Poveşti

Abonează-te la fluxul RSS
Sondaj: poezii de iarnă
sau poezii de Anul Nou
SEOlium - promovare şi optimizare

Poveşti de Emilia Plugaru

Mărţişorul
Cloşca bunicuţei
Visul lui Tigruţ
Marea Competiţie
Mincinosul
Marele Pictor
Blaniţă Neagră
Culorile
Corniţele
Buturugă
Buchet
Telescopul
Mama adoptivă
Desaga cu fulgi
De-ale buneilor
Bobul de Soare
Vânzătorul de vise
Căluţul zburător
Cadoul de Crăciun
Hau-Hau
Amintirile
A venit Primăvara!
Adevăratul Prieten
Răţuşca Maca
Puiul de Vrăbiuţă
Frunza curajoasă
Mica Pasăre-Uriaşă
Urechiuşele Măgăruşului
Pisicuţa Lulu şi căţelul Ţâgan
Broscuţa Veruza şi floarea de nufăr
Bătrâna doamnă Pădure...
Nouraşul siniliu
Împăratul cel bun
Blestemul Comorii
Crus, Hep şi peştişorul de Aur
Ghetuţele vechi şi ghetuţele noi
Fetiţa cu fundiţe desprinse din cer
Oraşul cu ochii de ploaie
Povestea Creionaşului fermecat
Cele două gângănii

Poveşti de Ion Creangă

Fata babei şi fata moşneagului
Punguţa cu doi bani
Capra cu trei iezi
Povestea lui Harap-Alb
Povestea lui Stan-Păţitul
Soacra cu trei nurori
Ursul păcălit de vulpe
Dănilă Prepeleac
Povestea porcului
Ivan Turbincă
Păcală
Acul şi barosul
Cinci pâini
Inul şi cămeşa
Popa Duhu
Povestea unui om leneş
Ion Roată şi Cuza-Vodă
Moş Ion Roată şi Unirea
Prostia omenească (Poveste)
Moş Nichifor Coţcariul
Amintiri din copilărie I
Amintiri din copilărie II
Amintiri din copilărie III
Amintiri din copilărie IV

Poveşti Petre Ispirescu

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte
Aleodor împărat
Ileana Simziana
Sarea în bucate
Prâslea cel voinic şi merele de aur
Balaurul cel cu şapte capete
Broasca ţestoasă cea fermecată
Fata moşului cea cuminte
Făt-Frumos cel rătăcit
Cei trei fraţi împăraţi
Luceafărul de ziuă şi luceafărul de noapte
Pasărea măiastră
Zâna munţilor
Greuceanu
Găinăreasa
Cele trei rodii aurite
Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul
Băiatul cel bubos şi ghigorţul
Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Porcul cel fermecat
Zâna zânelor
George cel viteaz
Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Poveste ţărănească
Cotoşman năzdrăvanu
Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei
Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă
Hoţu împărat
Fata cu pieze rele
Voinicul cel cu cartea în mână născut
Făt-Frumos cu părul de aur
Fata de împărat şi fiul văduvei
Voinicul cel fără de tată
Făt-Frumos cu carâta de sticlă
Fata săracului cea isteaţă
Înşir-te mărgăritari

Poveşti de Mihai Eminescu

Făt-Frumos din lacrimă
Călin-Nebunul
Frumoasa lumii
Borta-vântului
Finul-lui-Dumnezeu
Vasilie-finul-lui-Dumnezeu

Poveşti de Ioan Slavici

Doi feţi cu stea în frunte
Boierul şi Păcală
Păcală în satul lui
Ileana cea şireată
Spaima zmeilor
Floriţa din codru
Limir-Împărat
Zâna Zorilor
Stan Bolovan
Rodul tainic

Poveşti de Barbu Ştefănescu Delavrancea

Neghiniţă
Palatul de cleştar
Norocul dracului
Departe, departe
Poveste
Bunicul
Bunica
Hagi-Tudose
Sultănica
Pravoslavnicul şi slăninile
Fata moşului
Sorcova
Şuer
Văduvele

Poveşti de Nicolae Filimon

Roman Năzdrăvan
Omul de piatră
Omul-de-flori-cu-barba-de-mătase sau povestea lui Făt-Frumos

Poveşti de HC Andersen

Hainele cele noi ale împăratului
Povestea unui gât de sticlă
Soldăţelul de plumb
Crăiasa Zăpezii
Lebedele
Degeţica
Fetiţa cu chibrituri
Răţuşca cea urâtă
Cufărul zburător
Privighetoarea
Mica Sirenă
Fata din soc
Prinţesa şi mazărea
Klaus cel mic şi Klaus cel mare

Poveşti de Fraţii Grimm

Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici
Hansel şi Gretel
Scufiţa Roşie
Cenuşăreasa
Lupul şi cei şapte iezi
Muzicanţii din Bremen
Frumoasa adormită
Croitoraşul cel viteaz
Împăratul Cioc de Sturz
Păzitoarea de gâşte
Pomul cu merele de aur
Regina albinelor
Ploaia de stele
Căsuţa din pădure
Prinţul fermecat
Prichindel
Gâsca de aur
Darul piticilor
Bunicul şi nepotul
Croitoraşul cel isteţ
Fata moşului cea cuminte şi harnică şi fata babei cea haină şi urâtă

Recomandare:

Doina voinicească IV
Iahtul
Giudecată nouă a lui Paris
Lupul şi mielul
Călăreţul
Tipăreşte
Vânzătorul de vise

        Nimeni nu ar fi putut spune exact când a apărut acel bătrân singuratic la marginea podului ce despărţea oraşul în două. Tuturor li se părea că omul e de când lumea acolo. Mic la stat, gârbovit, într-o haină ponosită, stătea ore în şir aşezat pe o buturugă, privindu-i pe trecători cu ochi strălucitori şi cuminţi, strigând din când în când cu un glas neobişnuit de răsunător pentru vârsta sa:

Poveşti de Emilia Plugaru - Vânzătorul de vise

        - Cumpăraţi vise! Hai la vise! Cumpăraţi vise!

        Bătrânul era înconjurat de buchete de flori de câmp uscate. De la acele buchete adia a primăvară, a pădure, a brazdă proaspătă şi, lucru ciudat, în preajma lor ţi se părea că te afli în mijlocul câmpului, printre flori înmiresmate, printre vânturi calde şi nebunatice.

        - Cumpăraţi vise, cumpăraţi vise! nu obosea să strige bătrânul de dimineaţă până seara târziu.

        Visele sale nu erau altceva decât acele buchete uscate de flori de câmp. Cei mai mulţi trecători aruncau câţiva bănuţi într-o pălărie veche întoarsă cu fundul în jos, se alegeau cu câte un "vis" şi îşi căutau de drum. Erau însă şi dintre acei care îi strecurau, printre dinţi, moşului vorbe veninoase:

        - Cine îţi permite, boşorog bătrân ce eşti, să tulburi liniştea oraşului în fiecare dimineaţă cu neroziile tale? Cu ce se ocupă legea? Unde e legea? De ce oare doarme această lege care de fapt ar trebui să-i protejeze pe cetăţenii ei?

        Pe ăştia îi irita enorm mirosul florilor de câmp.

        În zilele de odihnă era mare forfotă în jurul moşului. Veneau mai ales oamenii ce-şi lăsaseră cândva copilăria rătăcind pe dealuri şi pe vâlcele. Ascultau poveştile bătrânului, se îmbătau de mireasma florilor, îşi aminteau cu nostalgie de zilele când îşi răcoreau călcâiele în iarba mătăsoasă a locurilor natale şi se simţeau fericiţi.

        Într-o dimineaţă de toamnă, cu puţină ceaţă, dar care îşi mai păstra încă din căldura dimineţilor de vară, la marginea podului apăru un tânăr înalt, zvelt, cu părul des, cenuşiu, ce-i cădea neascultător peste frunte. Ochii băiatului sclipeau, iar faţa îi era luminată de o mare fericire.

        - Moşule, zise el vesel, ia găseşte-mi mata, în stogul ăla de vise unul frumos, cel mai frumos, căci mâine aş vrea să i-l dăruiesc unei fiinţe dragi. Pricepi, moşulică? Mâine mă însor. Cu cea mai minunată fată din lume. Cum crezi, întrebă flăcăul zâmbind larg, va fi un cadou pe cinste?

        Bătrânul îl privi un timp în tăcere.

         - Te-am întrebat ceva, începu să-şi piardă răbdarea flăcăul.

        - Da, da. Bineînţeles, îi răspunse distrat moşul. Iartă-mă! M-am lăsat furat de gânduri. Ziceai, de un vis?

         - Păi, cam aşa ceva...

        - Să ai un vis, nu e rău, dar dragul moşului, nu cred că e potrivit să dăruieşti unei mirese un vis. Visele nu întotdeauna se realizează şi atunci... la ce bun? Te-aş sfătui să-i faci cadou miresei tale un buchet de trandafiri roşii. Ar fi minunat. Unei mirese îi dăruieşti flori proaspete. Îi dăruieşti dragostea, încrederea ta, speranţa în ziua de mâine şi zău, nicidecum un vis. Visele, de... le ţii pentru tine şi apoi ce vezi aici sunt doar vise de noapte...

        - Cum adică?

        - Adică-ţi procuri un bucheţel, îl duci acasă şi pe parcursul a mai multor ani, periodic, vei visa unul şi acelaşi vis. Visul îţi va fi după cum îţi va fi şi sufletul...

         - Atâta tot? se miră flăcăul.

        - Da băiete, atâta tot. Acum te hotărăşti dacă doreşti să-ţi mai dau un buchet sau ba. La o adică nici nu cunoşti prea mare lucru despre visele mele.

        - Eh, moşnege... Iar eu care credeam... Auzisem atâtea lucruri frumoase despre tine, dădu a lehamite din mână flăcăul. Dacă ştiam nu mai făceam atâta drum.

         - Nu te supăra. Ţi-am spus adevărul, de ce să te mint.

        - Înţeleg. Văd că eşti om cumsecade... Ştii ceva? dă-mi un buchet. Adică un vis. Să-l am ca amintire.

        Bătrânul îl măsură cu privirea, de parcă ar fi dorit să-l vadă pe dinăuntru.

        - De ce mă priveşti aşa? se fâstâci un pic flăcăul.

        - Nu te speria, îi zâmbi cu bunăvoinţă bătrânul. Vreau să văd cam ce vis ţi se potriveşte. Uite, ia-l pe acesta, şi moşul îi întinse un buchet de flori roze. E un vis frumos, adăugă el. E al tău.

        - Mulţumesc, bătrâne. Ţine leul!

        - Nu, refuză moşul. Nu am nevoie de bani. Socoate că ţi l-am făcut cadou. Şi să-ţi mai spun ceva. Stau aici băiete, nu ca să adun averi, ci fiindcă îmi place să le amintesc oamenilor că-n viaţă există loc şi pentru vise. Aş muri de plictiseală dacă aş sta de unul singur toată ziulica. În singurătate, bătrâneţea, fiule, e atât de tristă...

        - Lasă, moşule, se înduioşă tânărul, nu mai eşti chiar atât de bătrân.

        - Ai dreptate. Astăzi am întinerit un pic. Îmi pare bine că te-am cunoscut...

        - Şi mie, zise flăcăul. Voi mai trece. Rămâi cu bine!

        Băiatul se pregătea să plece când, pe neprins de veste, din ceaţa dimineţii apăru un omulean scund, burtos, cu o pălărie neagră pe cap, cu borurile largi, pe care omul o tot îndesa nervos peste ochi.

        - Imediat, ţipă el. Să vă căraţi imediat! Picior de-al vostru să nu fie pe pod! Aţi înţeles? E interzis!

        Tânărul cu părul cenuşiu se opri în loc. La început i se păru că-l mai văzuse pe individ, dar nicidecum nu-şi amintea când şi unde anume.

        - Mai încet, omule, nu ţipa, ripostă băiatul. Explică, ce e interzis?

        - Eu ţip? se înfurie scundul. Acuşi îţi arăt eu ţipete!

        De unde totuşi îl cunosc? se întrebă flăcăul. Am senzaţia că îl ştiu şi încă foarte bine. Aceleaşi ţipete, aceeaşi isterie...

        - Auzi, se dădu el pe lângă scund. Încetează! Mai bine zi-mi de unde te cunosc?

        - Ia nu-mi umbla cu de astea... Fii convins, nu am păscut porcii cu tine.

        - Ai dreptate. Ba chiar cred că în viaţa ta nu ai prea avut de-a face cu oamenii, doar cu porcii, căci şi tu eşti unul din ei.

        - Ă-ă, ă, ă... se bâlbâi scundul. Ce-ai zis? Apoi începu iar să ţipe - Căraţi-vă! Căraţi-vă! Nu-mi puneţi răbdarea la încercare!

        - Dar... ce-am făcut? se sculă de pe buturugă bătrânul.

        - Ce-ai făcut? Mai ai neobrăzarea să întrebi? Zi de zi aduni lumea în jurul dumitale. Tulburi liniştea unor cetăţeni cumsecade. Acum, însă - s-a terminat. Nu mai ai dreptul să stai la capătul acestui pod. Cară-te, cât e lucru cu cinste!

        - Păi... nu căşunez nimănui nici un rău.

        - Nici un rău zici? Faptul că opreşti în fiecare dimineaţă nişte cetăţeni grăbiţi oare nu e un rău imens adus societăţii?

        - Omule, eu nu forţez pe nimeni...

        - Lasă, nu te mai preface. Vă cunosc eu... vă adunaţi şi puneţi la cale nelegiuiri împotriva puterii. Mulţumeşte-te că doar te alung. Te-aş putea băga la dubă! După cum vezi - sunt foarte uman. Hai, ia-ţi catrafusele şi şterge-o...

        Scundul îl apucă brutal pe bătrân de umeri.

        - Stai, ce faci? se încruntă cel cu proaspătul buchet de vise în mână. Îndrăzneşti să dai într-un biet moş lipsit de apărare? Ia-ţi mâinile murdare de pe bătrân, altfel va trebui să ai de-a face cu mine! Auzi, om de nimic ce eşti?!

        Celălalt rămase mut. Mai întâi deveni palid, apoi o roşeaţă stacojie îi năvăli în obraz. Bătu de câteva ori din picioarele-i scurte, asemenea unui bou pus pe rele şi în sfârşit prinse la glas:

        - Eu?! Om de nimic?! Ai îndrăznit să-mi arunci în faţă asemenea vorbe?!

        - Ha, ha, ha! râse cu poftă flăcăul. Priveşte-l, moşule! Îl atingi cu un deget, îl dobori exact ca pe un nimic, iar el se revoltă...

        - Tu? Pe mine? Ca pe un nimic?

        - Da! Ca pe un nimic! Hai, cară-te de aici! Lasă-l pe moş în pace!

        - O să-ţi pară rău... O-o! Cât de rău o să-ţi pară! dădu un pic înapoi scundul. Nu ştii ce faci. Nu ştii cu cine te-ai legat...

        - Şi cu cine, mă rog, m-am legat?

        - Cu legea! urlă omul cu picioarele scurte. Eu sunt legea! Legea sunt eu!

        Deodată scundul se repezi spre flăcău, îi smulse buchetul, îl aruncă cât colo, alergă spre căpiţa de "vise", o călcă în picioare, strivi cu talpa bocancilor fiecare floricică în parte, apoi se făcu nevăzut.

        Totul se petrecu atât de fulgerător încât băiatul nu reuşi să se dezmeticească. În jur se răspândi un miros fin.

        Florile strivite îşi trăiau ultimele clipe, împrăştiind prin aer tot ce aveau mai scump - parfumul.

        Bătrânul şi flăcăul rămaseră înmărmuriţi. Chipul bătrânului se întunecă. Îşi îndreptă spatele, apoi, încet, fără grabă, merse până în mijlocul şoselei, ridică buchetul, îl scutură şi i-l înapoie băiatului:

        - Ia-l, zise el încet. Nu va mai fi ca înainte, vei avea, însă totuşi un vis. Îmi pare rău. Am vrut să-ţi fac un adevărat cadou. N-a fost să fie...

        - Nu-ţi fă griji, moşnege. Oricum, îţi mulţumesc...

        - Nu-mi mulţumi. După acest incident, nu-ţi va fi deloc uşor, te văd însă puternic şi ştiu că le vei trece pe toate.

        Flăcăul vru să-l îmbrăţişeze, să-şi ia rămas bun, dar... mare minune: observă că, de fapt, se află singur pe pod. În jur - ţipenie de om. Nici pomină de bătrân, nici pomină de buchete...

        Ceaţa de pe râu se ridicase. Pe cer sclipea un soare cuminte. Razele lui jucăuşe lunecau vesele pe oglinda argintie a râului.

        De partea cealaltă a podului se auzi huruit de maşină. Trecură câţiva oameni, băiatul însă nu le dădu atenţie. Încercă să găsească rămăşiţele florilor strivite. Nu găsi nici măcar o singură petală. Totul era atât de misterios, încât nu mai ştia ce să creadă. Observă că ţine în mâini un bucheţel de flori roze. Florile îl îmbătau cu mireasma lor. Îl măcinară îndoielile. De unde le are? Hotărî că le-o fi strâns de pe undeva de pe malul râului. Parfumul acestor flori i-o fi provocat halucinaţii. Îşi aminti că, de fapt, se pornise după un buchet de trandafiri vişinii. Îşi îndreptă grăbit pasul spre locul unde, cu noaptea-n cap, florăresele îşi aduc marfa. Flăcăului îi veni inima la loc. Uită imediat cele întâmplate...

        A doua zi, duminică, în centrul oraşului, pe malul drept al râului se jucă o nuntă. Mirele, un flăcău înalt, voinic, cu părul lung, cenuşiu, se numea Călin. Mireasa era o floare de câmp. O ţărăncuţă veselă, vioaie, cu două cosiţe castanii, lungi până mai jos de brâu, care parcă lumina locul pe unde păşea. În preajma Anei, căci acesta era numele miresei, aerul părea proaspăt, ca după o ploaie de vară. Nuntaşii avură senzaţia că se află, nu la o nuntă obişnuită, într-un oraş înghesuit, îmbâcsit de colb şi de mirosuri urâte, ci sunt departe, în mijloc de câmp, acolo unde nu există oprelişti...

        Însă, după cum odată şi odată toate iau sfârşit - şi această nuntă s-a încheiat. Viaţa şi-a reluat cursul său obişnuit.

        Nu trecu bine anul, că Ana îi dărui lui Călin doi feţi frumoşi, doi gemeni ce-i umplură casa de bucurii. După un an - încă doi. Când se încheiară patru, ograda lui Călin deveni neîncăpătoare pentru cei şase copilaşi, şi toţi şase - băieţi. Dar odată cu bucuriile în casă, dădură năvală şi o mulţime de griji. Ca să-şi ridice copilaşii nu prea ajungeau două braţe de bărbat şi două de femeie. Şi nu pentru că aceste patru braţe nu ar fi muncit îndeajuns. De ceva timp, în acel oraş se întâmplau lucruri nespus de ciudate. Aşa, de exemplu, cei mai mulţi dintre orăşeni se pomeniră într-o bună dimineaţă fără casă, fără masă, fără tot ce adunaseră într-o viaţă lungă de om. Nimeni nu ştia ce se întâmplase de fapt. S-au pomenit oamenii doar cu cerul liber deasupra capului.

        Ciudăţeniile nu s-au oprit aici. Foarte curând s-a descoperit că o parte din orăşeni, la fel peste noapte, s-au pricopsit cu bogăţii nenumărate, cu castele ce au împânzit oraşul ca ciupercile după ploaie. Norocoşii şi-au împrejmuit iute palatele cu garduri înalte, au instalat lacăte pe la porţi, apoi parcă au dispărut. Existau, trăiau, dar totodată nimeni nu-i putea vedea. Noua lor viaţă căpătase acum alte dimensiuni. Dimensiuni pe care, majoritatea celor năpăstuiţi, nu le prea puteau pricepe.

        Călin şi Ana s-au trezit printre cei cu năpasta. Şi fiindcă decât să muncească, altceva nu mai ştiau - şi-au suflecat mânecile şi... s-au pus pe treabă. Îndeplineau orice fel de muncă. Cu toate acestea abia de legau tei de curmei. Fiind meşter la toate, până la urmă pe locul unde altădată fusese casa bunicilor săi, Călin reuşi să-şi zidească o căsuţă.

        Mică căsuţa lor, dar foarte drăguţă. Două cămăruţe, o bucătărioară, o tindă, câteva scăunaşe, câteva pătucuri, o măsuţă - asta le era acum toată averea. Pe din-afară, Călin o împodobi cu horboţică din lemn, în vârful acoperişului îi puse doi cocoşei de tablă, stâlpii îi încrustă în stil naţional, dar mândria casei rămânea pridvorul. Un pridvor mare, larg, frumos, din care lui Călin îi plăcea în orele de răgaz, noaptea, să privească cerul încărcat cu stele. Oare acolo sus, se întreba deseori Călin, există fiinţe asemănătoare oamenilor? Dacă da - atunci şi acolo curg râuri de durere şi de lacrimi?

        Vecinul de peste drum, un om scund, ursuz, cu o burtă rotundă, s-a ales cu un munte de casă, un adevărat palat, cu turnuri şi ferestre arcuite, cu acoperiş de argint - şi toate astea doar pentru doi dulăi pe care îi ţinea legaţi la poartă, căci bietul de el nu mai avea pe altcineva.

        Omul de vizavi purta mereu, trasă peste ochi, o pălărie neagră, cu borurile largi şi ori de câte ori îl zărea, Călin avea senzaţia, că-l văzuse cu mult înainte. Unde? Când? Cum? - nu-şi putea aminti.

        De vină o fi fost pălăria, ori poate că acesta s-o fi născut cu o faţă invizibilă. Aşa ori altfel, omul părea că nu are faţă. Nu-i puteai desluşi nici o trăsătură.

        Cu faţă sau făr' de faţă - lui Călin nu-i păsa cine îi este vecin. În schimb, cel de vizavi îl privea deseori cu neîncredere şi la fel se căznea să-şi amintească de unde îl ştie.

        Nu-l avea la inimă omul cu picioarele scurte pe Călin. Nu-i putea suporta copiii, căci, în genere, orişice copil îi provoca mare disconfort.

        Ăştia, îşi tot repeta el, negreşit îi vor aduce nenorocire. Mai ales că sunt mulţi şi pe deasupra mai sunt şi lipiţi de săraci.

        De când trăia în castel peste tot vedea doar bandiţi şi tâlhari. Ca şi mulţi alţii, îşi împrejmui iute palatul cu garduri înalte, îşi puse zăvoare trainice peste tot, paznici credincioşi, dar gândul că îl paşte o mare primejdie nu-l lăsa nici pe o clipă.

        - Vor veni, vor veni, îşi tot repeta el la nesfârşit, îmi vor lua totul. Poate chiar şi viaţa... Această obsesie îi prefăcuse existenţa într-un adevărat calvar.

        Nimeni nu cunoştea ce bogăţii găzduieşte castelul său, iar castelul găzduia obiecte de aur, de argint, lustre scumpe, mobilă, covoare, mătăsuri, tablouri, icoane - obiecte meşterite de mâna şi de gândul omului. Dar nimic nu-i aducea satisfacţie deplină. Mereu i se năzărea că băieţii lui Călin, într-o bună zi vor da năvală în casă. Şi, poate că nu ar fi fost atât de încrezut dacă în fiecare noapte nu l-ar fi chinuit unul şi acelaşi vis.

        Se culca în patul său moale, printre bogăţiile sale şi nu reuşea să închidă bine ochii, că se visa într-o casă părăsită, dărăpănată, fără de uşi, fără de ferestre, pustie... doar cu o oglindă stricată în ea. În vis se privea în oglindă şi pornea să hohotească ca un nebun. În oglindă vedea un bătrân deşirat, desculţ, îmbrăcat în zdrenţe, zoios, plin de bube... şi atunci îl apuca un fel de tremur, de frică... Încerca să-şi găsească pălăria. Nu o găsea şi... în clipa aceea se trezea.

        Privea buimac şi se liniştea abia după ce avea deplina convingere că toate-i sunt la loc. Umbla ca un lunatic, cotrobăia, număra, aşeza până îl prindeau zorii. Încerca să aţipească din nou, dar îndată ce punea capul pe pernă - visul îi reapărea. Viaţa, pentru el, pierduse orice strălucire. Pe zi ce trecea era tot mai convins că anume copiii lui Călin îi vor aduce sfârşitul şi groaza îl învăluia ca într-o pânză de păianjen. În minte îi încolţea un plan...

        Călin, nici cu gândul la primejdiile ce-l păşteau. Îşi căuta omul de-ale sale. Alerga cât era ziulica de mare să nu-l ajungă nevoile din urmă. Nevoile însă, nu-i făceau ocolişuri. Dădeau buzna din toate direcţiile.

        Într-o bună zi, pe nepusă masă, se pomeni omul făr' de lumină în casă. Cineva îi furase lumina.

        - Ce ne vom face, tată? plângeau copilaşii. Cum vom trăi pe întuneric? Ne este frică...

        - Nu vă temeţi, îi liniştea Călin. Cât timp aveţi părinţi, totul va fi bine. Şi apoi, adăuga el, priviţi ce lună frumoasă luminează Pământul! Luna străluceşte acum pentru voi. Întunericul, le mai zicea Călin, e înfiorător atunci când vine din sufletul omului. Să aveţi grijă de sufletele voastre. Să nu lăsaţi să pătrundă în ele întunericul...

        Mai apoi, în plină iarnă, au rămas şi fără de căldură. În mica lor căsuţă cu horboţică era frig, aproape ca afară.

        - Alţi copilaşi se bucură când vine iarna, şi doar noi aşteptăm să treacă mai iute. De ce, tată, îl întrebau băieţii. De ce ne este atât de frig?

        - Nu e vinovată iarna, puii tatei, încerca să-i liniştească Călin. Nu iarna aduce frigul cel mare. Răceala inimilor omeneşti - iată cine aduce cel mai aprig frig de pe lume.

        Într-o noapte, pe la un sfârşit de ianuarie, peste oraş s-au abătut nişte vântoaice nebune.

        - Dacă rămânem fără de acoperiş se gândi cu tristeţe Călin, suntem cu totul pierduţi. Spre dimineaţă însă, vântoaiele s-au potolit. Călin a ieşit afară. Vântul doborâse câţiva arbori, desfăcuse câteva acoperişuri, dar mica sa căsuţă stătea neatinsă. În schimb ograda îi era plină de crengi uscate smulse din bătrânul stejar.

        Stejarul se înălţa lângă poartă şi fusese sădit acolo hăt de stră-străbunicul lui, om de o înaltă cultură pentru timpurile de atunci, numele căruia îl purta şi astăzi strada pe care locuiesc. Călin a intrat în casă nemaipomenit de fericit.

        - Copii, a zis el, vom avea căldură. Vântul i-a smuls stejarului nostru toate crengile uscate. Nu vă faceţi griji. Arborele e neclintit. La primăvară va fi şi mai verde, şi mai puternic...

        Dar chiar dacă din clipa aceea au început să facă focul în sobă, copilaşii tot s-au îmbolnăvit. Au căzut bolnavi toţi deodată.

        A doua zi, Ana, într-un suflet alergă cu ei la medic. Medicul, un omulean scund, cu o pălărie albă, dar care, nu se ştie de ce, părea neagră, cu o faţă căreia nu-i puteai desluşi trăsăturile îi examină pe copii, apoi i se adresă Anei:

        - Femeie, fii calmă...

        - Dar... ce e, doctore? se albi Ana la faţă.

        - Zău, nici nu ştiu cum să-ţi zic...

        - Spune-mi, nu tărăgăna. Mă voi strădui să mă stăpânesc.

        - Păi, femeie, copiii dumitale sunt grav bolnavi...

        - Doctore... încercă să spună ceva Ana.

        - Aşteaptă, o soluţie totuşi există...

        - Ce soluţie, doctore? se învioră un pic femeia.

        - Păi, ca să-ţi salvezi copilaşii va trebui să cheltuieşti o avere. Nu ştiu dacă eşti pregătită.

        - Sunt pregătită de orice. Îmi dau şi viaţa dacă trebuie.

        - Ei hai, lasă! Nici chiar aşa... Ar fi destul să-ţi vinzi, de exemplu... casa.

        - Casa? şopti Ana pierdută...

        - Ai dreptate. Să rămâi pe drumuri, tocmai cu şase copilaşi, îmi dau seama, nu e lucrul cel mai potrivit. Te înţeleg, căci de... suntem cu toţii oameni, de aceea ţi-aş mai propune ceva...

        - Zi-mi, doctore, nu mă cruţa, îi reveni Anei un pic sângele în obraz.

        - E simplu de tot. Te văd femeie voinică şi cred că nu se va întâmpla nimic dacă, de exemplu, îţi vinzi un rinichi, sau un plămân - orice...

        - Vai, doctore, nici o problemă. Chiar ţi-aş fi recunoscătoare. Spune-mi, ce trebuie să fac?

        - Vii mâine, o tipări uşurel pe spate doctorul. Acum ia aceste pastile. Le bei ca să fii mai liniştită.

        Doctorul cu pălărie albă, care părea neagră, o petrecu amabil pe Ana şi pe copilaşi până la uşă.

        Ana s-a întors la căsuţa sa lipsită de lumină şi de căldură, dar totodată caldă şi luminoasă prin dragostea celor ce trăiau în ea, cu speranţa în suflet.

        Călin nu era acasă. Şi-a culcat copiii, i-a învelit, apoi timp îndelungat a stat la căpătâiul lor.

        Pe neprins de veste, prin cămară se răspândi un parfum fin. Femeia încercă să afle de unde vine parfumul. Zări în grindă un bucheţel de flori uscate. Erau florile copilăriei sale. Flori rare, pe care ea şi maică-sa le adunau cu grijă de prin ponoare, în fiecare vară. Acele flori aveau însuşiri medicinale miraculoase. Făcu iute o fiertură. Îi trezi pe băieţi şi le dădu să bea.

        A doua zi copilaşii alergau veseli pe afară. Nici pomină de boală...

        Călin nu a ştiut niciodată de cele întâmplate. În schimb şi-a amintit de bucheţelul de "vise". Şi-a amintit de întâmplarea de pe pod. În următoarea noapte, Călin şi-a aşezat rămăşiţele florilor sub pernă. Şi a avut un vis. Unul ciudat, dar foarte frumos. Când visul i se repetă, începu să creadă că acolo, pe pod, nu avusese o vedenie, ci totul fusese real. A existat bătrânul. A existat şi cel care-şi spunea "legea". Pe unde o fi oare acum bietul bătrân? Pe unde o fi burduhosul cu picioarele scurte? Uneori i se părea că vecinul, stăpânul castelului de vizavi, e chiar cel de-i smulsese odinioară bucheţelul de "vise" din mână. De altfel, întâlnea în cale nenumăraţi oameni ce parcă semănau leit cu cel de pe pod. Totuşi ceva îi deosebea. Glasul... Glasurile lor erau diferite. Unii abia de strecurau cuvintele, alţii, dimpotrivă - împuşcau cu cuvântul. Cei mai mulţi vorbeau aşa încât nu pricepeai nimic din ce zic. Principalul însă era că toţi păreau că nu au faţă.

        La o adică Călin nu prea avea mare treabă cu burduhosul de pe pod. Totuşi a rămas surprins de asemănarea izbitoare a directorului şcolii unde îi mergeau copiii cu acel individ. Şcoala se afla alături de mica lor căsuţă cu horboţică. Mihăiţă, mezinul, tocmai merse în clasa-ntâi. În acea şcoală învăţase cândva şi Călin.

        Într-o zi, directorul l-a invitat în cabinetul său. Fără să-şi scoată pălăria de pe ochi porni să-i vorbească în grabă:

        - Înţelegi dumneata, domnule Călin, şcoala noastră e cea mai bună şcoală din oraş. De aceea legile şi cerinţele noastre sunt un pic altfel. Înţelegi?

        - Înţeleg, domnule, de ce să nu înţeleg?

        - Atunci să trecem la subiect. Noi, pedagogii împreună cu părinţii am hotărât că trebuie să introducem legi noi, pe care fiecare elev, părinte, va fi dator să le respecte. Ţine minte acest lucru!

        - Dar...

        - Stai, domnule, nu te pripi. Acuşi îţi explic...

        - Păi, încă nu am zis nimic.

        - De zis, dumneata nu ai zis, sunt convins însă că te-ai gândit...

        - Nici de gândit nu e voie? întrebă mirat Călin.

        - Hotărât că nu. În şcoala asta, pentru toată lumea gândesc eu. Ai înţeles, domnule?

        - Da, se grăbi să răspundă Călin, fâsticindu-se şi mai mult.

        - Frumos din partea dumitale, foarte frumos. Mai ales că e şi spre binele copilaşilor, că doar nu le doreşti răul, nu?

        - Aşa e...

        - Ştiam eu... Ei, iată, ne-am abătut de la temă. Despre ce vorbeam? Ah, da. Despre legi. Ziceam că noile noastre legi sunt cât se poate de simple. De una dintre ele, însă, depinde reuşita la învăţătură a fiecărui elev în parte.

        Călin îl asculta pe director şi se întreba: "De ce oare, în ultima vreme întâlnesc atâţia indivizi care niciodată nu-şi scot pălăriile negre de pe cap?"

        - Cunoştinţele pe care le acumulează elevii, continuă directorul, sunt direct proporţionale cu felul lor de a se îmbrăca. Noua lege presupune că nici un copilaş nu trece mai departe de pragul acestei şcoli dacă, Doamne fereşte, i se va descoperi în hăinuţă o găurică oricât de mică.

        - Adică cum, întrebă nedumerit Călin.

        - Vezi? se înfurie directorul. Ştiam de la bun început... Eşti unul dintre ăia... care nu gândesc cu capul. Presupun că şi haina dumitale e plină de găuri. Cred că şi copilaşii nu-ţi prea strălucesc la învăţătură... Ar fi mai înţelept să le găseşti de pe acum o altă şcoală.

        - Dar... domnule... Aici am învăţat eu, părinţii, bunicii mei şi aici îmi vor învăţa şi copiii. Vă rog, domnule, explicaţi-mi. Vom respecta legea.

        - Nu prea cred, însă, fie... Mai explic o dată... Găurile din hăinuţa unui copil sunt pur şi simplu molipsitoare. O astfel de gaură provoacă găuri imense în buzunarul unui pedagog. Un pedagog cu o gaură în buzunar e un om demoralizat şi atunci, te întreb, domnule, despre ce reuşită la învăţătură mai poate fi vorba?

        - A-a-a, se scărpină Călin la tâmplă. Iată, deci, cum stau lucrurile... Acum am înţeles. Totul e foarte simplu şi totodată... foarte complicat.

        - Deci, ne-am înţeles, adăugă directorul, nici o găurică... Legea trebuie respectată.

        - Ne vom strădui, ne vom strădui, răspunse abătut Călin şi porni spre uşă.

        - Încă ceva foarte important. Ceva care îi vizează doar pe părinţi. De acu înainte în şcoală vor intra doar acei părinţi, care vor fi îmbrăcaţi, cum s-ar zice, la patru ace. Problema e că de curând am instalat o nouă uşă la intrare, una foarte performantă...

        - Dar, domnule director, uşa veche, nici pe departe nu era veche, se opri Călin în loc... Chiar eu, anul trecut, am cioplit-o şi am instalat-o...

        - Am schimbat-o. Uşa dumitale era învechită moral. Acum avem o uşă minunată. Ţi se închide pur şi simplu în nas, dacă nu eşti dichisit cum se cuvine. Ce vrei, nu suntem o şcoală obişnuită.

        Pe Călin îl trecută sudorile.

        - Şi, întrebă el, e absolut necesar, adică la patru ace...

        - Ar fi mai bine poate să vă procuraţi iată o pălărie uite-aşa, ca a mea, dar, zâmbi semnificativ directorul, sunt convins că dumneata niciodată nu vei avea parte de o asemenea pălărie...

        Când a venit acasă, Călin i-a povestit totul Anei. Au cercetat hăinuţele copiilor şi s-au îngrozit. Au descoperit mulţime de găurele...

        - Ce vom face? întrebă abătut bărbatul.

         Ana nu ştia ce să facă.

        - Ştii ceva, zise într-un târziu Călin. Mâine nu trimite copiii la şcoală. Uşa cea nouă li se va închide în faţă. Până le cumpărăm hăinuţe - să stea acasă. Plec imediat la patron. Nu mi-a plătit de jumătate de an o para chioară. Îl voi ruga, îi voi explica... Mă va înţelege... Are şi el copilaşi...

        Spre marea uimire a lui Călin, patronul semăna leit cu vecinul şi cu directorul şcolii. Cu o singură deosebire - când vorbea ăsta, parcă tăia cu cuţitul.

        S-a întors acasă şi mai abătut.

        - Ce ai, întrebă Ana, văzându-l atât de negru la faţă.

        - Nimic... M-a alungat... Ca pe un câine... mai rău chiar. Mi-a zis că mă vede pentru întâia dată şi că nici vorbă să-mi fie dator. Uite-aşa. A chemat doi din ăştia, cu pistoale la brâu, le-a ordonat să mă arunce în stradă... Am lucrat atâta amar de vreme fără să fiu remunerat.

        - Lasă, Călin, linişteşte-te, ai scăpat cu viaţă şi de-acu e bine. Vom găsi o soluţie...

        În noaptea aceea, până în dimineaţă, Ana a cusut. Acolo unde observa o găurică, femeia înseila o floare. Şi erau acele flori nemaipomenit de frumoase. Semănau a flori de câmp. O vreme, copii nu au încetat să umble la şcoală. Dar... numai o vreme.

        Nu se ştie de ce, Dumnezeu, unora le dă totul, altora - nimic. Chiar dacă duceau o viaţă plină de griji, natura îi înzestrase pe copiii lui Călin cu mulţime de talente. Spre invidia multora. Erau ageri la minte. Ca şi taică-său, tăiau în lemn, desenau, cântau şi toate le făceau cu talent şi cu tragere de inimă.

        Mihăiţă, mezinul, pe care fraţii îl porecliseră Titirez, îi întrecea pe toţi. Nu degeaba îi ziceau Titirez. Pe toate le prindea din zbor, dar cel mai mult se pricepea la bătut mingea. Nu reuşise să iasă bine de sub masă, că şi începu să bată cu piciorul în minge. Chiar din clasa-ntâi, în şcoala cu pricina, devenise mare vedetă.

        Ca să demonstreze tuturor că şcoala lor e o şcoală serioasă, directorul, ori de câte ori avea delegaţii străine, organiza meciuri de fotbal în care numaidecât era prezent Titirez.

        - Bravo, Titirez, strigau de la tribune! Bravo! Ţine-o tot aşa! Trăiască Titirez!

        - Băiatul ăsta, îi plăcea să se laude directorului, ne va scoate în lume, ne va face vestiţi.

        Într-o zi, Titirez, pregătindu-se de un nou meci, se dezbrăcă în garderobă şi uită, în grabă, să-şi aranjeze astfel hăinuţele, încât să nu observe nimeni găurelele din dosul floricelelor. Cineva descoperi ce de-a găurele are vesta lui Titirez şi fuga la dirigintă. Diriginta abia atinse hăinuţa. Cu buricul a două degete, o ridică sus, apoi o aruncă pe podea strigând:

        - Să fie luată şi aruncată! La gunoi! E, e, e... molipsitoare! Şi alergă la director...

        A doua zi, în faţa băieţilor lui Călin uşa şcolii nu s-a mai deschis. Lui Titirez, uşa i-a deschis-o un profesor. Ţinea în mâini un costumaş nou-nouţ.

        Mic, mic, dar mândria şcolii, avea şi multă mândrie personală. Nici în ruptul capului nu a dorit să primească costumaşul. Au plecat de acasă şase şi s-au întors tot şase. Colegii nu au înţeles niciodată de ce a plecat Titirez...

        - Călin, întreba deznădăjduită Ana, de unde şi pentru ce atâtea necazuri pe capul nostru? Cum putea să ştie biata femeie că toate li se trag de la vecinul de peste drum?

        - Ăştia, triumfa între timp cel cu picioarele scurte, îşi vor lua lumea în cap, de vreme ce le-au fost fugăriţi plozii din şcoală. Vor pleca unde îi va duce ochii Ha, ha, ha! rânjea el. În sfârşit voi dormi liniştit...

        Însă nu a fost să fie. Călin nu avea de gând să plece de pe strada sa. În scurt timp găsi altă şcoală. Ce-i drept şcoala cea nouă se afla tocmai la capătul oraşului. În schimb avea uşile din lemn de stejar şi se deschideau vraişte în faţa oricărui copil. Acum băieţii lui Călin se trezeau cu noaptea-n cap ca să reuşească la ore. Hăinuţele împânzite cu floricele, ghetele ponosite - nu mai deranjau pe nimeni. Profesorii se mândreau cu copilaşii lui Călin. Şcoala devenise centrul atenţiei întregului oraş. Omul cu pălărie neagră de peste drum îşi ieşea din minţi. Uneori îşi ridica privirile pierdute spre cer şi şoptea în neştire: Ajută-mă, Doamne! Izbăveşte-mă de blestematul ăla de vis care mă chinuie ani în şir, izbăveşte-mă de aceşti vecini de care-mi este atât de frică... Nu mai pot... O să ajung la balamuc. La balamuc, Doamne! Arată-mi calea cum să mă descotorosesc de cei ce râvnesc la averea mea. Fii milostiv, Doamne, se tot ruga el în vreme ce în minte îi încolţeau noi şi noi planuri.

        Într-o zi Ana l-a trimis pe Titirez la băcănia din colţ să cumpere pâine. Copilul s-a întors cu mâinile goale.

        - Unde e pâinea, Mihăiţă, l-a întrebat îngrijorată Ana.

        - Nu am cumpărat. S-a scumpit pâinea... De unde vom lua bani pentru pâinică, mamă?

        - Lasă, Mihăiţă, a zis Ana, nu-ţi fă griji! Ne vom descurca.

        În noaptea aceea, femeia nu a închis un ochi. A doua zi, sâmbătă, şi-a trimis copiii la joacă şi a început o discuţie cu Călin.

        - Dragul meu, a zis ea. Va trebui să plec...

        - Cum să pleci, unde să pleci? întrebă îngrozit Călin.

        - Mă voi întoarce în satul meu de baştină. Acolo mă aşteaptă pământul... Aşteaptă să fie muncit. Sunt convinsă că niciodată nu vei fi de acord să te rupi de rădăcinile tale. Eu, însă, sunt născută acolo unde vântul nu are oprelişti. Trăiesc în acest oraş îmbâcsit de răutăţi şi de mirosuri urâte doar de dragul tău şi de dragul copilaşilor noştri... Pentru mine aburul pământului, bătaia vântului în mijlocul ogorului, ropotul ploii - e însăşi viaţa. Îmi voi ara ogorul. Îl voi ara, îl voi semăna şi voi creşte pâine. Pâinea pe care n-o avem acum pe masă...

        - Nu e lucru femeiesc să ari, să semeni. Să treieri... Două mâini de femeie trebuie doar să coacă pâinea.

        - Voi coace şi pâine...

        - Cum să le faci tu pe toate? E adevărat, sunt orăşean, dar voi merge cu tine... Această ţară, acest pământ e al nostru, al tuturora. E pământul strămoşilor, care l-au hrănit cu osemintele lor şi l-au făcut să fie roditor şi bogat. Strămoşii... sunt rădăcinile noastre şi atâta timp cât avem rădăcini, ne vom ţine, Anuţă. Ne vom ţine... Uneori, adăugă Călin în şoaptă, primăvara, când înfloresc pomii, mi se pare că florile parfumate sunt sufletele celora ce au locuit cândva pe aceste meleaguri. Strămoşii ne privesc cu ochi de floare, Anică, şi ne ajută la greu... Vom creşte pâinea! Împreună vom creşte-o...

        De la un timp, omul de peste drum nu mai zărea pe nimeni în ograda lui Călin.

        - Poate că m-ai auzit şi pe mine, Doamne, îşi făcea el stângaci semnul crucii, bucurându-se că, în sfârşit, planurile lui au dat roadă. Nu credea şi nu crezuse vreodată în Dumnezeu. În ultima vreme însă, îi tot dădea ghes cu bisericile. Devenise un fel de modă. Mulţi de-alde el veneau la sfânta biserică, nu ca să-l roage pe Dumnezeu să le ierte păcatele, că păcate aveau şi făceau cu nemiluita.. Veneau de dragul ochilor lumii. Ba chiar unii îşi scoteau hainele obişnuite şi îmbrăcau sutane. Se prefăceau că aduc cuvântul Domnului în sufletele oamenilor. Domnul, însă, pe toate le vedea, pe toate le ştia.

        Oricât ar fi încercat omul cu picioarele scurte să se descotorosească de Călin şi de copiii acestuia - şi Călin şi băieţii erau bine, sănătoşi, chiar mai mult - băieţii crescuseră înalţi, frumoşi, puternici, spre invidia multora. E drept, acum plecau tot mai des, mai ales vara, la pământ, la ţară - să-şi crească pâinica. Pâinea ce-i ajuta doar să nu moară de foame, căci şi aici, departe de oraş, lucrurile nu erau prea bune. La început, Ana nu şi-a recunoscut satul. Avea satul ei ceva din tristeţea stelelor, atunci când, pe neprins de veste, pe cer dau năvală nori cenuşii şi le acoperă strălucirea. Rămas fără de bujorii din obrajii fetişcanelor, fără de chiotele flăcăilor, era trist satul. Nu mai avea satul fete mari şi flăcăi. Nu se jucau nunţi, nu se serbau cumătrii şi peste tot dăinuia tristeţea. Până şi pământul era trist. Nelucrat, nemângâiat de braţe vânjoase şi tinere, pământul, altădată roditor şi mănos, acum nu mai vroia să dea roadă. Îşi vroia, pământul, copiii acasă. Dar copiii plecau... Fugăriţi, mânaţi de mâini nevăzute, copiii satului îşi luau lumea-n cap şi se duceau... Unde îi duceau ochii. Lăsau în urmă doar tristeţe şi mâhnă... Aşa era satul Anei acum. Scăldat în lacrimile bătrânilor rămaşi fără de sprijin la bătrâneţe...

        Cât timp nu-şi vedea vecinii, omul de peste drum se simţea în apele sale. Chiar dacă îl mai chinuia visul, primejdia i se părea depăşită. Într-o zi însă, i-a văzut pe toţi şase băieţi, înalţi, frumoşi, intrând în ograda căsuţei cu horboţică şi inima i s-a oprit în loc.

        - Mi-a venit sfârşitul, a urlat el în neştire. Dacă nu întreprind ceva imediat - pot să-mi iau adio de la bogăţiile mele! Uite-i, Doamne, cum cresc ca din apă! Îi şterg de pe faţa pământului! Îi nimicesc... Până acum am fost prea uman... Prea cumsecade...

        Spre seară, lângă căsuţa lui Călin s-a oprit o namilă de maşină ce scotea sunete sinistre din motor şi scrâşnea asemenea unui balaur. Maşina părea că nu e ghidată de nimeni. Cui să-i dea în gând că e condusă din umbră? Avea o misiune diabolică - să transforme căsuţa cu tot ce-i viu în ea, într-un morman de pietre...

        Mai apoi locul ar fi fost nivelat, curăţat, s-ar fi semănat iarbă, pe margine s-ar fi plantat brazi, arbori ce-şi au veşmântul mereu acelaşi şi lumea ar fi păşit pe gazon fără să-i pese că de fapt, păşeşte pe morminte. De acest lucru, omul cu picioarele scurte era absolut convins. Mai mult decât orice, şi-ar fi dorit însă în primul rând să scape de stejarul din faţa portiţei. Auzise de pe undeva că, cică stejarii de prin părţile locului le dau tărie şi putere celora ce locuiesc în preajmă şi probabil anume arborele e de vină că nu se poate descotorosi de vecini.

        Stejarul... Da. Stejarul... Îl va smulge cu tot cu rădăcină. Dar... şi el locuieşte în preajmă. Şi el e de prin părţile locului. Atunci? Nu, el e altfel, stejarul nu-l va ajuta niciodată...

        Tocmai în clipa când maşina vru să-şi ia avânt, lângă mica căsuţă cu horboţică se opri un grup de turişti străini. Planul omului cu picioarele scurte nu funcţionă nici de astă dată. Cum să dărâmi, să nimiceşti ceva din ceea ce au atins, au pipăit străinii? Aceştia înconjuraseră stejarul, începând să-l pipăie şi nu mai încetau să se mire de vigoarea şi de frumuseţea lui. Apoi, la un moment dat, au observat horboţica din lemn. Ceva mai original şi mai frumos nu mai întâlniseră.

        - De unde atâta măiestrie şi talent, se tot întrebau străinii? De unde atâta har la nişte biete fiinţe chinuite şi horopsite de soartă? Acolo, în ţara lor, asemenea talente ar fi fost purtate pe braţe.

        Deodată, grupului de străini i se alătură un bătrânel josuţ, cu faţa cuminte, cu părul, barba şi mustăţile albe ca neaua.

        - Aici locuieşte Titirez şi cei cinci fraţi ai săi? întrebă binevoitor bătrânul.

        - Aici, om bun, aici... i-a răspuns Ana.

        Şase flăcăi, bătrânul şi străinii, au stat de vorbă la măsuţa de sub stejar, până seara târziu. Când au intrat băieţii în casă, Anei i-a sfârâit inima.

        - Nu te întrista, mamă, a îmbrăţişat-o Titirez. Nu s-a întâmplat nimic.

        - Ba nu, Mihăiţă, s-a întâmplat. Îmi spune mie inima...

        - Da, mamă...

        - Zi-mi, Mihăiţă.

        Vorbi Ştefănel, băiatul mai mare:

        - A venit vremea, mamă, să ne luăm zborul. Priveşte, ne aplecăm când intrăm pe uşă... Am crescut. Trebuie să ne căutăm de viaţa noastră. Vom pleca. Toţi şase. Cu străinii. În ţara lor. În ţara noastră, cei de-alde noi nu au loc, ştii bine.

        Ana începu să plângă.

        - Mamă, nu plânge. De ce să rămânem?

        - Acasă e acasă, a şoptit Ana. În ţara ta e în ţara ta.

        - Ce fel de ţară, mamă, ce fel de casă? Aici ni s-a furat ceva ce nimeni, niciodată nu ne va întoarce - copilăria. Atunci când trebuia să zâmbim, noi plângeam. Plângeam iarna de frig şi de întuneric. Plângeam vara când treceam pe lângă cireşii doldora de cireşe coapte şi dulci, iar noi nici nu le ştiam gustul. Vom pleca. E unica uşă întredeschisă de unde răzbate o rază de lumină. Poate vom reuşi, poate nu. N-avem de unde şti. Ceea ce ştim e că într-o bună zi ne vom întoarce. Şi dacă acum nu avem puteri, atunci vom avea... şi vom face totul ca zâmbetul copilaşilor de pe aceste meleaguri să nu le dispară vreodată de pe buze. Toţi copilaşii merită să zâmbească. Crede-ne, mamă, şi... blagosloveşte-ne.

        - Bine, flăcăii mamei, abia a şoptit Ana. Plecaţi! Dumnezeu să vă aibă în pază!

        Băieţii au îmbrăţişat-o.

        - Dar, a adăugat Ana, să ţineţi minte un lucru! Mă voi ruga pentru voi să aveţi o viaţă frumoasă acolo, printre străini. Să vă străduiţi întotdeauna să reuşiţi doar prin munca voastră cinstită şi prin talentele cu care v-a înzestrat Dumnezeu.

        Mi-e teamă, însă, că chiar de veţi avea tot aurul lumii, nu vă veţi simţi pe deplin fericiţi, căci lăsaţi în urmă ceva ce nu vă va permite, oriunde în altă parte, să fiţi ca acasă...

        Pe obrajii Anei curgeau două pârăiaşe de lacrimi.

        - Ne vom întoarce, mamă. Nu plânge, au liniştit-o feciorii fără să dea prea mare importanţă vorbelor ei de mai înainte. Ne vom întoarce şi vom construi în ogradă o casă mare, unde vom trăi fericiţi cu toţii.

        În noaptea aceea Ana iarăşi a cusut.

        - Ce tot coşi acolo, Ană, o întrebă Călin. Culcă-te, mâine vom avea o zi grea...

        - Aripi cos, Căline.

        A doua zi, căsuţa cu horboţică arăta tristă şi părăsită.

        Când află că băieţii lui Călin au plecat, omului de peste drum îi săltă inima-n piept. Nu mai avea de ce să se teamă.

        - O, o, o! rânji el, în sfârşit îmi voi recăpăta somnul!

        Dar de unde? Ca şi mai înainte - se trezea pe la un miez de noapte, îngrozit, scăldat în sudori. Iar şi iar pornea să umble buimac prin castel, scotocind, controlând, numărând, blestemând pe toţi şi pe toate... Îi ura atât de mult pe cei ce-i părea lui că sunt mai prejos ca el... Din ăştia întâlnea la tot pasul, încât uneori plănuia să-şi ia bogăţiile şi să plece. Undeva departe. Pe o insulă, unde nu există oameni... Ştia însă că e imposibil. Paradoxal, dar anume fără de omuleţii necăjiţi şi simpli nu ar fi putut exista nici el, căci trăia datorită urii pe care le-o purta. Era vampir. Avea nevoie de energia lor. Nu-şi dădea seama că anume energia străină îi provoacă frica. O frică imensă, care îl măcina. Se gândea mereu că atâta timp cât poartă pe cap acea pălărie neagră cu borurile largi, nu-l prea paşte mare primejdie. De aceea îşi îndesa tot mai adânc pălăria peste ochi. Noaptea însă, când rămânea de unul singur în imensa-i fortăreaţă, pălăria îi aluneca de pe creştet. Prin zidurile groase ale castelului, ajungeau până la el vaiete, bocete, plânsete de copii şi de bătrâni necăjiţi, iar dânsul nu vroia sa audă, să vadă nimic şi asta îl scotea şi mai tare din minţi. Apoi venea visul...

        Călin şi Ana păreau să fie mai fericiţi ca omul cu picioarele scurte. Băieţii au plecat, iar Ana a rămas cu inima frântă. Pe lângă tristeţea ce-i inundase sufletul, amarnic o mai durea locul de unde îşi smulsese aripile. Călin o vedea mereu abătută, pusă pe gânduri. Într-o zi însă, întorcându-se acasă, o găsi veselă şi bine dispusă.

        - Avem cumva veşti de la copii? întrebă Călin mirat.

        - Nu, se posomorî iarăşi Ana. Nici o veste... Foarte curând însă, îşi recăpătă buna dispoziţie.

        Nu trecu mult şi Ana aduse pe lume o minune de copilaş, pe care îl botezară Gheorghiţă. Călin îl numea Prâslea. Prâslelul tatei. Şi era Prâslelul tatei o adevărată minune.

        Când i-a venit vremea de şcoală, l-au dat în clasa a treia, căci cei de o vârstă cu el erau prea mici pentru mintea sa. Învăţa în aceeaşi şcoală unde îi învăţaseră şi fraţii.

        Băiatul ştia că, undeva prin lume, are nişte fraţi şi tare îi mai era dor de ei. Când încerca cineva să-l supere, îşi proptea picioruşele în pământ şi, ca un adevărat bărbat, le striga adversarilor săi: Las-că vin ei, bădicii mei...

        - Bădicii tăi? Râdeau cei mai mulţi, ia-ţi de-o grijă. Nu mai vin. S-au prăpădit. Au fugit de sărăcie şi s-au prăpădit. Nu ai tu pe nimeni...

        Aici, băiatul devenea copil. Şiroaie de lacrimi îi inundau obrăjorii.

        - Nu-i adevărat! le striga. Vor veni! Dacă nu vor veni singuri, îi voi aduce eu! Când voi creşte!

        De dorul fraţilor, Prâslea se aşeza uneori la măsuţa din umbra stejarului şi începea să cânte. Învăţase cântecul de la maică-sa. Cânta cu o voce atât de cristalină şi de curată, încât trecătorii se opreau în loc să-l asculte. Când se sătura să cânte din gură, copilul ducea la buze un fluieraş meşterit de Călin. Din mlădiţa aia de soc se revărsau peste oraş sunete ce se prelungeau în sufletele oamenilor asemenea unui balsam tămăduitor.

        - Sărmanul Călin, sărmana Ana, şuşoteau cei de-i cunoşteau. Îl vor lua şi pe ăsta străinii. Că prea frumos cântă, prea frumos...

        În şuşotelile lor negreşit că exista un grăunte de adevăr. De la un timp tot mai des veneau străinii să-l vadă pe Prâslea. Îl fotografiau, îl filmau. Scriau despre copilul minune dintr-o ţară, hăt de la capătul pământului, prin ziarele lor.

        Lucru ciudat. Călin nu se împotrivea. Îşi zicea omul că măcar unul din cei şase aude, citeşte şi le spune celorlalţi că acasă îi aşteaptă un prâslel mititel şi, ia vezi, se întorc cu toţii să-l vadă...

        Îi era drag Gheorghiţă, dar amarnic îi mai era dor şi de băieţii plecaţi. În sufletul său se simţea vinovat. Se căznea şi îşi zicea că poate nu a făcut totul, nu a muncit îndeajuns, odată ce i-au plecat copiii atât de departe.

        Întru-una din zile, neastâmpăratul de Prâslea găsi în coarda podului câteva floricele uscate.

        - Ce flori sunt astea, tată? întrebă copilul.

        - Nu ştiu, Prâsleo, i-a răspuns Călin. Ştiu doar că în aceste flori stă ascuns un vis. Un vis frumos pe care îl visez ori de câte ori are să mi se întâmple ceva deosebit.

        - Şi l-ai visat de multe ori, tată?

        - Da, copile. De exemplu înainte de a te naşte tu...

        Noaptea, Călin visă iarăşi visul. A doua zi, când ieşea pe portiţă îl zări pe vecinul de peste drum. I se păru schimbat. Aceeaşi pălărie pleoştită peste ochi, aceeaşi burtă enormă, vecinul însă tremura din toate mădularele sale.

        - Ce-o fi păţit, se întrebă, Călin. O fi având omul necazuri. Dumnezeu să-l aibă în pază. Îşi căută de drum. Dar simţi deodată că vecinul îl priveşte cu ură şi grăbi pasul. Nu pricepea cu ce l-o fi supărat. Călin îşi zise că în ziua în care îşi visase visul nu poate să i se întâmple nimic rău. Cu toate acestea toată ziua îl măcină o nelinişte neînţeleasă. Când în sfârşit i se termină ziua de lucru, Călin se grăbi acasă. Coborî la staţie şi, de cealaltă parte a străzii, îl observă pe Gheorghiţă.

        Băiatul părea agitat. Îi gesticula ceva, îi vorbea, dar din pricina huruitului de maşini nu desluşea nimic. Pe neprins de veste, copilul se desprinse de pe trotuar şi traversă strada în fuga cea mare. În aceeaşi clipă, din poarta vecinului se smunci o maşină mare, neagră, cu sticlele fumurii. Maşina se năpusti cu o viteză nebună în direcţia lui Prâslea.

        - Prâslea... Prâslea, murmură Călin înţepenit de groază. Apoi, ne mai judecând, se aruncă în faţa maşinii. Reuşi să-l împingă pe Gheorghiţă de pe partea carosabilă pe trotuar...

        Când îşi reveni - îl întrezări pe Prâslea aplecat deasupra sa.

        - Ce e, tată? De ce ai căzut? Te simţi rău? îl întrebă Gheorghiţă îngrijorat.

        - Prâslelul tatei, puiul tatei, îl trase Călin la piept. Unde e maşina?

        - Care maşină, tată? Nu a fost nici o maşină.

        Călin se ridică. Privi în jur buimăcit.

        - Cum adică? Maşina ce s-a repezit din poarta vecinului... Cel cu castelul de vizavi. Doamne, dacă nu mă nimeream prin preajmă, dacă nu reuşeam să te împing pe trotuar...

        - Tată, te-ai îmbolnăvit, îi puse mâna la frunte băiatul. Despre ce maşină vorbeşti? Despre care castel? Nu a fost nici o maşină. Nu mai e nici un castel. Priveşte! În locul castelului acum e teren liber. Un teren larg, acoperit cu iarbă mustoasă şi verde.

        Călin privi uluit în jur. Rămase stâlp de uimire. Pe marginea terenului despre care îi vorbise adineauri Gheorghiţă se înălţau şapte mlădiţe de stejar. A doua oară în viaţă i se păru că are halucinaţii.

        - Şi totuşi a fost ceva, murmură Călin. Am văzut maşina cu ochii mei.

        - Hai, tată. Eşti obosit. Te-ai speriat fără de pricină.

        - Dar a fost...

        - Îţi spun ce-a fost. Te-am observat când ai coborât din troleibuz şi am alergat înaintea ta ca să-ţi dau vestea cea mare. Tocmai atunci a apărut bătrânul ce stă acum uite colo, pe marginea trotuarului. Când a ajuns în dreptul meu, boşorogul a ridicat cârja şi, pare-se a vrut să mă lovească. L-ai observat, te-ai repezit, i-ai smuls cârja şi i-ai aruncat-o hăt cât colo. Din întâmplare i-ai atins şi vârful pălăriei. Iată atunci bătrânul s-a înfuriat rău... S-a aruncat asupra ta ca un turbat. Ai vrut să te aperi, dar te-ai împiedicat şi ai căzut... Cine e bătrânul, tată? Îl cunoşti?

        Călin în sfârşit îl observă pe cel de stătea gârbovit nu departe. Îl văzu fără de pălărie şi... îl recunoscu. Era el, omul de pe pod. Nu mai avea nici o îndoială. Doar că acum îmbătrânise rău de tot.

        Se apropie de bătrân şi îl întrebă: Ce ţi-a făcut acest copilaş, omule, de ai vrut să-l loveşti?

        - Eu? Am vrut să-l lovesc? Ţi-o fi părut...

        - Ba nu mi-a părut.

        - Da! strigă celălalt deodată. Am vrut să-l lovesc! Ca să nu mai traverseze niciodată la verde...

        - La verde? se miră Călin. Păi, eşti nebun, omule. Apoi nu mai zise nimic. Îl văzu pe bătrân atât de nenorocit încât i se făcu milă. Ridică pălăria şi toiagul şi i le întinse:

        - Ia-le şi hai să te ajut.

        - Tu? făcu ochii cât cepele moşul. Să mă ajuţi? Crezi că nu mi-am amintit? urlă el deodată. Ani la rând am presimţit că nenorocirea îmi va veni de la tine şi de la plozii tăi! Şi iată că presimţirile mele s-au adeverit. Atâta timp nu am ştiut că eşti cel de pe pod... Acuma ştiu... M-ai nenorocit...

        - Dar ce ţi-am făcut, omule? Zău, nu pricep?

        - Ce mi-ai făcut? Mai întrebi? Priveşte! Nu mai am nimic. Mi-aţi luat totul...

        - Vino-ţi în fire, omule! Nu ţi-am luat nici un capăt de aţă.

        - Ba mi-ai luat. Ceea ce am avut eu, tu şi ţâncii tăi nici în vis n-aţi visat.

        Crima cea mare a voastră e că mi-ai dat jos pălăria. Odată cu pălăria au dispărut şi celelalte. Te-ai răzbunat... Pentru atunci, pe pod. Eşti mulţumit?

        - Nu ştiu dacă sunt mulţumit, sunt însă convins că aiureşti. Te văd bătrân, nenorocit şi vreau să te ajut.

        - Doamne! Doamne! urlă bătrânul. Uită-te la el! E total imbecil! Ţine una şi bună: să te ajut, să te ajut... Nu am nevoie de ajutorul vostru! Chiar nu înţelegi? Cei de-alde mine nu se dau bătuţi atât de uşor! Noi vom fi întotdeauna! Pretutindeni! Cu voia sau fără de voia celor de-alde tine... Alta e problema mea, o lăsă un pic mai moale, la un moment dat, moşul... Ascultă...Vrei să-ţi povestesc?

        - Ce să-mi povesteşti, omule? Lasă-mă în pace. Mă grăbesc... Mă aşteaptă copilul.

        - Doar câteva vorbe, îl imploră fostul vecin pe Călin. Te rog! Fii om! Ascultă-mă...

        - Bine, zi...

        - Ştii, începu bătrânul privind speriat prin părţi, atunci... pe pod... Mi-am strecurat şi eu un bucheţel în buzunar... Din acea clipă nu am mai avut linişte. Nici zi, nici noapte. Visul... Visul mă omoară. Nicidecum nu pot să scap de blestematul de vis. Spune-mi, poate cunoşti vreun remediu?

        - Hai, tată, hai acasă, îl tot trăgea, între timp, Gheorghiţă pe Călin de mânecă. Avem o mare surpriză.

        - Ce surpriză, Gheorghiţă? Despre ce vorbeşti? Aşteaptă... Bine. Hai...

        - Nu ştiu, moşule, se adresă Călin fostului său vecin. Zău, ţi-aş fi spus, dar nu ştiu, nu pot...

        - Nu poţi, îi strigă bătrânul din urmă, nu ştii!? Ba le ştiţi voi pe toate! Să fiţi blestemaţi! Cu toţii! Voi pleca de aici, dar ţine minte - mă voi întoarce! Mă voi întoarce şi mă voi răzbuna!

        Deodată Călin se opri. În faţa ochilor îi veni imaginea unui băiat bondoc cu obrajii vişinii... Era văru-său mai mare Toader. Toader se enerva foarte uşor. Ţipa, bătea din picioruşe şi, mereu promitea tuturor că se va răzbuna. Copiii îl porecliseră Rotofei Ivanâci, după numele unui motănaş din poveste. În copilărie - părinţii lui, împreună cu el, au plecat departe. De atunci Călin nu a mai auzit nimic despre ei. Acum şi-a amintit că atunci, pe pod, omul scund i s-a părut cunoscut.

        - El e. Vărul meu Toader... Doamne, ce se întâmplă cu lumea asta?

        Călin întoarse repede capul. Vroia să-i zică moşului că sunt veri. Vroia să-l îmbrăţişeze şi să-i amintească de copilărie. Dar, pe locul unde o clipă în urmă fusese bătrânul, acum nu mai era nimeni.

        - Tată, hai! Iar te-ai oprit...

        - Aşteaptă, Gheorghiţă, aşteaptă...

        - Tată, dar acasă avem o mare surpriză.

        - Îmi vei spune pe urmă, Prâsleo. Acum să trecem mai întâi pe la biserică.

        - Ce biserică, tată? Nu înţelegi...

        - Ba înţeleg... Am de vorbit cu părintele Ion.

        În mica bisericuţă, în afară de un bătrânel în sutană, nu mai era nimeni.

        - Părinte, se apropie Călin de preot. Am venit... adică aş vrea să-ţi povestesc ceva. Un vis. Poate dumneata îmi vei putea tălmăci semnificaţia lui.

        - Fiule, i-a răspuns părintele Ion. Sunt doar un simplu slujitor al bisericii. Nu ştiu dacă mă pricep în vise. Dar, povesteşte...

        Călin i-a povestit. Începând cu întâmplarea de pe pod. I-a spus şi despre buchetul de vise.

        - Toată viaţa am visat un vis frumos, părinte. Niciodată nu am avut bogăţii şi nici nu am râvnit la ele. Cea mai mare bogăţie pentru mine au fost întotdeauna copiii. Dar, a continuat Călin, în vis se făcea că intru într-o casă dărăpănată pe dinafară, înăuntru casei însă, găseam bogăţii nemaivăzute, nemaipomenite. Şi toate bogăţiile din vis erau parcă, ale mele, părinte. Mi se spunea în vis că acea casă îmi era lăsată, prin moştenire, de către străbunii mei. Ce-o fi însemnând asta?

        - E uluitoare povestea ta, fiule, i-a răspuns într-un târziu părintele. Un singur lucru aş putea să-ţi spun. Nici o bogăţie, nici o frumuseţe din cele create aici pe Pământ de mâna omului, nu are atâta preţ în comparaţie cu frumuseţea şi bogăţia sufletului omenesc. Tot ce e frumos, e har Dumnezeiesc, fiule, şi vine din sufletul omului. Sufletul e darul divin ce îl primeşte orişice om de la Dumnezeu, atunci când se naşte. Puţini sunt cei ce părăsesc această lume cu sufletul la fel de curat ca la început. Omul, fiule, e ca o casă. Sufletul e interiorul acestei case. Depinde de fiecare dintre noi cum păstrăm curăţenia lăcaşului nostru sfânt... În lume sunt atâtea case părăsite, pângărite. Atâţia oameni fără de suflet. Cu sufletele vândute diavolului. Oameni, ce-şi amintesc de sufletele lor doar când le bate ceasul de pe urmă...

        Călin şi Prâslea au ieşit din biserică atunci când era deja întuneric. Înfloriseră merii şi parfumul florilor îi îmbătau cu mireasma. Călin se simţea liniştit, cu sufletul împăcat.

        - Hai, povesteşte, Prâsleo, îl îndemnă el pe băiat. Ce surpriză?

        - Dar, dacă m-am răzgândit? făcu pe şmecherul Prâslea.

        - Nu mă necăji...

        - Tată, sări în sus copilul de bucurie, au venit!

        - Cine a venit, copile? i se aprinse lui Călin inima.

        - Băieţii au venit, tată! Azi dimineaţă!

        - Care băieţi, Gheorghiţă, nu se dumerea Călin.

        - Cum care? Ai uitat? Fraţii mei, tată! Bădiţa Ştefan, bădiţa Radu, badea Mircea, badea Vasile, bădiţa Ion şi badea Mihai, tată!

        În noaptea aceea, băieţii au stat de vorbă cu părinţii lor până aproape de zori. La măsuţa din umbra bătrânului stejar.

        - V-a fost greu printre străini? i-a întrebat Călin pe feciorii mai mari.

        - Greu, tată. Foarte greu. Dar întotdeauna, când credeam că nu mai există ieşire, apărea un bătrânel cu faţa cuminte şi ne întindea o mână de ajutor... Acum suntem pe picioarele noastre, acolo, departe. Am reuşit. Ne-am făurit o viaţă frumoasă.

        - Atunci, aţi venit doar aşa, în vizită? întrebă Călin cu tristeţe în glas.

        - Nu, tată, i-a răspuns Ştefan, băiatul mai mare. Am auzit despre Prâslea şi am hotărât să ne întoarcem acasă. Pentru totdeauna. Ne-am dat seama că aici am lăsat ceva fără de care, oriunde în altă parte, niciodată nu ne vom putea simţi pe deplin fericiţi.

        - Şi ce aţi uitat voi acasă, băieţi?

        - Rădăcinile, tată! Rădăcinile!