncă,

                        Şi iată că de la dânsul la scărmănat se apucă

                        Pilad cu Orest al nostru, încât flocii le mergea,

                        Şi de urechi făr’ de milă se trăgea,

                        Amiciţia lor uită între ei alcătuită,

                        Încât sărind bucătarul cu ciomagul i-au stâlcit,

                        Pân’ ce i-au despărţit.

 

                        Şi prieteşugul nostru întocmai aşa se strică,

                        Din pricină de nimică,

                        Mai ales când doi amici au să-mpartă un folos,

                        De preţ măcar cât un os.