Fabule


Fabule după autor

Fabule de Grigore Alexandrescu
Fabule de La Fontaine
Fabule de Alecu Donici
Fabule de George Topârceanu
Fabule de Ion Luca Caragiale
Fabule de Ivan Andreievici Krâlov
Fabule de Gheorghe Asachi

Tipăreşte
Leul şi ţânţarul

                        Leul nu băga în samă cât de puţin pe ţânţar,

                        Deci s-a mâniat ţânţarul, nemaiputând suferi,

                        Hotărî să-i dea răzbel măcar de ar şi pieri;

                        Şi fiind însuşi ostaşul şi tot el şi trâmbiţar,

                        Bâzâieşte cât ce poate, cheamă pe duşman la luptă;

                        Leul face haz şi râde; ţânţarul mai rău se-ncruntă,

                        Şi când pe la ochi îi ţipă, când la urechi, când la spate,

                        Căutând loc să-l rănească şi timp mai îndemănat.

                        Şi apoi ne-ncetat,

                        Ca vulturul se repede şi înfige cât ce poate

                        Pliscul său în nări la leu.

                        Leul răsare, răcneşte, răsucind coada mereu,

                        Dar ţânţarul nici ca cum de leu nu se îngrozeşte,

                        Bea a vrăjmaşului sânge cu gust, şi se fuduleşte.

                        Leul scutură cu capul, şi a sa coamă clătea,

                        Iar ţânţarul, ca un erou, de pe nas nici se clintea,

                        Şi ca să-l mai necăjească în ureche i-au intrat,

                        Ş-acolo cântând dulce în sfârc pliscul şi-au băgat,

                        Încât leul

                        Însuşi cu a sale gheare capul său îşi drepăna,

                        Şi de durere groaznic răcnind,

                        Cu dinţii pământul scurma,

                        Iar fiarele de pe munţi priveau şi se bucurau…

                        Deci leul de-a sa ruşine fuge cât poate mai iute,

                        Înapoi făr’ să se uite,

                        Ca când îl gonea potopul, trăsnetele, sau pojarul.

                        Dar cine atuncea numai n-avea grijă cât de mică?

                        Ţânţarul.

                        Aşa leul, zbuciumat, cu nările sângerate,

                        De tot au ostenit,

                        Pe pământ s-au trântit,

                        Şi eternă pace de la ţânţar au cerut,

                        Cu tocmelile ce ţânţarul au vrut;

                        Care după ce i-au supt sângele ne-ndurat,

                        Şi ca un alt Ahil după ce l-au biruit,

                        Apoi şi ca un alt Omir însuşi el şi-au preamărit

                        Prin codri a sa putere

                        Şi a leului cădere.

 

                        De cel bicisnic nu râde, pe cel slab nu asupri,

                        Căci Dumnezeu făr’ de milă celor mândri răzbunează,

                        Apoi pe a ta putere foarte nu te bizui,

                        Ca când de nime nu-ţi pasă,

                        Căci vezi leul ce păţeşte în pilda ce ţi-am spus eu,

                        Şi cât de amar ţânţarul pedepsi pe mândrul leu.