Fabule

Abonează-te la fluxul RSS

Fabule după autor

Fabule de Grigore Alexandrescu
Fabule de La Fontaine
Fabule de Alecu Donici
Fabule de George Topârceanu
Fabule de Ion Luca Caragiale
Fabule de Ivan Andreievici Krâlov
Fabule de Gheorghe Asachi

Tipăreşte
Bătrânul ţăran şi moartea

                        Un bătrân prea istovit de nevoie şi de trudă,

                        Iarna, când era frig mare, sau toamna, pe vremea udă,

                        Adunând puţine lemne în codru cu depărtare,

                        Le-au ridicat în spinare,

                        Şi abia stând pe picioare, se întorcea tremurând

                        Către al său bordeieş, friguros şi plin de fum,

                        Plângând şi amar oftând;

                        Apoi au stătut în drum,

                        De s-au odihnit.

                        Şi din spate la pământ sarcina sa slobozind,

                        Au căzut şi el pe dânsa ostenit şi gâfâind,

                        Şi aşa au grăit:

                        „O, vai mie, ticălosul, ce să fac, cum să trăiesc,

                        Şi cum pot să împlinesc

                        Câte se cer de la mine, şi când toate îmi lipsesc.

                        Biata babă, copilaşii, goi, de foame hămesiţi,

                        Nu am pentru dânşii hrană, nu am cu ce să-i îmbrac.

                        Iar zapciii făr’ de milă din casa mea nelipsiţi

                        Cer birul, cer boierescul şi în multe părţi mă trag,

                        Încât de când m-am născut pân’ ce am îmbătrânit

                        Nici de-o zi de bucurie eu nu m-am învrednicit!

                        Deci, moarte, vin’ de mă scapă de o viaţă ticăloasă…”

                        Abia cuvântă aceasta, şi moartea, ce niciodată

                        De lângă om nu lipseşte, stă dinainte-i îndată

                        Cu strălucita sa coasă

                        Şi zice: „Tu m-ai chemat, apoi, iată, am venit.”

                        Bătrânul, ştiind că moartea nu iubeşte multă şagă,

                        De tot au încremenit,

                        Dar mai viindu-şi în fire, i-au răspuns: „Eu, soro dragă,

                        Te-am chemat ca să-mi ajuţi, să pui sarcina în spate,

                        Căci mă grăbeam să mă duc, fiindu-mi casa departe,

                        Şi atunci,

                        Poţi să te duci

                        Dumneata unde pofteşti.”

                        Dintr-aceasta noi vedem că de-i urât să trăim,

                        Însă când soseşte moartea, ni-i mai urât să murim.