Fabule

Abonează-te la fluxul RSS

Fabule după autor

Fabule de Grigore Alexandrescu
Fabule de La Fontaine
Fabule de Alecu Donici
Fabule de George Topârceanu
Fabule de Ion Luca Caragiale
Fabule de Ivan Andreievici Krâlov
Fabule de Gheorghe Asachi

Tipăreşte
Giudecată nouă a lui Paris

                        Între timpul vechi ş-acuma, oare cine nu-nţelege

                        Că e mare diferire la nărav, la gust şi lege?

                        Plin de gară şi procesuri neastâmpăratul om,

                        Astăzi pentru milioane, dar atunce pentr-un pom.

                        Ca femeia-atunci şi zâna

                        Să se laude au voit,

                        De aceea s-au sfădit

                        Iuno, Venus şi Atena.

                        Pentru asta, la un munte, care Ida se numea,

                        Unde Paris, păstor tânăr, turma sa de oi păştea,

                        Au venit pe-ascuns tustrele,

                        Ca să judece pre ele

                        Şi la mai mândră femeie

                        Dorit pomul ca să deie.

                        Deci l-acela păstorel,

                        Tânăr, blând şi frumuşel,

                        Toate zânele jaluze

                        Se ruga prin ochi şi buze.

                        Una minte-i juruia,

                        Alta averi i hărăzea,

                        Iar a treia mult favor

                        La frumuseţe şi l-amor.

                        Abia Paris au ochit

                        Pe-ntreita cea minune,

                        Avere-au dispreţuit,

                        N-au voit înţelepciune,

                        Ce frumuseţii pom au dat.

                        Însă azi,

                        Un aşa caz

                        În alt fel s-au judecat,

                        Nu-ntre munţi, c-acel cioban,

                        Ci şezând pe un divan;

                        Paris, de modernă lume,

                        Care-noată în parfume,

                        Vede-ntrând la el trei zâne,

                        D-osebite daruri pline,

                        Cea-ntâi, aspră la figură,

                        I-au zis: Te voi înzestra

                        Cu înaltă-nvăţătură,

                        De soţ dacă mi-i lua!

                        Abia-au zis, ş-a doua zână,

                        Chiar ca Vinerea frumoasă,

                        Au intrat de graţii plină,

                        Şi sub genele umbroase

                        Două stele-i scânteia.

                        Mult nu cred c-a fi zis ea,

                        Că triumful unei fete

                        E d-ajuns ea să s-arete.

                        În asemene minut

                        Cel mai drept judecător

                        Paragraf-ar fi pierdut.

                        Chiar ş-al nostru matador,

                        Pe când sta ca fermecat,

                        Zân-a treia au intrat.

                        Era asta grăsulie,

                        De ani nu pre timpurie,

                        Era-n rochie strălucită,

                        Dar la faţă cam urâtă,

                        Şi în spate, ascuns de vel,

                        Firea-i dădu un muncel.

                        Mare nas, cam roşă coamă,

                        Dar de tot îmbrilantată,

                        Şi-n casetă ferecată

                        D-olandezi ducea o soamă.

 

                        Toate aceste, ea zicea,

                        Cu mine-mpreună ia!

                        De departe apoi ţinea

                        De nobleţă-un pergament

                        Şi-n rezervă, iată vine

                        Un decret de prezident.

                        Văzând haruri sunătoare,

                        Titluri, preţioase-odoare,

                        Acest Paris, plin de fum,

                        După moda de acum,

                        L-Afrodita şi Atenă,

                        Cu politică să-nchină;

                        Pre cap pune a sa marcă,

                        Buzunarii îi încarcă,

                        Şi spre a fi deplin ferice

                        În jug pune a sa cerbice.