Cucul, pasere proastă, dar plină de mândrie,
Socotind c-al său nume
Este vestit în lume,
Hotărî să mai facă vreo călătorie,
Ca s-adune respecturi, şi însuşi să privească
Cu ce chip îl slăveşte naţia păsărească.
Plecă: dar abia merse până-n vecinătate,
Şi găsi felurimi de păsări adunate,
Care din întâmplare
Se-ntrecea la cântare.
Stătu să le asculte: toate pe rând cântară,
Care prost, care bine, talentul şi-arătară.
Iar bietei coţofene îi cerură iertare
Că nu-i dau ascultare:
Îi ziseră: „Taci, soro, te roagă obştea noastră:
Despre cântec, ne iartă, eşti ca un cuc de proastă”.
Astfel păţi şi cioara; în râs ea fu luată,
Şi cu un cuc nemernic de toate comparată.
De asemenea cinste cucul supărat foarte,
Se duse mai departe;
Dar oriunde mergea,
Nimic alt n-auzea.
În sfârşit obosit,
Şi deznădăjduit,
La cuibul său veni,
Făr-a se mai opri.
Puii cât îl zăriră
Pe loc îl ocoliră;
Apoi îl întrebară:
„Ce mai veste p-afară?”
„Urâtă – le răspunse – şi vrednică de jale:
Am umblat multe locuri, dar nu m-am mulţumit.
Toate îmi par schimbate şi toate merg la vale,
Păsările sânt bete şi lumea-a nebunit.”
Tot omul despre sine lesne se amăgeşte.
Nimenea nu îşi este aspru judecător,
Dar judecata obştii e o învăţătură.
Mulţi ce se cred pe sine un ce rar în natură
Mai lesne zic că lumea nu ştie ce vorbeşte,
Decât să va să-şi simtă nimicnicia lor.