Poveşti

Abonează-te la fluxul RSS

Poveşti de Emilia Plugaru

Mărţişorul
Cloşca bunicuţei
Visul lui Tigruţ
Marea Competiţie
Mincinosul
Marele Pictor
Blaniţă Neagră
Culorile
Corniţele
Buturugă
Buchet
Telescopul
Mama adoptivă
Desaga cu fulgi
De-ale buneilor
Bobul de Soare
Vânzătorul de vise
Căluţul zburător
Cadoul de Crăciun
Hau-Hau
Amintirile
A venit Primăvara!
Adevăratul Prieten
Răţuşca Maca
Puiul de Vrăbiuţă
Frunza curajoasă
Mica Pasăre-Uriaşă
Urechiuşele Măgăruşului
Pisicuţa Lulu şi căţelul Ţâgan
Broscuţa Veruza şi floarea de nufăr
Bătrâna doamnă Pădure...
Nouraşul siniliu
Împăratul cel bun
Blestemul Comorii
Crus, Hep şi peştişorul de Aur
Ghetuţele vechi şi ghetuţele noi
Fetiţa cu fundiţe desprinse din cer
Oraşul cu ochii de ploaie
Povestea Creionaşului fermecat
Cele două gângănii

Poveşti de Ion Creangă

Fata babei şi fata moşneagului
Punguţa cu doi bani
Capra cu trei iezi
Povestea lui Harap-Alb
Povestea lui Stan-Păţitul
Soacra cu trei nurori
Ursul păcălit de vulpe
Dănilă Prepeleac
Povestea porcului
Ivan Turbincă
Păcală
Acul şi barosul
Cinci pâini
Inul şi cămeşa
Popa Duhu
Povestea unui om leneş
Ion Roată şi Cuza-Vodă
Moş Ion Roată şi Unirea
Prostia omenească (Poveste)
Moş Nichifor Coţcariul
Amintiri din copilărie I
Amintiri din copilărie II
Amintiri din copilărie III
Amintiri din copilărie IV

Poveşti Petre Ispirescu

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte
Aleodor împărat
Ileana Simziana
Sarea în bucate
Prâslea cel voinic şi merele de aur
Balaurul cel cu şapte capete
Broasca ţestoasă cea fermecată
Fata moşului cea cuminte
Făt-Frumos cel rătăcit
Cei trei fraţi împăraţi
Luceafărul de ziuă şi luceafărul de noapte
Pasărea măiastră
Zâna munţilor
Greuceanu
Găinăreasa
Cele trei rodii aurite
Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul
Băiatul cel bubos şi ghigorţul
Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Porcul cel fermecat
Zâna zânelor
George cel viteaz
Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Poveste ţărănească
Cotoşman năzdrăvanu
Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei
Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă
Hoţu împărat
Fata cu pieze rele
Voinicul cel cu cartea în mână născut
Făt-Frumos cu părul de aur
Fata de împărat şi fiul văduvei
Voinicul cel fără de tată
Făt-Frumos cu carâta de sticlă
Fata săracului cea isteaţă
Înşir-te mărgăritari

Poveşti de Mihai Eminescu

Făt-Frumos din lacrimă
Călin-Nebunul
Frumoasa lumii
Borta-vântului
Finul-lui-Dumnezeu
Vasilie-finul-lui-Dumnezeu

Poveşti de Ioan Slavici

Doi feţi cu stea în frunte
Boierul şi Păcală
Păcală în satul lui
Ileana cea şireată
Spaima zmeilor
Floriţa din codru
Limir-Împărat
Zâna Zorilor
Stan Bolovan
Rodul tainic

Poveşti de Barbu Ştefănescu Delavrancea

Neghiniţă
Palatul de cleştar
Norocul dracului
Departe, departe
Poveste
Bunicul
Bunica
Hagi-Tudose
Sultănica
Pravoslavnicul şi slăninile
Fata moşului
Sorcova
Şuer
Văduvele

Poveşti de Nicolae Filimon

Roman Năzdrăvan
Omul de piatră
Omul-de-flori-cu-barba-de-mătase sau povestea lui Făt-Frumos

Poveşti de HC Andersen

Hainele cele noi ale împăratului
Povestea unui gât de sticlă
Soldăţelul de plumb
Crăiasa Zăpezii
Lebedele
Degeţica
Fetiţa cu chibrituri
Răţuşca cea urâtă
Cufărul zburător
Privighetoarea
Mica Sirenă
Fata din soc
Prinţesa şi mazărea
Klaus cel mic şi Klaus cel mare

Poveşti de Fraţii Grimm

Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici
Hansel şi Gretel
Scufiţa Roşie
Cenuşăreasa
Lupul şi cei şapte iezi
Muzicanţii din Bremen
Frumoasa adormită
Croitoraşul cel viteaz
Împăratul Cioc de Sturz
Păzitoarea de gâşte
Pomul cu merele de aur
Regina albinelor
Ploaia de stele
Căsuţa din pădure
Prinţul fermecat
Prichindel
Gâsca de aur
Darul piticilor
Bunicul şi nepotul
Croitoraşul cel isteţ
Fata moşului cea cuminte şi harnică şi fata babei cea haină şi urâtă

Tipăreşte
Nouraşul siniliu

        Leizli nu e decât o vulpe. Cu ochii verzi, mari şi trişti.

Poveşti de Emilia Plugaru - Nouraşul siniliu

Acum stă abătută în vizuina sa de la marginea unui aluniş şi priveşte în gol. E noapte dar nu o prinde somnul. Alături dorm liniştit cele trei vulpiţe ala ei. Grija cea mare a bătrânei vulpi e Veve – mezina. De când tatăl vulpoi a dispărut, micuţa Veve a devenit de nerecunoscut. S-a închis într-o lume a sa în care e cu neputinţă să pătrunzi. Zile în şir umblă de una singură prin pădure şi, lucru ciudat, se caţără prin copaci cu o repeziciune uimitoare. Uneori se urcă până-n vârf şi balansează acolo ore-n şir.

        Leizli nu ştie de ce a dispărut Zeil. O fi părăsit-o pentru vreo altă vulpe, l-or fi împuşcat vânătorii, l-or fi sfâşiat câinii… Aşa ori altfel – Zeil nu mai e şi ea nu are timp pentru lacrimi. Trebuie să-şi îngrijească puii. O face cum poate. Dar îi este din ce în ce mai greu. Uneori se întoarce de la vânătoare obosită, cu blana ruptă, fără pic de vânat. Nu mai este vulpea cea de altădată. E fericită când aduce în vizuină măcar ceva de-ale gurii. Împarte prada în patru lăsându-şi sie cea mai mică bucată. Vulpiţele mari mănâncă cu poftă. Micuţa Veve abia de se atinge de cărniţă.

        – Ce ai, Veve? O întreabă mama. De ce nu mănânci? Mănâncă! Cum vrei să devii o adevărată vulpe?

        – Nu-mi place cărniţa, răspunde Veve. Alunele sunt mai gustoase… Încearcă… Şi Veve îi întinde câteva alune.

        – Vai, Veve! Strigă vulpea. Ruşine! Unde s-a văzut ca o vulpe să ronţăie nuci?! Ce să fac cu tine, Veve? De ce nu vrei să înţelegi că noi nu suntem nişte rozătoare?

Iată deci care e necazul mamei. Ce fel de vulpe va deveni puiul ei, cum va merge la vânătoare dacă nu se atinge de cărniţă?

        – Veve, Veve, de ce-mi faci una ca asta?

Deodată îi vine un gând salvator. Mezina nu mănâncă cărniţă fiindcă probabil vrea să le rămână surioarelor sale mai mult. Asta e… Veve are o inimă bună… Negreşit că asta e. Leizli se linişteşte, dar tot nu o prinde somnul. Oboseala însă îşi face efectul. E pe cale să adoarmă când aude o bătaie în uşă.

        – Cine e? întreabă Leizli cu glasul plin de emoţii.

        – Sunt eu, mătuşa Zul. Deschide!

Leizli deschide uşa şi îi face loc mătuşei să între.

        – Ce întuneric e aici… Ce aer îmbâcsit… Aprinde lumina! Nu se vede nimic, bombăneşte mătuşa.

Leizli aprinde opaiţul. Întunericul se destramă un pic.

Iată deci cum arată această mătuşă Zul. Auzise multe despre ea, dar o vede pentru prima dată. Se zvoneşte că e o vrăjitoare rea şi răzbunătoare. Lumea zice că e putred de bogată, dar e atât de zgârcită încât nu dă nici un capăt de aţă. Ştie o mulţime de vrăji şi dacă vrea e în stare să te prefacă rapid din vulpe într-o gâză oarecare. Leizli o priveşte şi îi dârdâie dinţii de frică.

        – Am auzit de nenorocirea care s-a abătut asupra voastră, vorbeşte mătuşa. Te-a părăsit Zeil… E un netrebnic. De altfel ca toţi vulpoii… Tu însă nu te descuraja. Nu mai e Zeil, însă sunt eu. Am venit să te sprijin, să te ajut.

        – Mulţumesc, mătuşă…

        – Nu-mi mulţumi! Strigă brusc vrăjitoarea şi pe Leizli o trec fiorii. Nu-mi mulţumi! Nu am nevoie de recunoştinţa nimănui. Îmi place să ajut. Doar atât…

        – Bine, mătuşă…

        – Ba nu e bine deloc! Uite în ce mizerie trăieşti! Nu ţi-e ruşine?

        – Mi-e ruşine.

        – Să ajungi întru-n hal fără de hal, să ai o rudă atât de bogată şi să nu-i ceri ajutorul?

        – Mătuşă, se vor trezi vulpiţele, încearcă să o calmeze Leizli.

        – Ha, ha, ha! Dorm atât de strâns încât nici cu tunul nu le trezeşti. Ai uitat că sunt vrăjitoare?

        – Nu am uitat, mătuşă…

        – Aoleu! Rânjeşte mătuşa. Nu cumva ţi-e frică? Proasto! Zău că eşti proastă. Chiar crezi în ceea ce vorbeşte lumea? Da! E adevărat! Sunt vrăjitoare! Pot face multe rele. Însă să nu-i crezi pe cei ce zic că sunt nemiloasă. Am o inimă ca o pâine caldă. Dacă trebuie, pentru cei pe care îi iubesc, mă bag şi-n foc. Iar tu îmi eşti rudă şi te iubesc. Îmi eşti nepoată, Leizli. Maică-ta şi cu mine am fost surori drepte. Sângele apă nu se face… Chiar dacă maică-ta era o proastă, o zăludă, o pacoste, o nenorocită! Tot una…

        – Mătuşă…

        – Ştiu, ştiu… Nu trebuia să vorbesc astfel. E mama ta… Dar o uram! Mă sufocam de tare ce o uram! Pot să-ţi spun şi de ce.

        – Nu vreau să ştiu, mătuşă.

        – Ba trebuie, trebuie! Vrei sau nu, tot îţi voi spune. Ascultă! Asculţi, Leizli?

        – Ascult, mătuşă.

        – Îţi zic purul adevăr. Întotdeauna am fost sinceră. Nu am ce ascunde. Am urâto, Leizli, de îndată ce mi-am dat seama că ea e a naibii de frumoasă, iar eu sunt a naibii de urâtă. Cum puteam să n-o urăsc, zi şi tu?

        – De ce s-o urăşti? Îţi era soră. Puteai s-o iubeşti, să te bucuri pentru ea.

        – Să mă bucur? Soră? Ptiu! Eşti la fel de proastă ca şi maică-ta! E minunat să urăşti, Leizli! E mi-nu-nat!

        – E minunat să iubeşti, mătuşă…

        – Pe dracul. Ce pricepi tu? Ura te încarcă. Îi ia tot celuia pe care îl urăşti. Aşa s-a întâmplat cu mine şi cu maică-ta. Eu am devenit prinţesă, ea – muma pădurii. Crezi că de ce?

Pe Leizli o trec fiorii.

        – Nu ştiu, răspunde ea, poate că asta i-a fost soarta.

        – Soarta? Cine vrea îşi face singur soarta. Cine nu, găseşte pricini. Să mă fi urât maică-ta – acum nu mai călcam pe pământ. Dar… priveşte-mă! Sunt bine, mersi… Ura e o mare putere! O mare putere! Bagă-ţi în cap şi nu mă contrazice!

Leizli ar vrea să-i spună cuvinte de mângâiere acestei mătuşe. Cuvinte blânde căci îşi dă seama că sărmana nu a avut parte de dragoste în viaţa sa. Dar nu face decât s-o întrebe:

        – Mătuşă, dacă ai urât-o pe mama atât de mult, cum să te cred că nu mă urăşti şi pe mine? Şi că nu ai venit să-mi pricinuieşti un mare rău?

        – Doamne fereşte, doamne fereşte! Cum poţi să gândeşti aşa, Leizli? Ţie? Să-ţi fac rău? Niciodată! Eşti unica fiinţă la care ţin cu adevărat. Mai bine însă hai să-ţi povestesc întreaga poveste.

        – Mătuşă, e târziu. Vom discuta mâine.

        – Îndrăzneşti să mă contrazici?! Strigă vrăjitoarea, apoi îşi dă seama şi se potoleşte. Mâine nu o să mai fiu aici. Deci, asculţi, Leizli?

        – Ascult, răspunde Leizli obosită.

        – Eram mărişoare… Eu şi cu maică-ta… Numai bune de măritat… Într-o zi ne trecu pragul un domn Vulpoi bătrân şi al naibii de urât. Atât de urât încât nici chiar eu nu aş fi dorit să privesc în direcţia lui. Venise pentru ce crezi?

        – Nu ştiu, mătuşă.

        – S-o peţească pe maică-ta! Pe Luz, pe soră-mea cea frumoasă! Ha, ha, ha! Muream de râs. "Iată alături de cine ţi se va ofili frumuseţea", mă gândeam. Dar a intervenit maică-mea şi toate s-au schimbat într-o singură clipă:

        – Nu e bună pentru dumneata! A strigat maică-mea. E prea mică… trebuie să mai crească. Şi nici minte prea multă nu are… însă dacă doreşti, poţi s-o peţeşti pe cealaltă… E mai coaptă şi ţi se potriveşte mai bine.

Am împietrit când am auzit-o. Niciodată nu am aflat de ce mă ura atât… Domnul Vulpoi m-a scos imediat din vizuină. M-a privit, mi-a încercat colţii şi îl aud parcă şi astăzi zicând: "O iau! E a mea! E a naibii de urâtă, dar are foc, are draci! Îi sticlesc ochişorii de răutate, şi asta îmi place!".

        – Să vezi ce frumuseţe fac din tine, drăguţă, mi-a rânjit el în timp ce eu tremuram ca varga de frică.

M-am aruncat la picioarele mamei. Degeaba. Aşa leşinată cum eram, domnul Vulpoi m-a târât după el. Toată viaţa i-am mulţumit mamei. Să mă fi iubit cum o iubea pe Luz, mucegăiam şi acum în această vizuină. Datorită ei m-am pomenit dintr-o cocioabă strâmtă, mucegăită, plină de mizerii – într-un adevărat palat. Bătrânelul meu se dovedi a fi un mare bogătan şi un vrăjitor iscusit.

        Întâi şi-ntâi îmi făcu o baie. Mai apoi mi-a uns blăniţa cu nişte alifii, a bolmojit ceva după care m-a adus în faţa oglinzii. Nu-mi venea să cred. Arătam ca o adevărată zeiţă. Din clipa aceea toate au mers ca pe roate. Deprindeam din mers tot ce mă învăţa boşorogul meu de vrăjitor. O duceam ca în sânul lui Dumnezeu. Aveam de toate… Doar că… nu-mi era drag domnul Vulpoi. De rudele mele nici nu-mi aminteam. Eram atât de mândră de ceea ce ajunsesem încât uitasem de unde mă trag.

        Într-o zi, luând cu noi câteva vrăjitorii, plecarăm la una din bălţile noastre să vânăm gânsaci sălbatici. Stând pe mal, neavând ce face îi zic uneia din vrăjitorii:

                        Vrăjitorie, vrăjitorie!

                        Iute ia de mi-l prefă,

                        Pe Vulpoiul de pe lac,

                        Din Vulpoi într-un gânsac!

                        Să-l mănânc, să-i vin de hac!

Ha, ha, ha! Mă prăpădesc de râs când îmi amintesc. Leizli, mă auzi? Sau poate dormi?

        – Te aud, mătuşă, răspunde Leizli aproape adormită.

        – Ce crezi, Leizli, că s-a întâmplat?

        – Nu ştiu, mătuşă.

        – Vulpoiul meu chiar se prefăcu în gânsac. Un gânsac cât toate zilele! L-am fugărit niţel, aşa, în joacă. Am vrut să mă distrez un pic. Dar el, prostul, s-a speriat şi zvâr-r-r-r! s-a înălţat în nori. Aşteptam să revină că dacă l-aş fi prefăcut în vulpoi cît era acolo sus s-ar fi zdrobit de pământ. Îţi dai seama? Vulpoii nu zboară. Ha, Ha, ha! Tot aşteptându-l, hop, că apare un nenorocit de vânător. Bestia aia a ochit, s-a auzit o bubuitură şi… gata! Am rămas văduvă. Am vărsat câteva lacrimi, dar mi-a trecut repede. Eram stăpâna unui palat. Aveam câteva lacuri pline cu sălbăticiuni. Eram bogată, frumoasă şi devenisem o vrăjitoare iscusită. Ce-mi mai trebuia? De la un timp însă, începu să mă roadă singurătatea. Mi-am dat seama că îmi lipseşte un suflet cald, blând care să-mi fie mereu alături şi peste care aş fi putut să-mi vărs necazul ori de câte ori aş fi avut chef. Şi atunci mi-am amintit de soră-mea. Iute am trimis o vrăjitorie să-mi aducă veşti. Am aflat deci că Luz fuse-se măritată cu vulpoiul Zum. O puşlama de altfel. Acesta o părăsise lăsându-i în grijă cinci vulpişori şi o vulpiţă. Spre marea mea bucurie aflasem că draga mea surioară o duce cum nu se poate de rău. Nu am ce să ascund. Mă bucurasem. Dar am vrut să le văd pe toate cu proprii mei ochi. Şi… am revenit acasă. Ceea ce am văzut îmi este greu chiar şi acum să-mi amintesc. Maica-ta nu era în vizuină. Cei cinci fraţi ai tăi, ditamai vulpoi tocmai buni de dus la vânătoare, se zmornăiau îndeei, se muşcau, se încolţeau de săreau bucăţi de blană prin toată încăperea. Le-am pocnit câteva labe şi i-am liniştit. Abia după aia am observat că într-un colţ, cu botişorul întins pe lăbuţe, stătea o minune de vulpiţă micuţă, fină, gingaşă, păpuşă adevărată. Mă privea rugător, cu nişte ochişori mari, verzi şi trişti, de parcă îmi cerea ajutorul. Erai tu, Leizli… Ţii minte?

        – Nu, mătuşă.

        – M-am apropiat şi te-am luat în braţe. Te-ai lipit de pieptul meu, mi-ai pus botişorul pe umeri şi ai adormit. Suflai încetişor, ritmic şi răsuflarea ta mi se strecura în suflet. Avui un sentiment pe care nu-l mai cunoscusem. Mi s-a părut atunci că sunt cea mai fericită vulpe de pe pământ. Te-aş fi ţinut la piept o veşnicie. Dar a venit Luz. Mi te-a luat şi mi te-a aşezat în colţul ăla mucegăit. Văzând-o cum te sărută mi-am dat seama că dragostea unei mame e cel mai puternic lucru de pe pământ şi că toată bogăţia mea nu înseamnă nimic. Mi-am dat seama că sunt săracă, foarte săracă. Şi că cea bogată e Luz. Iarăşi ea! Mereu ea!

        – Zul, m-a îmbrăţişat soră-mea. Ai dispărut şi nu ai dat de ştire un car de ani. Mama, săraca, a plâns, a plâns de dorul tău şi până la urmă s-a stins fără să vadă cât de frumoasă te-ai făcut, Zul. Dacă te-ar vedea mama acum, Zul…

        – În schimb, cred că a reuşit să vadă cât de slută ai devenit tu, Luz. Unde ţi-e frumuseţea? Am întrebat-o.

        – Frumuseţea… a oftat maică-ta şi am văzut-o cu ochii în lacrimi. La ce-mi trebuie frumuseţe? Frumuseţea mea e aici, priveşte-o! Şi s-a apropiat de tine. Acum eu eram cea cu ochii în lacrimi. Încă o dată mi-am dat seama cât de săracă, cât de urâtă, cât de netrebuincioasă şi de nenorocită sunt. Mă sufocam de invidie. Totuşi m-am stăpânit. Am îngenuncheat în faţa maică-tii, i-am încolăcit picioarele, i le-am sărutat şi i-am zis: "Luz, îţi rămân cinci… Dă-mi pe Leizli!". Şiroaie de lacrimi curgeau din ochii mei, care crede-mă, nu ştiuseră până atunci ce înseamnă să plângi. Erau lacrimi adevărate. Pentru prima şi ultima dată m-am umilit astfel. "Te rog, Luz! Sunt singură. Nu am pe nimeni", tot repetam. "Nici un suflet care să mă înţeleagă, să mă încălzească." încercam din răsputeri să o sensibilizez pe soră-mea. "O voi creşte ca pe o prinţesă. Nimic nu-i va lipsi. Nici nu-şi va aminti de tine şi de vizuina voastră scârboasă!".

        – Şi ce ţi-a răspuns mama, întrebă Leizli.

        – A tăcut. Simţeam că ceva nu-i plăcuse. Apoi s-a apropiat, m-a privit cu milă de parcă aş fi fost o calică şi mi-a şoptit: "Sărmana mea Zul, te-am iubit întotdeauna şi voi continua să te iubesc aşa cum eşti. Căci eşti a noastră… Dar pe Leizli nu ţi-o dau. Cere-mi orice altceva! Numai nu pe ea."

        – O să-ţi pară rău! am urlat. Ştiu de ce nu vrei să mi-o dai! Nu vrei ca unul din puii tăi să o ducă mai bine ca tine! Proasto! Nu-ţi iubeşti puii! Dacă i-ai iubi cu adevărat, ai face orice ca să aibă o altfel de viaţă! Din cauza dragostei tale de mamă – vor pieri aici alături de tine! Crezi că îţi vor mulţumi?! Te vor urî, Luz! Nu vor înţelege de ce trăiesc în mizerie. Dar vor trăi în mizerie, findcă eşti aşa cum eşti!!!

Leizli îşi aminteşte de mama şi plânge pe-nfundate.

        – Mătuşă Zul, întreabă ea, cum a motivat mama că nu vrea să mă dea?

        – Cum, cum… A zis că cică eu nu aş fi în stare să iubesc. Că cică inima mea e plină de ură. Iar acolo unde e atâta ură, dragostea cică nu-şi găseşte sălaş. Ce a ştiut ea despre dragoste?! Ce a ştiut ea despre ură?!

        – A ştiut, mătuşă… Ne-a iubit mult… A fost întotdeauna bună cu noi… Nu ţin minte să fi fost vreodată rea.

        – Bună? Ptiu! Bunătatea fără răutate, draga mea, e ca mâncarea fără sare! A fost bună? De altfel, scumpo, cine ştie să urască, poate cu adevărat şi să iubească! Nu poţi să fii doar rău… Nu poţi să fii doar bun… Nu poţi doar să iubeşti… Nu poţi doar să urăşti… Altfel ajungi un prost… Văd că nu pricepi nimic în viaţa asta. Nu te-a învăţat nimic maică-ta. Dar… să vorbim despre altceva. Leizli, aş fi putut să te iau atunci… Erai mică… Nu ai fi ţinut minte… Maică-ta nu ar fi putut să mă împiedice. Nu am făcut-o. Vroiam ca totul să fie de comun acord. Doar am blestemat-o pe soră-mea şi am plecat. Vezi cât sunt de cumsecade, Leizli?

        – Văd, mătuşă, răspunde Leizli şi inima i se face cât un purice.

        – Nu deodată, peste ani am înţeles că nu e bine să te încarci doar cu ură. Trebuie şi să iubeşti pe cineva. Oi fi fiind eu plină de ură, dar te iubesc, Leizli. Când am aflat cât îţi este de greu, am alergat într-un suflet. Vreau să te ajut… De aceea… Dă-mi-o pe Veve, Leizli! Şi să nu îndrăzneşti să zici nu!

        – Mătuşă, nu!!! Strigă Leizli şi izbucneşte în plâns.

        – Ba da, Leizli! Ba da! Hohoteşte zgripţuroaica. Nu am de gând să repet aceeaşi greşeală de două ori. Spre binele tău şi al puilor tăi ar trebui să nu te opui. Cu o nătângă ca Veve nu te vei descurca niciodată. Ştii asta…

Leizli pricepe că nu are rost să se împotrivească. Vrăjitoarea i-o va lua oricum.

        – Mătuşă, zice ea. Ţi-o dau pe Veve, dar nu pentru totdeauna. De îndată ce îmi găsesc o nouă vizuină, vin să o iau acasă. Veve trebuie să crească alături de surioarele sale.

Opaiţul se stinge. În vizuină se face întuneric. Mătuşa tace. Apoi Leizli o aude vorbind:

        – Sunt de acord, draga mea. Veve va fi liberă să se întoarcă oricând. Şi voi, dacă veţi dori, puteţi să veniţi pe ospeţe. Uşile castelului meu stau deschise mereu. În afară de asta, în fiecare zi vă voi trimite merinde. Vezi cît sunt de bună?

        – Mulţumesc, mătuşă, şopteşte Leizli.

        – Ţi-am spus că nu-mi place să mi se mulţumească!

        – Bine, mătuşă…

        – În fine… Sunt mulţumită că ne-am înţeles. Şi principalul îmi pare bine că ai ceva gărgăuni în cap! Nu ca proasta aia de maică-ta! Sper până mâine să nu te răzgândeşti. Acum dormi!

        – Mătuşă, zice Leizli, multă lume vorbeşte despre castelul dumitale. Dar nimeni nu l-a văzut… Spune-mi, unde se află? Cum să vă găsesc?

        – Foarte uşor. Treci prin pădurea de aluni, treci pădurea de brazi, treci peste un câmp de trandafiri, ajungi în pădurea de cărbune şi uite acolo ne găseşti. Nu-ţi face griji! E la o azvârlitură de băţ…

La despărţire Veve se aruncă în braţele mamei. O sărută îndelung, de parcă ar avea presimţirea că nu o mai vede. Leizli îşi stăpâneşte cu greu lacrimile. Şi abia după ce pleacă – plânge-n voie toată ziulica. Un singur lucru îi mângâie sufletul – fetiţa ei va avea o altfel de viaţă.

        Veve aleargă, aleargă din urma mătuşii. Soarele e roşu, cerul e roşu, iar ea e obosită. Nu ştie ce se întâmplă. Totul i se pare un vis. Din care se va trezi în pădurea sa de Aluni. Trec pădurea de Brazi, trec de un câmp cu trandafiri înfloriţi şi iată-le ajunse la marginea pădurii de Cărbune. Arborii acestei păduri nu au frunze, sunt negri şi inspiră frică. Ramurile uscate se împleticesc atât de strâns încât Veve crede că e cu neputinţă să pătrunzi în interior. Dar mătuşa şopteşte ceva, arborii îşi despletesc ramurile, se formează o cărăruşă şi Veve merge după mătuşă. În spatele ei, cărăruşa se închide imediat. În sfârşit se pomenesc într-un luminiş în mijlocul căruia se înalţă un castel cu turnuri ţuguiate, vopsite în negru, cu ferestre mici, negre, zăbrelite.

        – Vezi, Veve, zice mătuşa, în ce loc minunat vei locui? Îţi place?

        – Nu, răspunde cu sinceritate Veve.

        – De ce?! Urlă vrăjitoarea.

        – E prea întuneric aici. Castelul e negru, arborii sunt negri şi par înfricoşători. Îmi place culoarea verde. Unde e verdele?

        – Uită de verde! Cea mai frumoasă culoare e negrul! Ţine minte! Altfel o păţeşti!

Veve pricepe – e mai bine să tacă. În castel e la fel de întuneric, dar mătuşa aprinde câteva lumini şi Veve vede o mulţime de obiecte ciudate care o înspăimântă.

        – Fricoaso! rânjeşte vrăjitoarea. În fiecare din aceste obiecte se ascunde câte o vrăjitorie. Vrăjitoriile sunt slugile mele. Îmi supraveghează casa. Te sfătuiesc să fii o vulpiţă cuminte. Să nu-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala! Voi şti întotdeauna ce se întâmplă.

Cămăruţa lui Veve se află la cel mai de sus etaj.

        – Nu-mi place această odaie, zice mătuşa. E prea luminoasă. De aceea ţi-o ofer ţie. Am auzit că ai nevoie de lumină. Ha, ha, ha! Vezi cât sunt de bună? Sunt o mătuşă bună, Veve? Întreabă vrăjitoarea şi aşteaptă cu nerăbdare răspunsul.

        – Dă! Răspunde Veve. Eşti o mătuşă foarte bună. Mulţumesc.

        – Dar ştii, Veve, că nu e bine să fii bun?

        – De ce?

        – Fiindcă cu bunătatea nu ajungi niciodată departe. De exemplu, pentru a deveni vrăjitoare ai nevoie doar de răutate. De multă răutate. Te voi ajuta. Te voi învăţa să fii rea. Voi face din tine o mare vrăjitoare.

"Eh, ce mai vrăjitoare voi face din această prostuţă", râde pe sub mustăţi mătuşica apoi o lasă singurică pe Veve. Odaia e strâmtă, lipsită de aer, dar în fiecare dimineaţă câteva raze calde se strecoară până la vulpiţă. O salută, o mângâie şi îi zic:

        – Nasul sus, Veve! Nu-ţi pierde curajul! Noi te vom ajuta.

Razele pleacă devreme şi iar se lasă întunericul. Veve e tristă. Îi este dor de mama, de surioare, de aluniş, de câmpia verde pe care putea alerga oricât i-ar fi dorit inima. Aici doarme pe saltele moi, se înveleşte cu cearşafuri ţesute din puf de păpădie, covoarele sunt bătute cu petale de flori, la geam atârnă perdele împletite din fir de păianjen. Veve însă tânjeşte după libertate. Vrea acasă. În vizuina lor sărăcăcioasă. În care e cald chiar şi atunci când afară e ger năprasnic. E cald fiindcă alături e mama.

        Abia de se atinge de bucatele pe care i le aduce mătuşa.

        – Mănâncă, Veve! Strigă mătuşa şi îi bagă cu de-a sila mâncarea pe gât.

Odată, când refuză să mănânce friptură – vrăjitoarea o snopi în bătaie.

        – Dacă ştiam că eşti atât de netrebnică, nu te mai smulgeam din mizeria aia, se văicăreşte zgripţuroaica în timp ce o bate.

Veve şi-ar fi dorit să moară. Pentru prima dată se gândeşte cu ură la maică-sa. Când vrăjitoarea se mai potoleşte, Veve o întreabă:

        – Mătuşă, de ce nu vine mama să mă vadă?

        – Nu ştiu, dragă. La câte are pe cap, o fi uitat. Dar îţi promit, o voi aduce cu de-a sila. Ştii de ce?

        – De ce, mătuşă?

        – Fiindcă te iubesc. Fiindcă îmi fac griji. Aş face orice ca să fii fericită. Nu sunt o egoistă ca maică-ta căreia îi pasă doar de ea. Netrebnica! Pentru ce i-au trebuit pui dacă nu se îngrijeşte de ei?

Din ochii vulpiţei curg două pârăiaşe de lacrimi. Peste câteva zile mătuşa pleacă promiţându-i că se va întoarce cu mama. Veve rămâne singură în castel. În jur e atâta linişte încât îşi aude propria răsuflare. Îi este groază.

        O săptămână încheiată stă doar în cămăruţa sa. Ca să tragă din timp, Veve închide ochii şi… visează. Îşi închipuie cum îi va sări mamei în braţe. O va îmbrăţişa, o va săruta, apoi se vor întoarce acasă. Nu va rămâne nici o clipă în plus aici. Spre sfârşitul săptămânii aude cum se deschide uşa de la intrare.

        – Mami! Mami! Strigă vulpiţa şi aleargă pe scări în jos, dar în hol o vede doar pe mătuşa Zul.

        – Unde e mami? întreabă nedumerită Veve. Deschide uşa! Las-o pe mami să intre!

        – Linişteşte-te, aude ea parcă de departe glasul mătuşii. Maică-ta nu a venit. Nu va veni niciodată.

        – Minţi, strigă Veve şi se repede spre uşă. Minţi! Mama a rămas în curte!

        – Veve, ascultă, dacă nu te linişteşti – te plesnesc!

Veve se ghemuieşte într-un colţ.

        – Am căutat-o, zice vrăjitoarea. Dar nu am găsit-o. A plecat maică-ta. Împreună cu surioarele tale. Cică un vulpoi bătrân le-o fi dus cu el şi nimeni nu ştie unde.

        – Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! Strigă Veve cu disperare. Eşti o mincinoasă!

        – Încetează! se repede mătuşa şi vrea s-o lovească. Dacă nu încetezi, adaugă ea, te arunc afară, în noapte! Arborii de cărbune te vor strivi într-o clipă. Vrei?

        – Nu vreau, tremură Veve şi simte cum se face mică, mică.

        Bravo, se înduioşează Zul şi o trage pe vulpiţă la piept. E mult mai bine. De ce să ne certăm? Am trecut şi eu prin aşa ceva. Ştiu ce înseamnă să nu ai pe nimeni… Nu te întrista! Ne avem una pe cealaltă… Iar pe maică-ta o va pedepsi Dumnezeu. Pentru ce a făcut. Nu vroiam să ştii… Dar trebuie să-ţi spun… Vrei să ştii, Veve?

        – Ce să ştiu, mătuşă?

        – La început, când maică-ta mă implora aproape în genunchi să te iau cu mine, nu am fost de acord. Înţelegeam ce înseamnă să trăieşti departe de casă. Dar îmi zicea că nu are cum să hrănească atâtea guri, îmi spunea că eşti nătângă, că umbli brambura, că ronţăi nuci, că nu asculţi de cuvântul ei şi am înţeles – nu te iubeşte. Nu te-a iubit niciodată. În schimb eu, chiar dacă îmi ies din fire uneori, te iubesc enorm. Te voi iubi întotdeauna. Ţine minte!

Veve plânge. Plânge şi mătuşa.

        – Ah, rânjeşte în sinea sa vrăjitoarea. I-am înşirat la gogoşi încât o va urî de moarte pe maică-sa. Negreşit că va dori să se răzbune. O voi ajuta cu mare plăcere. Ha, ha, ha! A înghiţit tot ce i-am spus. Că doar nu sunt nebună să-i aduc aici toate rudele alea nespălate şi mai ales – pe draga ei de mamă. Nu au decât să piară cu toţii, acolo, în vizuina lor sărăcăcioasă! Ce vrăjitoare voi face din Veve. Ce vrăjitoare… Principalul să guste din ceea ce înseamnă ură.

        Dar Veve nu urăşte pe nimeni. Se gândeşte doar că nu o va mai vedea pe mama şi nu ştie cum să trăiască fără de ea. Noaptea visează un vis ciudat. Se face că stă căţărată într-un arbore imens, iar jos, la rădăcină, o aşteaptă mama.

        – Vino, Veve, o roagă mama. Coboară! Mi-e dor de tine.

Veve vrea să coboare, însă se înalţă tot mai sus şi mai sus. Când ajunge în vârf priveşte spre rădăcină, dar nu o mai vede pe mama. Trei zile Veve nu mănâncă nimic, nu se ridică din pat, nu doarme. Mătuşa Zul strigă, o loveşte, o îmbrăţişează, o sărută, şi iar strigă, iar o loveşte, iar o sărută. Veve nu aude, nu simte. Continuă să creadă că trăieşte un vis şi că atunci când se va trezi – alături va fi mama. În cea de-a patra zi mătuşa intră în cămăruţă târând după ea un scăunaş.

        – Veve, zâmbeşte binevoitoare vrăjitoarea, scoală! Priveşte ce ţi-am adus! În acest scăunaş stă ascunsă cea mai credincioasă vrăjitorie din câte le am. Ţi-o dăruiesc. Sper să te slujească cu credinţă. Ridică-te şi aşează-te pe scăunaş! De-acu’ înainte nu-ţi va mai fi urât. Plec… Te las cu Nouraşul Siniliu.

Veve devine curioasă.

        – Dar pentru ca nouraşul să fie al tău, adaugă mătuşa, trebuie mai întâi să mănânci…

Mătuşa pleacă. Vulpiţa mestecă în grabă câteva fărâme de pâine, apoi se aşează pe scăunaş. Imediat în încăpere apare un nouraş năstruşnic, pufos, siniliu, cu ochii mari, albaştri, cu gene lungi, cu pleoape care se închid atunci când vorbeşte şi se deschid când tace.

        – Ce înfăţişare ciudată are această făptură, zâmbeşte Veve. Cine eşti?

        – Eu sunt o vrăjitorie! Cântă şi dansează nouraşul.

                        Mă pricep doar rău să fac!

                        Porunceşte şi îndată,

                        Orişicui îi vin de hac!

        – Porunceşte, stăpână!

        – Nu te cred, se miră Veve. Nu e posibil să fii chiar atât de rău. Ai o înfăţişare blândă.

        – Ba e posibil, stăpână! Înfăţişarea nu întotdeauna spune totul! În interiorul meu e un ghem de negură neagră, neagră! Când am de îndeplinit o faptă rea – negura se împrăştie şi devin uite-aşa!

        – Vai, ţipă Veve. Dispari! Te vreau ca mai înainte! Blând şi năstruşnic!

        – Bine, răspunde supus fiorosul nor şi alături de Veve e iarăşi Nouraşul siniliu.

        – Chiar nu ai făcut nici o faptă bună în viaţa ta? Vrea să ştie Veve.

        – Nici măcar nu am idee ce înseamnă asta!

        – Atunci ai ocazia să-mi îndeplineşti prima poruncă, va fi şi prima ta faptă bună.

        – Fie-ţi milă, stăpână! Nu mă nenoroci! Mi-e frică de fapte bune!

        – Prostuţule, îl linişteşte Veve. E atât de frumos să faci un bine cuiva. Ia aceste bucate de pe masă şi du-le mamei şi surioarelor mele. Le vei găsi, chiar dacă va trebui să înconjori Pământul. Ai înţeles?

        – Da, stăpână!

        – Le vei face o mare bucurie, zice vulpiţa. Nouraşule, adaugă ea, să nu le spui rudelor de la cine sunt bucatele! Şi când te vei întoarce, chiar dacă te voi întreba, să nu-mi povesteşti nimic.

        – Mutu mă cheamă! Devine serios nouraşul

        – Vreau să te mai rog ceva.

        – Orice, stăpână!

        – Când te întorci, te rog să treci prin pădurea mea de Alun. Culege-mi şi adu-mi câteva alune căci tare-mi plac. Sper să nu-ţi fie prea greu.

        – Ce vorbeşti, stăpână?! O poruncă mai uşoară nici că am avut vreodată!

Apoi zicând:

                        Zurri, murri, zetta, şic!

                        Sunt un nouraş voinic!

                        Faptă rea sau faptă bună,

                        Fac orice pentru stăpână!

Nouraşul dispare cu tot cu merinde. Dar se întoarce curând foarte fericit.

        – Stăpână, strigă el chiar din uşă, să fi ştiut că e atât de frumos să faci fapte bune, nu aş fi făcut nici o faptă rea în viaţa mea! Gata! De azi înainte s-a zis cu faptele mele rele!

        – Mulţumesc, şopteşte Veve şi nu-l întreabă nimic despre mama.

A doua zi mătuşa găseşte masa goală:

        – Bravo, se bucură ea. Ai mâncat! Înseamnă că ţi-a venit mintea la cap! Minunat! Nu trebuie să-ţi faci griji pentru maică-ta. Nu are rost…

De la o vreme, în vizuina sărăcăcioasă de la marginea alunişului, în fiecare dimineaţă apare un nouraş care fără să zică ceva – aşterne pe masă bucate alese. Leizli nu pricepe de la cine sunt aceste bunătăţi. Nu crede că sunt de la mătuşa Zul. De când i-a fost luată Veve, nu o singură dată a făcut drum lung până la pădurea de Cărbune. Dar arborii împleticiţi o opresc să meargă mai departe şi Leizli ştie – e mâna vrăjitoarei la mijloc. Totuşi nu-şi pierde speranţa să o revadă pe draga ei Veve care între timp îşi continua viaţa în castelul Întunecat.

        În fiecare zi nouraşul, întorcându-se din pădurea de Alun, dansează şi cântă:

                        Zurri, murri, zeta, şic!

                        Sunt un nouraş voinic!

                        Pot să fac doar fapte bune!

                        Veve, ţi-am adus alune!

Veve îşi mănâncă alunele şi uită de necazuri. Acum e convinsă că Nouraşul Siniliu e unicul şi adevăratul său prieten. Mătuşa e mulţumită şi o pedepseşte mai rar. Într-o noapte vrăjitoarea vine în cămăruţă cu un coş din care se aud ţipete infernale.

        – Ce ai acolo? e speriată Veve.

        – O răţuşcă, rânjeşte mătuşa. Ţi-am adus-o cadou. E a ta.

Din coş, spre Veve privesc doi ochi speriaţi de moarte.

        – E a mea? Pot să fac ce vreau?

        – Bineînţeles.

        – Atunci, zice Veve, o las să plece. La mămica, la surioarele sale. Acolo îi va fi mai bine.

        – Să nu îndrăzneşti, strigă mătuşa. Pentru una ca asta, îţi frâng lăbuţele! Ai înţeles?!

        – Am înţeles, răspunde Veve şi amuţeşte.

        – Timp de un an, continuă zgripţuroaica, o vei îndopa cu grăunţe. Iar după un an… Ştii ce se va întâmpla după un an?

        – Nu.

        – Ha, ha, ha! râde vrăjitoarea. O vei înfuleca!

        – Nu, mătuşă!

        – Ba da! Ba da! Abia după asta îţi voi dărui toate Vrăjitoriile mele. În afară de una… Pe aia am dreptul să o folosesc o singură dată… Sper însă că Dumnezeu mă va păzi de o asemenea grea încercare. Vei deveni o mare vrăjitoare, Veve! strigă brusc mătuşa. Să nu uiţi!

Pe mica vulpiţă nimeni nu o întreabă dacă vrea ea sau nu să ajungă vrăjitoare. Înainte să plece, mătuşa Zul scoate un foarfece, ia răţuşca, îi taie aripioarele şi i le aruncă pe fereastră:

        – Raţele astea, explică ea, au prostul obicei să zboare. Să vezi cât de cuminte va fi de acu’ înainte.

Imediat ce se închide uşa, Veve se aşează pe scăunaş.

        – Porunceşte, stăpână, apare vesel şi bine dispus nouraşul.

        – Nouraşule, şopteşte Veve, a venit timpul pentru multe, multe fapte bune… Deocamdată coboară-n curte, caută şi adu aripioarele acestei răţuşte!

Aripioarele sunt aduse. Veve le aşează într-o cutiuţă pe care o doseşte de ochii mătuşei. Când mătuşa e plecată, Nouraşul îi lipeşte aripioarele Riţei, căci aşa e botezată răţuşca, şi Riţa zboară prin cămăruţă cât îi pofteşte inima. Veve nu ştie ce se va întâmpla peste un an. Dar ştie că niciodată nu-i va pricinui răţuştei vreun rău. În fiecare noapte Riţa se cuibăreşte alături, o încălzeşte cu răsuflarea şi lui Veve i se pare că lângă ea e mama.

        De obicei mereu veselă, în una din zile Riţa e foarte abătută.

        – Ce s-a întâmplat, o întreabă Veve.

        – – Nimic, răspunde răţuşca. Sunt tristă… Tânjesc… Mi-e dor de soare. Mi-e dor de cerul albastru, de lacul meu de argint. Veve, oftează răţuşca, ai o inimă bună… Deschide fereastra! Lasă-mă să plec!

Abia acum Veve se dumereşte cât de simple sunt toate. Libertatea e atât de aproape.

        – Nouraşule, sare în sus de bucurie Veve, lipeşte-i repede aripioarele Riţei! Deschide fereastra! Las-o să plece! În cerul ei de azur! Pe lacul ei de argint!

        – Rămâi cu bine, Veve, strigă Riţa pierzându-se în zare şi lui vulpiţei îi vine o altă idee.

        – Nouraşule, zice ea, urcă-mă în spatele tău! Să plecăm de aici! Du-mă în pădurea mea de Alun!

Nouraşul Siniliu pluteşte pe deasupra pădurii de Cărbune când în cămăruţă intră mătuşa Zul. Îşi dă seama imediat de cele întâmplate. O vede pe Veve şi strigă:

        – Ah, vulpiţă netrebnică ce eşti! Trădătoare mică! Te voi pedepsi! Vei regreta amarnic! Te voi blestema! Cu preţul propriei mele distrugeri!

                        Cramma, tramma, stronca, troc!

                        Să mi te prefaci pe loc!

                        Să devii o târâtoare!

                        Să nu vezi pe lume soare!

Strigă vrăjitoarea şi Veve, lunecând de pe spatele Nouraşului, dispare fără să ştie că mătuşa îşi pierde pentru totdeauna puterea. Fără să ştie că aceasta, blestemând-o, şi-a folosit ultima sa vrăjitorie.

        – Veve! Veve! Strigă disperat Nouraşul Siniliu. Unde eşti, Veve?!

Nu-i răspunde nimeni. În sfârşit, de sub pământ aude un glas înnăbuşit: "Adio, Nouraş Siniliu. Niciodată nu voi mai vedea soarele."

        – Ba îl vei vedea, Veve! Îl vei vedea!

Nouraşul priveşte în jos. Pe locul unde fusese castelul acum nu e decât o grămadă de cenuşă. Pe mormanul de cenuşă zace o vulpoaică bătrână. E tot ce a mai rămas din vrăjitoarea Zul. Brusc Arborii de cărbune îşi despletesc ramurile şi peste tot pătrunde lumina.

        – Veve, strigă Nouraşul. Întunericul a fost alungat! A biruit lumina! Cu ajutorul tău, Veve, am devenit bun! De aceea te voi aduce la suprafaţă! Vei fi o vietate mică, pufoasă, roşcată, dar vei uita pentru totdeauna că ai fost o vulpiţă!

Iartă-mă, doar atât pot face pentru tine… Şi zicând:

                        Zurri, murri, zeta, şic!

                        Sunt un nouraş voinic!

                        Pot să fac doar fapte bune!

                        Veve, vei mânca alune!

                        Blana, ca şi altădată,

                        Îţi va fi la fel, roşcată!

                        Sprintenă şi uşurică,

                        Vino sus pe-o rămurică!

Nici nu băgă de seamă cum pe o rămurică de alun apare o animăluţă drăgălaşă, roşcată, cu o coadă stufoasă, cu doi ochi blânzi ce privesc cu interes, de parcă pe toate le vede pentru prima dată. Animăluţa – ţup, ţup, sare sprintenă din creangă în creangă, din arbore în arbore şi vine la marginea păduricii, acolo unde-şi are vizuina vulpea Leizli.

De cum o zăreşte, vulpii îi sare inima din piept. Micuţa asta seamănă atât de mult cu draga şi buna ei Veve.

        – Veve, Veve… Pe unde-mi eşti, Veve? şopteşte cu tristeţe bătrâna vulpe.

Pe deasupra pădurii pluteşte un nouraş siniliu. Nouraşul strigă necontenit: Veve! Riţa! Veve! Riţa!

        – Mi-e dor de voi… Unde sunteţi?

Un vânător, ce stă la pândă, nu desluşeşte ultimele cuvinte.

        – Cine o fi Veveriţa, se întreabă el mirat. Chiar în faţa sa se opreşte o vietate ce ţine în lăbuţe câteva nuci de alun.

Vânătorul duce puşca la ochi:

        – Ea e Veveriţa, se gândeşte omul. De ce însă nu am mai văzut-o pe aici? Cât de mult se vor bucura copilaşii mei când le voi face cadou o asemenea blăniţă.

Veveriţa, care nu e altcineva decât Veve, nu bănuieşte de primejdie. Stă cuminte şi ronţăie nuci.

        – Nu, se răzgândeşte vânătorul. Nu-i voi pricinui nici un rău. E prea drăgălaşă. Şi apoi pe cât e de mică, pe atât de mică îi va fi şi blăniţa. Nu poţi să o compari cu blana acelui vulpoi frumos pe care l-am împuşcat toamna trecută.

        – Veve! Riţa! Veve! Riţa! Continuă să-şi cheme prietenii Nouraşul Siniliu.

Pe deasupra lacului zboară o răţuşcă. Răţuşca se îndreaptă spre Nouraş. E Riţa. Vânătorul ţinteşte.

        – Bah! bah! Se aude o împuşcătură.

        – Riţa, strigă speriat Nouraşul şi o înveleşte în pânza sa sinilie

Mai răsună o împuşcătură: Bah! Bah! Când fumul se împrăştie, vânătorul nu-l mai zăreşte pe nouraş. O năframă subţire, albastră se împrăştie şi se lasă încet pe oglinda argintie a lacului. Departe, în zare se desluşeşte un punctuleţ.

Riţa e salvată! Riţa zboară! Zboară spre Soare! Zboară spre lumină!