Fabule

Abonează-te la fluxul RSS

Fabule după autor

Fabule de Grigore Alexandrescu
Fabule de La Fontaine
Fabule de Alecu Donici
Fabule de George Topârceanu
Fabule de Ion Luca Caragiale
Fabule de Ivan Andreievici Krâlov
Fabule de Gheorghe Asachi

Tipăreşte
Erostrat

                        Era seară şi-ntre nouri soarele s-acufunda,

                        Când din Efes tot poporul de la jocuri se-nturna;

                        Cuprins încă de plăcerea a priveleştei frumoase,

                        Vorovea despre minunea luptelor mult maiestroase;

                        Deodată, prin tuneric, ceriu-n jur au scăpărat;

                        Tot poporul stă pe loc

                        Şi-nturnând spre Efes ochii, templul cel mai minunat

                        Îl văzu cuprins de foc.

                        Îndărăt aleargă iute, speriat acel popor,

                        Ca să afle d-unde-i focul, ca să deie ajutor.

 

                        Printre fum, prin caldă boare,

                        Prin scânteilor lucoare,

                        De aproape ajungând,

                        Iată că au însemnat

                        Un om repede mergând;

                        Era acesta Erostrat.

 

                        Ca turbat de nebunie,

                        Ţinea-n mână o făclie,

                        Şi prin strigătul cumplit

                        A sa faptă au vădit.

                        A poporului, deci, ceată,

                        De mânie înfocată,

                        La giudeţ pre el îl cheamă

                        Şi-osândire cere dreaptă

                        Pentru astă crudă faptă;

                        Erostrat stă fără teamă.

                        Îl întreabă ce păcat

                        L-astfel faptă l-au mânat?

                        Cercetează dacă n-are

                        Vreun cuvânt de apărare.

                        Ori din groapa-ntunecată

                        Furia înveninată

                        Fărmăcat-au a sa minte,

                        Încât barbar s-au atins

                        De atâtea lucruri sfinte,

                        Pe Diana au aprins.

                        Au dărmat a ei icoane,

                        Preţuite-n milioane,

                        Templul ei au nimicit,

                        Ce-i lăcaş de zei dorit

                        Şi-i misteriul de lege,

                        Faima Greciei întrege!

                        Dar Erostrat, nepătruns:

                        Dete atunci acest răspuns:

                        Am dorit ca al meu nume

                        Cunoscut să fie-n lume;

                        Iată-mi fapta şi prihana,

                        De-asta ars-am pe Diana!

                        Inima-mi de venin plină,

                        Mintea fără de lumină,

                        De ambiţie orbit,

                        Neputând să fac nimic,

                        Lucrul ce-i de alţii urzit

                        Hotărât-am ca să-l stric.

                        Vreo mustrare nu îmi vine;

                        Trist Efesul ca să fie,

                        Nu cer alt decât de mine

                        Să vorbească şi să scrie!

 

                        Dar giudeţul declărează: O, de rele făcător,

                        Prin virtute să câştigă numele nemuritor!

                        Cel ce criminale face, de ambiţie îndemnat,

                        Bună faimă nu câştigă, ce în veci e blestemat;

                        Vei muri la întuneric, defăimat de-ntreaga lume,

                        Şi epoca viitoare n-a cunoaşte al tău nume!