Poveşti

Abonează-te la fluxul RSS

Poveşti de Emilia Plugaru

Mărţişorul
Cloşca bunicuţei
Visul lui Tigruţ
Marea Competiţie
Mincinosul
Marele Pictor
Blaniţă Neagră
Culorile
Corniţele
Buturugă
Buchet
Telescopul
Mama adoptivă
Desaga cu fulgi
De-ale buneilor
Bobul de Soare
Vânzătorul de vise
Căluţul zburător
Cadoul de Crăciun
Hau-Hau
Amintirile
A venit Primăvara!
Adevăratul Prieten
Răţuşca Maca
Puiul de Vrăbiuţă
Frunza curajoasă
Mica Pasăre-Uriaşă
Urechiuşele Măgăruşului
Pisicuţa Lulu şi căţelul Ţâgan
Broscuţa Veruza şi floarea de nufăr
Bătrâna doamnă Pădure...
Nouraşul siniliu
Împăratul cel bun
Blestemul Comorii
Crus, Hep şi peştişorul de Aur
Ghetuţele vechi şi ghetuţele noi
Fetiţa cu fundiţe desprinse din cer
Oraşul cu ochii de ploaie
Povestea Creionaşului fermecat
Cele două gângănii

Poveşti de Ion Creangă

Fata babei şi fata moşneagului
Punguţa cu doi bani
Capra cu trei iezi
Povestea lui Harap-Alb
Povestea lui Stan-Păţitul
Soacra cu trei nurori
Ursul păcălit de vulpe
Dănilă Prepeleac
Povestea porcului
Ivan Turbincă
Păcală
Acul şi barosul
Cinci pâini
Inul şi cămeşa
Popa Duhu
Povestea unui om leneş
Ion Roată şi Cuza-Vodă
Moş Ion Roată şi Unirea
Prostia omenească (Poveste)
Moş Nichifor Coţcariul
Amintiri din copilărie I
Amintiri din copilărie II
Amintiri din copilărie III
Amintiri din copilărie IV

Poveşti Petre Ispirescu

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte
Aleodor împărat
Ileana Simziana
Sarea în bucate
Prâslea cel voinic şi merele de aur
Balaurul cel cu şapte capete
Broasca ţestoasă cea fermecată
Fata moşului cea cuminte
Făt-Frumos cel rătăcit
Cei trei fraţi împăraţi
Luceafărul de ziuă şi luceafărul de noapte
Pasărea măiastră
Zâna munţilor
Greuceanu
Găinăreasa
Cele trei rodii aurite
Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul
Băiatul cel bubos şi ghigorţul
Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Porcul cel fermecat
Zâna zânelor
George cel viteaz
Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Poveste ţărănească
Cotoşman năzdrăvanu
Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei
Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă
Hoţu împărat
Fata cu pieze rele
Voinicul cel cu cartea în mână născut
Făt-Frumos cu părul de aur
Fata de împărat şi fiul văduvei
Voinicul cel fără de tată
Făt-Frumos cu carâta de sticlă
Fata săracului cea isteaţă
Înşir-te mărgăritari

Poveşti de Mihai Eminescu

Făt-Frumos din lacrimă
Călin-Nebunul
Frumoasa lumii
Borta-vântului
Finul-lui-Dumnezeu
Vasilie-finul-lui-Dumnezeu

Poveşti de Ioan Slavici

Doi feţi cu stea în frunte
Boierul şi Păcală
Păcală în satul lui
Ileana cea şireată
Spaima zmeilor
Floriţa din codru
Limir-Împărat
Zâna Zorilor
Stan Bolovan
Rodul tainic

Poveşti de Barbu Ştefănescu Delavrancea

Neghiniţă
Palatul de cleştar
Norocul dracului
Departe, departe
Poveste
Bunicul
Bunica
Hagi-Tudose
Sultănica
Pravoslavnicul şi slăninile
Fata moşului
Sorcova
Şuer
Văduvele

Poveşti de Nicolae Filimon

Roman Năzdrăvan
Omul de piatră
Omul-de-flori-cu-barba-de-mătase sau povestea lui Făt-Frumos

Poveşti de HC Andersen

Hainele cele noi ale împăratului
Povestea unui gât de sticlă
Soldăţelul de plumb
Crăiasa Zăpezii
Lebedele
Degeţica
Fetiţa cu chibrituri
Răţuşca cea urâtă
Cufărul zburător
Privighetoarea
Mica Sirenă
Fata din soc
Prinţesa şi mazărea
Klaus cel mic şi Klaus cel mare

Poveşti de Fraţii Grimm

Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici
Hansel şi Gretel
Scufiţa Roşie
Cenuşăreasa
Lupul şi cei şapte iezi
Muzicanţii din Bremen
Frumoasa adormită
Croitoraşul cel viteaz
Împăratul Cioc de Sturz
Păzitoarea de gâşte
Pomul cu merele de aur
Regina albinelor
Ploaia de stele
Căsuţa din pădure
Prinţul fermecat
Prichindel
Gâsca de aur
Darul piticilor
Bunicul şi nepotul
Croitoraşul cel isteţ
Fata moşului cea cuminte şi harnică şi fata babei cea haină şi urâtă

Tipăreşte
Cele două gângănii

        Mitruţ e un băieţel timid, tăcut, cu ochii ca două cireşe sălbatice. Privirea lui e privirea unui bătrân căruia de mult i-au nins anii în plete. Lui Mitruţ îi place singurătatea. Când ambii părinţi pleacă de acasă, lucru ce se întâmplă foarte rar, e cel mai fericit om de pe lume. Îşi ia căţelul pe care îl cheamă simplu, Cuţu, şi merge la plimbare. Dacă la întoarcere Cuţu latră la uşă, băiatul ştie – de cealaltă parte e mama şi tata. Uneori însă Cuţu tace, se gudură, flutură din codiţă şi Mitruţ sare în sus de bucurie.

Poveşti de Emilia Plugaru - Cele două gângănii

        – Suntem singuri! strigă el. Apoi câteva ore aleargă prin casă, se dă de-a berbeleacul, ţipă, îl fugăreşte pe Cuţu, îl sărută, îl strânge la piept şi ochii lui capătă sclipiri de copil fericit. Când se aude cheia în broască – Mitruţ tresare ca electrocutat.

        – Cuţu, Cuţu, şopteşte băiatul. Fii cuminte, vine tata!

        Ce fericit e Cuţu că nu pricepe tot ce vorbesc oamenii. Dacă ar înţelege – şi-ar da seama că dinţii lui sunt nimic pe lângă vorbele ascuţite pe care şi le aruncă aceştia unii altora.

        Când tata o ceartă pe mama, Mitruţ îşi astupă urechile, închide ochii, dar şi aşa vede cum din gura părintelui său ţâşnesc şuvoaie de foc, săbii, cuţite care se lovesc de capul mamei, apoi cad, luând forme ciudate, la podea. Mama tace. Îşi astupă urechile, se face tot mai mică, mai mică, în timp ce tata creşte, creşte, devenind o fiinţă desfigurată, necunoscută, înfricoşătoare. Când deschide ochii, tata e acelaşi de întotdeauna. Vedeniile cu limbile de foc, cu săbii şi cuţite dispar şi Mitruţ desluşeşte clar ce zice tata.

        – Dacă nu te-aş fi întâlnit – acum aş fi fost un om fericit! De ce tocmai tu?! Când în jur sunt atâtea femei? Dispari din ochii mei!

        Şi tata ridică mâna, dar nu loveşte. Îl observă pe Mitruţ. Faţa i se schimonoseşte, îl priveşte cu ură, apoi, fără să zică ceva, pleacă. Mama rămâne pierdută, dezorientată. Ochii îi înoată în lacrimi. Nu se mai reţine şi izbucneşte în plâns. Mitruţ ar vrea să o mângâie, dar nu face acest lucru. Mama nu-l vede. Când în sfârşit îl observă, se opreşte din plâns şi porneşte să-l certe.

        – Mitruţ! strigă ea. De ce nu-ţi pregăteşti lecţiile?! Ai mâncat?! Ai spălat vesela?! De ce nu mă ajuţi, Mitruţ?! Eşti băiat mare!

        Şi iarăşi începe să plângă. Lui Mitruţ i se pare că acum el e mic, mic, de forma unui punctuleţ. Ar vrea să dispară sau măcar să devină invizibil. Însă nimic din toate acestea nu se întâmplă.

        Într-un târziu mama se linişteşte.

        – Mitruţ, şopteşte ea, te rog, iartă-mă! Sunt atât de necăjită… Nu ştiu ce să fac… Ar trebui să fug, să las totul baltă… Dar nu am putere, nu am voinţă. E tatăl tău. Şi te iubeşte…

        Şi mama rămâne măcinată de gânduri. Oare cum poate să fie atât de oarbă?

        Mitruţ nu ştie să descifreze gândurile oamenilor, dar are o capacitate despre care nu vrea să spună nimănui. Nici chiar mamei. De vara trecută, de când a fost la bunici – vede forma şi culoarea gândurilor. Atunci când mama e adâncită în gânduri, în jurul capului ei se formează o aură din flori roze. Dacă gândurile îi sunt triste, în interiorul aurii plutesc flori veştede, iarbă şi frunze uscate. Dar niciodată capul mamei nu e înconjurat de spini, mărăcini, prin care să plutească fiinţe scârboase. Uneori tata îi vorbeşte mamei cuvinte blânde, dar în jurul capului său Mitruţ vede o mulţime de scârboşenii. Mama se bucură, e fericită, băiatul însă e speriat şi se linişteşte abia după ce spinii şi balaurii din jurul capului tatălui dispar. Ca să desluşească culoarea şi forma gândurilor, Mitruţ trebuie mai întâi să-şi scarpine bine urechea dreaptă şi să clipocească de câteva ori. Rareori face acest lucru.

        Până vara trecută, petrecută în munţi, era un copil obişnuit. Ceea ce i se întâmplă în acea vară, îi schimbă în întregime viaţa şi de acolo i se trăgea şi capacitatea stranie de a vedea forma şi culoarea gândurilor. Dar despre astea – mai târziu.

        Mitruţ e convins că toată lumea ştie ce se petrece în familia sa. Tata o terorizează pe mama şi acest lucru nu are cum să nu-şi pună amprenta asupra lui. Îi este ruşine să meargă la joacă. E retras, închis şi nu caută compania nimănui. Totuşi, rarele ori când se află în mijlocul copiilor – e isteţ, vesel, râde, spune, dar e îndeajuns ca cineva să zică o vorbă ne la locul său că brusc se întristează şi pleacă.

        Deseori Mitruţ crede că tata e o fiinţă venită de pe altă planetă. Glasul îi este atât de puternic încât chiar şi atunci când dânsul crede că abia şopteşte, glasul i se aude de cealaltă parte a străzii. Tata nu vorbeşte – tună. Ce-i drept acest lucru se întâmplă doar când se află în preajma lui Mitruţ sau a mamei.

        Odată, de la balcon, Mitruţ l-a văzut vorbind cu cineva din vecini. Era binevoitor, râdea, povestea, avea glasul puţin înfundat, dar domol. Băiatul s-a gândit că acela nu e tatăl său. Sau poate că e tatăl cel adevărat, însă atunci când intră în casă – cineva îl preface într-o fiinţă menită să-l chinuiască pe el şi pe mama. Chiar din prag îi caută capăt de gâlceavă mamei.

        Mama are părul lung, împletit într-o cosiţă groasă ce-i ajunge până la călcâie. În supărarea sa, tata deseori încolăceşte cosiţa în jurul mâinii şi-o învârte pe mama prin toată casa. Se opreşte doar când îl aude pe Mitruţ plângând.

        – Vezi?! tună tata. Ai speriat copilul! Apoi urmează un şir de injurii.

        – Cu cine mi-am legat viaţa?! urlă el. Cu cine?!

        Într-un târziu, privindu-i ameninţător, se retrage în camera sa. Mama şi Mitruţ plâng strânşi unul lângă celălalt.

        – Hai să plecăm, şopteşte Mitruţ.

        – Unde? întreabă mama.

        – La munte… La bunei. Acolo e atâta linişte. E atât de frumos, atât de bine…

        – Eh, Mitruţ, oftează mama. Când trăiam la munte credeam că nu voi putea părăsi acel loc. Acum nu-l pot părăsi pe acesta. Aici e casa mea. E oraşul meu. Îmi place munca pe care o fac. Şi… nu uita. Bun sau rău – e tatăl tău. Ţin la el. Aşa cum e… Nu e vinovat, nu e bucuros de felul cum ne tratează. Pur şi simplu e un om nervos. Înţelegi?

        – Nu înţeleg! ţipă Mitruţ. Nimeni în afară de tine nu pricepe!

        – Vei înţelege… Când vei creşte…

        – Niciodată! Niciodată! Auzi?!

        Brusc Mitruţ se sperie. I se pare că strigă exact ca tata. Se linişteşte şi vorbeşte calm.

        – Nu o să înţeleg, mamă. Ceea ce înţeleg e că nici unul din voi nu mă iubeşte. Sunt singur. Nimănui nu-i pasă de mine.

        – Vai, Mitruţ! Nu e adevărat! Îmi pare rău… nu ştiu ce să fac… Parcă aş trăi într-o maşină de spălat rufe. O maşină ce se învârte, se învârte şi din care nu pot să ies… Doar tu mă mai ţii legat de această viaţă… Te iubesc foarte mult… Foarte mult. Crede-mă, continuă ea printre lacrimi, şi tata te iubeşte. Dacă nu ar fi aşa, de mult ne-ar fi părăsit… El zice că doar pentru tine rămâne.

        – Mamă… încearcă să spună Mitruţ, dar tace. E convins că tata se iubeşte doar pe sine. Aşa a fost, aşa va fi întotdeauna.

        Îşi aminteşte cu durere, cu groază cum anul trecut, înainte de vacanţa de vară, tata l-a umilit în faţa copiilor din ogradă.

        În ziua aceea tata venise acasă cu mult mai devreme decât de obicei. Un copil de-al vecinilor îi ieşi în cale, strigând:

        – Mitruţ vorbeşte urât! Spuneţi-i că nu e frumos!

        Tata îl chemă şi Mitruţ se apropie fără să ştie ce se întâmplă.

        – Pantalonii jos! urlă tata.

        Faţa i se schimonosi. Îşi strânse buzele subţiri atât de tare încât acestea i se făcură vinete. Parcă hipnotizat, Mitruţ dezbrăcă imediat pantalonii. Simţi pe fesă palma asudată, lipicioasă a tatălui său. O dată, încă o dată, apoi nu mai simţi nimic. Văzu feţele îngrozite ale copiilor din curte. Nu-l dureau loviturile. Îl durea umilinţa şi ruşinea. Tata încetă să lovească abia când acelaşi copil al vecinilor începu să plângă.

        Noaptea Mitruţ făcu febră. Stătu în spital două săptămâni. Nu-i povesti nimic mamei. La ce bun? Oricum i-ar fi găsit scuze soţului ei. Unicul lucru frumos ce urmă după spital e că veni vacanţa, iar odată cu vacanţa – mult aşteptata plecare la bunici. Aici se întâmplară acele lucruri ciudate, de care Mitruţ îşi aminteşte deseori.

        Micul sătuc în care locuiesc bunicii se află pe muntele Violet. I se spune aşa fiindcă din depărtare crestele împădurite par violete. Pe munte aerul e atât de subţire, atât de curat, încât lui Mitruţ în primele zile îi era greu să respire. Apoi se deprinsese. Mirosea a iarbă, a parfum, şi mai ales mirosea a brad. Acest miros intens de brad îi dădea senzaţia că în curând va fi Anul Nou. Dar până la Anul Nou trebuia să treacă timp. Era în plină vară şi în vâlcica de la marginea sătucului înfloriseră macii şi romaniţele. Iarba crescuse verde, mustoasă. Pe munte ploua des, dar ploile erau scurte şi calde. Când apărea soarele – Mitruţ credea că cerul e spălat cu buretele. Atât de strălucitor şi de albastru i se părea.

        Două căpriţe albe ca neaua, un ieduţ negru ca tăciunele, cu o steluţă albă-n frunte, toată ziulica se învârteau în jurul lui. Mitruţ se simţea bine în compania lor. Bunicul zicea că niciodată nu a văzut animale mai deştepte. Înainte de a sosi Mitruţ, în fiecare zi căpriţele plecau singure la păscut. Când li se făcea sete veneau acasă, bunicul le adăpa şi iarăşi plecau. Dacă bunicul le zicea să nu roadă frunzele de salcâm, căpriţele îl ascultau. Aveai senzaţia că aceste animăluţe înţeleg tot, doar că nu pot să vorbească.

        Mitruţ se trezea dis-de-dimineaţă, mânca şi alerga împreună cu căpriţele în lunca plină cu maci înfloriţi. Acestea stăteau cuminţi pe lângă el şi băiatul nu avea altă treabă decât să caute fragi copţi. Se tolănea, se dădea de-a berbeleacul prin iarbă, şi iarba, desfăcându-şi firele, îl îmbrăţişa, îl purta ca într-un leagăn. Liniştea din jur, imensitatea cerului, măreţia muntelui îl fascinau. Uneori i se părea că el însuşi e o gâzuliţă din alea mici care nu ştie de părinţi şi căreia soarele îi dăruieşte căldură, iar pământul o adăposteşte, o mângâie ca un adevărat părinte. Aici, pe munte, Mitruţ nu dorea să-şi amintească de casă.

        Într-una din zile căpriţele nu plecară acasă la apă, ci îşi potoliră setea într-un pârăiaş de munte. Apoi se întoarseră în luncă, se culcară şi adormiră imediat. Mitruţ rămase mirat de comportamentul lor. Se culcă alături şi în scurt timp adormi şi el. Se trezi de la zbieratul căpriţelor. Stăteau în picioare, cu urechile ciulite, păreau speriate de parcă ar fi avut lupul în faţă. Se întoarseră spre Mitruţ şi băiatul le văzu ochii. Toate trei aveau ochii roşii. În următoarea clipă o rupseră la fugă alergând spre pădure. Alergă după ele. Le chemă, le strigă, căpriţele însă se afundară în desiş. N-avu timp să se dumerească şi se pomeni din lumină în întuneric. Din când în când observa totuşi blăniţele albe licărind ca nişte beculeţe printre arborii ce-i dădeau fiori. Brusc se pomeni într-o poieniţă rotundă, în care lumina soarele atât de puternic că fu nevoit să închidă ochii. Îşi aminti de o poveste de-a bunicii. Bunica zicea că în pădurea de pe Muntele Violet este o poiană în care nu există noapte. Poiana Soarelui, aşa se numea acel loc. Şi mai spunea buna că cine nimereşte acolo nu mai găseşte drumul spre casă.

        Era convins că se afla anume în acea poiană. Deschise ochii şi observă un obiect rotund, luminos ce semăna foarte mult cu o farfurie zburătoare. Se miră şi mai mult când îşi observă căpriţele urcând cele câteva trepte ale farfuriei. Porni după ele şi intră într-o încăpere rotundă, tapată de jur împrejur cu oglinzi. Căpriţele dispărură. Straniu, dar Mitruţ nu se vedea în acele oglinzi. Uită de căpriţe şi începu să studieze încăperea. În mijlocul sălii erau două fotolii. Pe fiecare – câte o pernuţă. Pernuţele erau ornate cu ţurţuri de diferite mărimi şi… ce îl miră cel mai mult – ţurţurii se mişcau încontinuu ca în bătaie de vânt. Dar nici vorbă de boare de vânt. Fiindcă altceva mai distractiv nu găsi şi fiindcă se simţea obosit – se aşeză pe unul din fotolii. Auzi un sâsâit şi brusc încăperea se umplu de o putoare insuportabilă. Ţurţurii pe care stătea se mişcară, îi strânseră capul şi băiatul urlă de durere, dar nu reuşi nici să icnească că fu aruncat ca o minge pe podeaua moale, elastică şi caldă. Se ridică, privi spre fotolii şi rămase stâlp de uimire. Ba chiar îl umflă râsul. De pe ambele fotolii îl priveau acele pernuţe care de fapt erau două enorme gângănii care aveau faţă de om. Pernuţa pe care stătuse Mitruţ era ceafa unui cap cu ochi, cu nas, gură – ba chiar cu mustăţi. Un cap plat, înzorzonat cu mulţime de tentacule. Băiatului i se păru că mutra din faţă se asemăna cu tata. Cealaltă nu avea mustăţi. Înseamnă că era femelă. Gângăniile îl priveau atent.

        – Bravo, căpriţe! strigă gângania cu mustăţi într-o limbă perfect românească. Ni l-a adus pe băiat!

        Gângăniile săriră de pe fotolii şi merseră spre partea opusă a încăperii.

        – RO-1, RO-1, vorbi gângania mascul, de data asta vorbim în limba acestui copil, adică în română, ai înţeles?

        – Da, stăpâne, răspunse un glas metalic de după perete.

        În încăpere îşi făcu apariţia o fiinţă, pe care la început, Mitruţ o consideră om. Era înalt, avea mâini, picioare, dar avea talia atât de subţire încât practic părea că îi lipseşte burta. Nu purta încălţăminte, îmbrăcăminte sau dacă purta – acestea erau de culoarea pielii strâns lipită de corp. Individul era atât de slab, fără muşchi, fără grăsime pe el, încât lui Mitruţ i se păru că ar putea să-l înfrunte în caz dacă acesta ar vrea să-i căşuneze vreun rău.

        – Îl dărâm cu un deget, se gândi băiatul şi iarăşi îl umflă râsul. Se prinse la gândul că de când se află aici mereu îi vine să hohotească. Uitase de casă, de părinţi, de bunici, de muntele îmbrăcat în haină de brad, de căpriţele sale năstruşnice. I se părea că se află de când lumea în această sală rotundă. Ba chiar şi pe acele gângănii şi pe acest individ răşchirat avea senzaţia că îi cunoaşte de când lumea.

        – RO-1, auzi Mitruţ glasul gânganiei mascul, nu uita – şterge-i memoria! Anihilează-i voinţa! Dacă nici de data asta nu reuşeşti, te demontez şi te las să zaci în poiană pentru vecie! Ai înţeles, RO-1?! Fă ce ai de făcut!

        Imediat vlăjganul păşi spre Mitruţ, îl înşfăcă şi băiatul îşi dădu seama că de fapt acesta e foarte voinic. Mâinile lui păreau nişte cleşti de oţel. Mitruţ ţipă, dar nu se opuse. Pielea individului era rece ca gheaţa. Se gândi că are de-a face cu un robot.

        – Nu-ţi fie frică, vorbi robotul destul de blând. Nu o să te doară. Apoi îl duse în altă încăpere la fel rotundă. Îl aşeză într-un fotoliu şi cu o pensetă îi introduse în urechea dreaptă câteva obiecte minuscule.

        Mitruţ simţi un val de căldură prin tot corpul şi i se păru că e cea mai fericită persoană de pe lume. Sentimentul de fericire îi trecu repede, făcând loc unei înfiorări bruşte. Privi spre robot şi văzu că acesta are ochii roşii, cu sclipiri fosforescente. Încercă să-şi amintească ce se întâmplă până în acea clipă, dar nu-şi amintea nimic. Nu ştia cine este, de unde vine, cum nimerise aici. Robotul atinse peretele-oglindă, se aprinse o luminiţă şi peretele deveni un imens ecran. Mitruţ văzu pe ecran o odaie în care la o masă stăteau un bărbat şi o femeie.

        – "Ei sunt părinţii tăi", citi băiatul mai sus de imagine. Nu ştia însă ce înseamnă părinţi. Nu-şi amintea să-i fi văzut vreodată pe cei doi. Din memorie i se şterse tot, aproape tot. Îşi amintea doar că e om, că trăieşte pe planeta Pământ, că limba în care vorbeşte e româna. Brusc îşi mai aminti că în jurul lui trăiseră mulţi oameni şi că undeva departe, dar unde anume uitase, e un munte căruia i se zice Violet şi pe acel munte e un sătuc cu o vâlcică plină cu maci înfloriţi, iar printre maci pasc trei căpriţe. Frânturile de amintiri veneau şi dispăreau. Totul i se încâlci în minte.

        – Părinţi… Părinţi… Ce o fi însemnând acest cuvânt? Făcu un efort să-şi dea seama, dar totul era în zadar.

        În imaginea pe care o avea în faţă, femeii îi apăru în jurul capului o aură roză prin care pluteau floricele de toate culorile.

        – "Acestea sunt gândurile bune ale mamei tale", citi Mitruţ.

        Bărbatului îi apăru o aură cenuşie din care ţâşneau limbi de foc şi în care mişunau fel de fel de fiinţe scârboase.

        – "Acestea sunt gândurile rele ale tatălui tău".

        – Fu, se strâmbă Mitruţ. Oamenii au asemenea gânduri? E dezgustător. Imaginea cu bărbatul şi femeia dispăru. Robotul atinse peretele şi Mitruţ văzu pe ecran un băieţel de vreo nouă anişori.

        – "Acesta eşti tu.", citi el şi izbucni în râs.

        – Eu? întrebă. Dar… cine sunt eu?

        – Eşti un mic pământean. Un copil cu sângele curat şi fierbinte, răspunse cu tristeţe RO-1. Îţi vom împrumuta sângele ca să-l introducem celor două gângănii. Ei cred că doar având sânge de pământean se vor preface în fiinţe asemănătoare la chip şi trup vouă – oamenilor.

        – Dar… ce se va întâmpla cu mine? întrebă băiatul.

        – Ai de ales… Prima variantă e să mori… Aş putea însă să te prefac în gânganie. Sau în robot… Ca să-i slujeşti alături de alţi roboţi pe stăpâni. Ce preferi?

        – Prefer să rămân ceea ce sunt, vorbi calm Mitruţ. Îmi place să fiu Om. Să devin gânganie?! Sau robot?! Ha, ha, ha! Te-ai văzut vreodată în oglindă?

        – Niciodată. La ce bun? Oglinzile nu sunt pentru roboţi, zâmbi RO-1, dar din ochi i se scurse o lacrimă. Ochii lui căpătară o culoare albastră, albastră, aproape sinilie. În clipa aceea ai fi jurat că e om. Pe faţa îi puteai citi compasiune şi milă, apoi brusc expresia feţei i se schimbă, deveni dură şi Mitruţ văzu cum băiatului de pe ecran i se introduc în ambele mâini nişte tubuleţe subţiri anexate la un aparat ciudat. Simţi cum mâinile îi devin grele, reci, pe frunte îi apărură broboane de gheaţă, se gândi că în curând va înceta să respire, dar nu-l încercă nici un sentiment de frică. Sângele băieţelului din imagine se scurgea lent prin tuburi. Brusc copilul de pe ecran porni să se zbată vrând să-şi elibereze braţele. Mitruţ simţi că trebuie să-i sară în ajutor, întinse mâinile, le smuci şi observă că sângele adunat în aparat se scurge îndărăt în corpul copilului. Sări în sus de bucurie. În momentul acela imaginea sa făcu acelaşi lucru, eliberându-şi braţele. Mitruţ se ridică din fotoliu, îşi scutură mâinile amorţite, se întoarse cu spatele spre ecran şi drept în faţă le văzu pe cele două gângănii.

        – Tâmpitule! urlă gângania bărbat la RO-1. Unde e RO-2?! Iar le-ai făcut singur pe toate?! Nu i-ai şters toată memoria, toată voinţa acestui mic pământean! Adu-l pe RO-2! Vă demontez imediat! Vă las să putreziţi pe vecie aici!

        – Ro-2… s-a defectat, răspunse calm RO-1. Nu am reuşit să-l repar.

        – Experimentul a eşuat… vorbi gângania femelă. A câta oară… Dar nu te înfuria, se apropie ea de mascul. Nu e vina lor. Dă-le crezare. S-au învechit. Au nevoie de reparaţie.

        – Iar noi avem nevoie să ne recăpătăm înfăţişarea de mai înainte! Cât mai rapid! Cine să-i repare? De mii de ani ne târâm ca nişte neputincioşi! Avem doar creier! Roboţii ăştia amărâţi ne sunt braţele şi picioarele! Nici măcar să-i demontăm nu suntem în stare! Nu suntem în stare de nimic! Tu eşti de vină! Tu! şi masculul se repezi spre femelă. Mitruţ avu senzaţia că aceştia se vor încăiera, totuşi încăierarea nu avu loc.

        – Eh, oftă femela. Dacă nu am fi reuşit să-i creăm pe roboţi înainte de a căpăta înfăţişarea asta scârboasă, nu doar noi, poate chiar întreaga planetă Galax nu ar mai fi existat. Nu te supăra pe ei… Lasă-l pe RO-1 să plece.

        – Bine, fu de acord masculul. Pleacă, se înturnă el către RO-1. Te voi chema… Micul pământean să rămână. Într-o bună zi, continuă el, roboţii ăştia vor acţiona de sine stătător şi atunci nu doar noi, ci întreaga planetă Galax va fi în primejdie.

        – Să nu ne gândim doar la lucruri urâte. Să sperăm că totul va fi bine. Cel puţin RO-1, sunt convinsă – niciodată nu ne va trăda… Ce păcat că e doar un robot. Cândva, crăiasa Seluna mi-a spus că dacă s-ar găsi o fiinţă vie care să ne iubească cu adevărat, fără să ţină cont de înfăţişarea noastră groaznică, fără să ţină cont de putoarea pe care o emanăm atunci când ne enervăm, să ne iubească din tot sufletul – în acest caz s-ar putea să redevenim frumoasele fiinţe de mai înainte. Eh… Nu am mai fi nevoiţi să vizităm necontenit Pământul, să facem experimente asupra oamenilor… Nu-mi place acest lucru.

        – Nu-ţi place?! urlă masculul. Nu cumva ţi-e milă de ei?! Noi, galaxiţii, nu cunoaştem ce înseamnă mila, dragostea sau bunătatea! Ai uitat?! Vrei să-ţi aduc aminte?!

        Şi masculul îşi încordă tentaculele, femela îi repetă gestul, începură să sâsâie şi încăperea se umplu de un miros insuportabil. Mitruţ fu nevoit să se lipească de peretele-oglindă ca să nu fie împroşcat de veninul celor doi. Apoi gângăniile se liniştiră, tăcură un timp, Mitruţ crezu că au uitat de el, dar masculul sparse într-un târziu tăcerea:

        – Ce facem cu acest mic pământean? Nu ne mai este de nici un folos.

        – Păcat… De data asta chiar am crezut că vom reuşi. Dar… Nu a fost să fie. E rău că nu-i putem conecta la aparat de mai multe ori pe aceşti pământeni.

        – Nu-ţi fă griji. Vom găsi altul. Pământul e mare, iar ei sunt mulţi.

        – Nu e vorba de asta, oftă femela. Nu ştiu de ce am impresia că anume sângele acestui pământean ar fi putut să ne ajute. Simt că prin venele lui curge ceva asemănător cu viruşii pe care îi avem noi. Eh… Îmi place piciul… Îmi aminteşte atât de mult de copilaşii noştri… Sărmanii mei copilaşi. Erau chiar mai frumoşi decât el…

        – Încetează! urlă masculul. Ţi-am spus de atâtea ori! Nu-mi mai vorbi despre bieţii noştri copilaşi! Ai face bine să hotărăşti ce facem cu ăsta?!

        – Ştii ceva? Hai să-l cruţăm. Să-l luăm cu noi pe planeta Galax, propuse femela.

        – Ai înnebunit? Se va molipsi de virusul-gânganie şi va deveni exact ca mine şi ca tine. La ce bun alte gângănii alături?

        – Mda… Ai dreptate… Şi totuşi… Parcă mă încearcă un sentiment ciudat. Nu aş vrea să-i pricinuim vreun rău.

        Şi femela se apropie de Mitruţ, îl privi cu blândeţe, pe obraz i se scurse o lacrimă.

        – Aoleu! strigă masculul. Ce e cu picătura asta de apă pe obrazul tău?! Nu cumva?! Te-ai molipsit de la pământeni?! De virusul milei şi a bunătăţii?! Scoate-ţi din cap nebunia! Noi suntem Galaxiţi! Ga-la-xiţi! Înţelegi?!

        Înfuriat, masculul se repezi spre femelă şi cât ai clipi – cele două gângănii se încleştară devenind un ghem ce se rostogolea rapid pe podea. Bucăţi de tentacule zburau în toate direcţiile.

        – Gata, auzi Mitruţ. Nu mai avem tentacule. Să ne odihnim până ne cresc altele. Gângăniile se dezlipiră şi Mitruţ le văzu goale-goluţe. Erau şi mai neplăcute. Închise ochii şi brusc îi veni cheful să râdă. Niciodată nu râse cu atâta poftă. Nici el nu ştia ce-l apucase. Gângăniile îl priveau mirate nepricepând ce înseamnă aceste sunete. Probabil nu ştiau că oamenii au capacitatea să râdă. Apoi se tolăniră în fotolii şi un timp sforăiră liniştite. Mitruţ se aşeză pe podeaua caldă, aţipi un pic. Nu dură mult. Primul se trezi masculul. Pe furiş se dădu jos din fotoliu, târându-se spre fotoliul femelei. Apropiindu-se, o împroşcă cu venin.

        – Ce te-a apucat?! strigă femela. Ce ţi-am făcut de data asta?! Cu ce-ţi sunt vinovată?

        – Eşti! urlă masculul. Întotdeauna eşti vinovată! De toate eşti vinovată! Chiar dacă încă nu ştiu de ce anume! Mereu vei fi vinovată!

        – Iartă-mă, vorbi femela cu glas întretăiat. Te rog să mă ierţi. Mă ierţi?

        Lui Mitruţ îi veni în minte imaginea unei femei, care îşi cerea foarte des iertare de la bărbatul său. Era femeia pe care i-o arătase pe ecran RO-1, adică era mama sa. Cu toate că încă nu-şi amintea ce înseamnă cuvântul mamă, totuşi în minte îi veneau frânturi de imagini cu mama şi cu cel pe care l-ar fi numit tată. Această scenă de acum o mai văzuse undeva, cândva.

        – De ce gângania-femelă îşi cere iertare de la mascul fără să poarte vreo vină? E mare greşeală din partea ei. Nimeni nu trebuie să poarte vina pe care nu a înfăptuit-o. Nu e corect. Dar ce e corect? O fi corect că se află acum aici? Şi cine e el? Şi cine sunt aceste făpturi din faţa sa? Şi cine e acel RO-1? Totul i se încurcă în creier. De parcă nu mai avea creier. Nici chiar ce înseamnă să ai creier nu mai ştia.

        Gângăniile sforăiau ceea ce ar fi însemnat că nu văd şi nu aud nimic. După ce se odihni un pic, Mitruţ pipăi peretele-oglindă. Începu să-l doară capul. Avea senzaţia că aici, în această încăpere, îl paşte o mare primejdie şi că dincolo de peretele-oglindă e o altă lume, o lume a lui, o lume frumoasă în care trebuie încă să-şi găsească locul. Va ieşi de aici neapărat.

        Cu orice preţ. Continuă să pipăie peretele şi dădu de o pornire de uşă. Împinse puţin şi uşa se deschise în exterior. Se pomeni într-o poiană luminoasă, înconjurată de arbori înalţi. Merse în direcţia lor. Deodată arborii făcură picioare şi-i veniră în întâmpinare. Mitruţ nu găsi altă soluţie decât să dea înapoi şi să intre în încăperea rotundă. Imediat în spate îi sări una din gânganii; îşi simţi trupul încleştat de tentacule, dar foarte curând gângania îl eliberă.

        – Ai crezut că eşti mai deştept?! urlă masculul. Ai vrut să ne păcăleşti?! De aici nu scapă nimeni, doar dacă vrem noi! Nu mai încerca să faci vreo prostie, până nu m-ai enervat cu totul! RO-1, unde eşti, RO-1?! continuă să urle gângania.

        Ca din pământ apăru robotul-galaxit. Slab, subţire, cu capul rotund, mare, sprijinit pe un gât firav care ba se lungea, ba dispărea cu totul.

        – RO-1, vorbi masculul pe un ton ameninţător, târându-se spre fotoliu. Experimentul a eşuat. Din vina ta. Nu i-ai anihilat complet memoria şi voinţa acestui mic pământean. Ştiai că a încercat să evadeze?

        – Da, stăpâne! Dar l-am adus înapoi!

        – Bravo. Ai făcut bine. Acum distruge-i imediat toată memoria şi toată voinţa. Te rog să nu dai greş. Până vom hotărî ce facem cu el – să nu aibă memorie şi voinţă. Ai înţeles?

        – Da, stăpâne! strigă RO-1 şi se apropie de Mitruţ.

        – Mic pământean, îi şopti el la ureche. Nu-ţi fie frică. Îţi voi reda toată memoria, toată voinţa. Te voi salva. Prefă-te că nu ai voinţă, că nu ai memorie. Nu mă trăda! Fii ascultător! Ai în-cre-de-re!

        Mitruţ simţi cum robotul iarăşi îi scormoneşte în ureche. Urechea dreaptă îl gâdilă, îi veni cheful să râdă, dar brusc îşi aminti că el e Mitruţ, îşi aminti de căpriţe, de bunici, de mama şi tata. Îşi aminti că gângania-mascul seamănă foarte mult cu tata. Aceeaşi ochi, aceleaşi mustăţi, aceeaşi înfăţişare severă. Poate că şi tata o fi vreo fiinţă venită de pe planeta Galax? Îşi alungă acest gând sinistru. Acum nu mai avea nici un chef de veselie. Vroia cât mai repede la bunici sau măcar acasă, alături de Cuţu. Văzu acum cu alţi ochi încăperea rotundă. Îşi aminti că bunica îi povestise despre Poiana Soarelui, unde soarele se odihneşte atunci când apune.

        – Cine se rătăceşte pe acolo – e pierdut pentru totdeauna, zicea bunica. Acum era convins că se află anume în Poiana Soarelui, pe o farfurie zburătoare şi că e obiectul experimentelor acestor gângănii şi a robotului numit RO-1. Dar nu are nimic altceva de făcut decât să se încreadă în RO-1.

        – "RO-1 nu e chiar un robot, de vreme ce nu îndeplineşte orbeşte toate poruncile stăpânilor", se gândi băiatul.

        – RO-1, strigă Masculul. Am impresia că mintea acestui pământean mai produce gânduri! Am dreptate?!

        – Nici vorbă. I-am dezactivat creierul. Nu mai are memorie, nu mai are voinţă… E o legumă…

        – Bine RO-1. Te cred. Acum scoate-i toţi senzorii. Să nu-i rămână nici unul. De fapt… Lasă-i senzorul care îl va ajuta să vadă gândurile semenilor săi. Ha! Ha! Ha! Râse cu poftă gângania. Dacă îl înapoiem pe băiat pământenilor – va fi foarte distractiv. Foarte… Pleacă RO-1! se întristă brusc masculul. Lasă-mă cu băiatul! Vreau să-l privesc… Îmi aminteşte atât de mult de copilaşii noştri. Nu e ca ceilalţi pământeni. E altfel…

        – Te rog să nu mă trădezi, îi şopti, trecând pe alături, RO-1. Nu uita, nu ai vo-in-ţă… Nu ai me-mo-rie… Ţine minte, doar aşa te pot salva.

        Rămas singur cu gângăniile, Mitruţ stătu nemişcat, temându-se chiar să clipească. Masculul îl privi, apoi îl atinse cu tentaculele şi din ochi, ca şi din ochii femelei ceva timp în urmă, i se scurse o lacrimă.

        – Ce faci?! strigă femela. Ai un strop de apă pe obraz! Ziceai de mine, dar dumneata?! Adineauri ai scos nişte sunete exact cum a făcut-o pământeanul! E grav! Noi doi ne molipsim de viruşii lor! Trebuie să încetăm să vizităm Pământul!

        – Ce fac?! urlă masculul. Ne-am molipsit?! Să încetăm să vizităm Pământul?! Mai bine îl vizitam înainte de a descoperi virusul "Gânganie"! Am fi luat de pe atunci viruşii lor, virusul milei, al bunătăţii şi poate că acum am fi avut înfăţişarea de galaxiţi, fiinţe frumoase, cu mult mai frumoase decât pământenii! Tu eşti de vină! Tu m-ai îndemnat să-i prefac pe duşmanii mei în gângănii! Tu ai dorit să-i vezi umiliţi, târându-se în faţa noastră! Şi ce-a ieşit din asta?! Am devenit cu toţii Gângănii! Şi ei şi noi! Căci viruşii nu aleg! Dacă erai atât de deşteaptă – de ce nu mi-ai sugerat să descopăr mai întâi "anti-virusul Gânganie"?! În cazul acesta, eu şi cu tine, împreună cu frumoşii noştri copilaşi ne-am fi păstrat înfăţişarea! Eşti mama tuturor relelor! Gânganie scârboasă! Ptiu!

        – Da?! strigă la rândul său femela. Sunt mama tuturor relelor?! Dai vina doar pe mine?! Ai fost dumneata vreodată vinovat de ceva?! Bineînţeles că nu. Mereu trag ponoasele… Şi totuşi fii cinstit! Celelalte gângănii de pe Galax au pierit de mult, noi doi încă trăim! Datorită cui?! Datorită mie! Eu, îşi înfoie tentaculele femela, eu am descoperit elixirul vieţii! Cu mult înainte de a fi devenit gângănii! Am creat sistemul de roboţi! Roboţi care continuă să muncească din greu pe planeta noastră! Nici un strop din elixir nu trebuia să împart cu tine! Nici un strop… Dar am sperat şi mai sper că ne vom recăpăta înfăţişarea! Şi că vom renova civilizaţia de pe Galax. Şi că vom fi… fericiţi.

        – Ha! Ha! Ha! râse cu poftă masculul. Niciodată nu se va întâmpla acest lucru. Vorbeşti de parcă am fi ştiut ce înseamnă fericirea. Adevăraţii galaxiţi nu ştiu de semnificaţia acestui cuvânt. Fericirea e un virus care circulă doar printre pământeni. La fel ca mila, bunătatea şi alte nenorociri caracteristice locuitorilor planetei Pământ.

        – Nu te mai fandosi atât. Poate nu observi, dar câteva clipe în urmă ai scos iarăşi sunetele sinistre pe care le-am auzit la băiat. Te-ai molipsit, te-ai molipsit dragul meu… De acu înainte vei râde, te vei bucura, vei plânge, îţi va fi milă şi îţi va părea amarnic rău de răutatea pe care ai avut-o atunci când ai hotărât să-i deportezi pe copilaşii noştri, să-i arunci fără nici o remuşcare printre pământeni. Bieţii mei copilaşi… Poate că sângele lor curge chiar prin venele omuleţului din faţa noastră… Pe care vrei să-l laşi fără de viaţă… Nenorocitule! îşi repezi femela tentaculele spre mascul şi Mitruţ asistă încă o dată la spectacolul cu tentacule frânte.

        Ar fi vrut să-şi poarte puţin picioarele, dar îi era teamă şi abia când le auzi pe gângănii sforăind încercă să facă puţină mişcare.

        De data asta însă nu dormiră mult. Se treziră şi veniră în faţa lui Mitruţ.

        – Lasă-l pe băiat să stea pe podea, vorbi femela. L-or fi durând picioruşele.

        – Cum să-l las? Nu vezi că nu pricepe nimic? Să vină RO-1 să-l aşeze…

        – Bravo piciule, îi şopti robotul apropiindu-se. Continuă să te prefaci… O să fie bine…

        – Eh, oftă masculul aşezându-se în fotoliul său. Crezi că mi-a fost uşor să mă despart de

        copilaşi? Nu am avut încotro. De virusul "Gânganie" se molipseau doar maturii şi acei ajunşi la vârsta maturităţii. Nu am vrut ca pruncii mei să ajungă gângănii. Căci asta îi aştepta… RO-1 i-a adus şi i-a lăsat printre oameni. Erau nişte fiinţe mici şi nevinovate. Dacă printre pământeni nu există gângănii – înseamnă că ei au crescut ca adevăraţi galaxiţi. Pământul le-a fost prielnic şi virusul care nu reuşise încă să-i atace a dispărut cu totul. Într-o privinţă ai dreptate… Sângele lor s-a amestecat cu cel al oamenilor.

        – Adevărat… Altfel cum s-ar explica că în ultima vreme civilizaţia de pe Terra a devenit atât de crudă, atât de războinică, de răzbunătoare? fu de acord şi femela. Precis că o parte din pământeni sunt galaxiţi de-ai noştri. Sânge din sângele copiilor mei… Dar şi aşa, totuna trebuie să continuăm cercetările. Chiar dacă va fi nevoie să sacrificăm întreaga omenire…

        – Cum?! răcni revoltat masculul. Cum să sacrificăm întreaga omenire?! Trebuie să facem tot posibilul să ne recăpătăm înfăţişarea fără asemenea sacrificii. Omenirea e un imens laborator pentru cercetările noastre! Mai ales în domeniul virusologiei. Pricepi?!

        – Pricep, pricep… mormăi femela. Chiar mă gândesc uneori că am putea… pe viitor… să-i infectăm şi pe ei cu virusul-gânganie. Să vadă ce înseamnă să te târăşti, să fii neputincios… după ce ai fost mare şi tare! Ha, ha, ha! Aoleu! Am scos aceleaşi sunete? Ce pacoste a mai dat peste noi?! RO-1! RO-1! strigă ea ca apucată. Ce sunt aceste sunete, RO-1, întrebă femela după ce robotul intră în odaia rotundă.

        – Nimic grav, stăpână, răspunse robotul făcându-i din ochi pe furiş lui Mitruţ. Nu e o infecţie gravă. Din contra. Această "infecţie" îi ajută pe oameni să treacă mai uşor peste greutăţi. Râsul provoacă oamenilor un sentiment de bucurie şi de mulţumire de sine. Oare acum nu vă simţiţi mai bine? În afară de asta – nu trebuie să vă fie frică de pământeni. Căci multe din ce au galaxiţii au ajuns şi la ei. Iar ceea ce au oamenii în sistemul lor, nu e deloc nociv pentru galaxiţi.

        – Ba e nociv! sări din fotoliu masculul. E foarte nociv! Nu vreau să fiu infectat cu mila, cu bunătatea, cu prostia şi cu alte tâmpenii de felul acesta! Fă tot posibilul ca sistemul nostru să fie curăţat! Ai înţeles?

        – Am înţeles, stă-pâ-ne, silabisi RO-1, făcându-i iarăşi din ochi lui Mitruţ.

        Gângania-mascul se târî înapoi spre fotoliu, se urcă şi în câteva clipe sforăia de răsuna încăperea.

        – A obosit, vorbi femela, e extenuat… În glasul ei Mitruţ simţi grijă, ba chiar gingăşie. "Interesant", se gândi băiatul. Ce va urma? Oamenii se vor preface în galaxiţi sau galaxiţii în oameni? Probabil că totul depinde acum de roboţi. Aceste două gângănii nu-şi dau seama că soarta lor e în mâinile lui RO-1. Dar şi soarta lui e în mâinile lui RO-1…

        Mitruţ stătea nemişcat la podea în timp ce femela îl studia atent.

        – Cât de norocoşi sunt pământenii, îi vorbi ea lui RO-1. Să fi avut o planetă atât de frumoasă cum e Pământul, să fi fost înconjuraţi de atâta frumuseţe – crezi că ne mai duşmăneam?

        – Cred că da…

        – De ce, RO-1?

        – Fiindcă sistemul vostru e împânzit cu prea multă răutate. Prea multă…

        – Şi ce e de făcut, RO-1? Să-ţi spun drept, şopti ea după ce tăcu un timp, uneori nici măcar nu-mi pare rău că mă molipsesc de viruşii lor.

        – Să-ţi spun drept, răspunse tot în şoaptă RO-1, mi se pare că şi eu, care sunt un robot, şi eu m-am molipsit de aceşti viruşi. Stăpânului n-o să-i placă deloc…

        – N-o să-i placă…

        – Ce?! sări brusc din fotoliu masculul. Ce n-o să-mi placă?! Puneţi la cale ceva împotriva mea?!

        – Doamne fereşte, stăpâne! se fâstici RO-1 în timp ce pe neobservate atinse cu degetul său de plastic peretele-oglindă. Vroiam să zic că stăpânului ar putea să nu-i placă… muzica populară românească.

        Pe imensul ecran-perete apăru imediat imaginea cerului albastru cu o mulţime de nouraşi zdrenţuroşi, ce se zbenguiau lin de colo – colo ca nişte păsări ciudate. Lui Mitruţ i se păru că acei nouraşi sunt extrem de fericiţi, îşi trăiesc clipa fără să le pese că în curând vântul îi va destrăma, fără să le pese ce se întâmplă acolo jos, pe pământ. Apoi apăru imaginea unui şirag de munţi, după care pe ecran Mitruţ văzu un sătuc cu căsuţele având acoperişurile ţuguiate. Băiatului îi sări inima din piept. Recunoscu una din căsuţe.

        – "Cunosc această căsuţă!", vru să strige el, "e căsuţa bunicilor!", dar… rămase liniştit la podea. Cele două gângănii aveau mutrele grave de parcă urma să se întâmple cine ştie ce. Apoi Mitruţ văzu o vâlcică cu maci înfloriţi, pe care păşteau liniştite trei căpriţe. Erau căpriţele lui. Imaginea cu căpriţele dispăru şi pe ecran apăru o câmpie largă, întinsă. Mitruţ îşi aminti că alături de vâlcica cu maci e câmpia pe care în fiecare duminică tinerii de prin satele de munte se adună la horă. Şi într-adevăr, în următoarea clipă pe câmpie apăru o ceată de flăcăi şi fete tinere, toţi îmbrăcaţi frumos, în stil naţional, care, la început încet, apoi mai tare, tot mai tare, în ritmul unei muzici ce curgea ca o apă revărsându-se hăt peste munţi, porniră să muşte cu picioarele din iarbă. Tot mai iute, tot mai iute, se prinseră spontan într-o horă ameţitoare. Împreună cu ei acum părea că dansează şi iarba şi arborii din apropiere, dansează întreg pământul. Ba chiar şi nouraşii, o clipă în urmă nepăsători, se prinseră acolo sus într-o horă asemănătoare cu cea a flăcăilor, întrecându-se parcă cu ei. Nici gângăniile nu rezistară să stea locului. Scoţând sâsâitul cela neplăcut îşi mişcară tentaculele, se învârtiră una în jurul alteia şi erau atât de caraghioase încât Mitruţ cu greu se stăpâni să nu pufnească în râs.

        – Gata! strigă masculul. Am obosit… Ăia de ce nu se opresc?

        – S-au oprit, vorbi RO-1 şi într-adevăr dansul luă sfârşit, iar locul tinerilor îl luă un bătrânel înalt cu pleata şi musteaţa ca neaua.

        Bătrânul privi cu ochi trişti cerul, munţii, se îndreptă din spate şi porni să cânte. Cânta o melodie de jale, o doină şi se părea că toată tristeţea Pământului se concentrase în melodia sa. Mitruţ se reţinu cu mare greu să nu plângă. Tristeţea şi jalea din cântec nu era doar tristeţea şi jalea aceluia care cânta. Era tristeţea şi jalea şi chinul unui neam întreg sau poate a întregii omeniri, cine ştie? Dar doina luă sfârşit şi bătrânul porni să cânte o melodie de dragoste, plină de viaţă şi de speranţe. Lui Mitruţ i se păru că moşul nu mai e moş, ci e un tânăr viguros care niciodată nu se lasă bătut de vitregiile sorţii. Zilele triste trec şi omul face loc altor zile, mai bune, pline de bucurii şi de fericire. Şi dacă ştii să le aştepţi – aceste zile frumoase numaidecât găsesc drumul spre tine, despre asta se vorbea în cântec. Ascultând, Mitruţ uitase de fapt că se află în captivitate la nişte gângănii venite de pe alte Planete. Ar fi vrut ca acele sunete care îi mângâiau sufletul să nu se termine şi moşul parcă îl auzi. Porni imediat alt cântec, unul vesel, de pahar.

        – Hopa, hop! Hopa, hop! Zi-i aşa! Tot aşa! glăsuia moşulică pipăind pământul de sub picioare, vrând parcă să se smulgă, să se înalţe, să zboare. Cât mai sus! Cât mai departe! Împreună cu cântecul său!

        Şi la un moment dat, moşul se smunci şi asemenea unei păsări – se înălţă. Ajungând până la nori, bătrânul cântăreţ se prinse în horă cu ei apoi, cântând şi dănţuind, înconjurară împreună munţii, dealurile, văile. Gângăniile priveau cu gurile căscate.

        – De unde are atâta putere! Cum de-a reuşit să se înalţe? întrebă masculul mirat.

        – Cântecul l-a ajutat, vorbi în şoaptă RO-1. Cântecul îi ajută foarte mult pe oameni… Muzica… Cu ajutorul muzicii oamenii fac minuni…

        – Dar noi?! Noi de ce nu cântăm?! De ce ei cântă, iar noi – nu?! strigă înfuriat masculul, apoi se linişti.

        Melodia luă sfârşit şi cântăreţul zburător reveni cuminte pe pământ, pe toloaca învecinată cu vâlceaua cu maci înfloriţi. Era un pic obosit, dar faţa sa radia o lumină ne-pământească. Îşi şterse broboanele de sudoare de pe frunte cu un gest al mânii şi lui Mitruţ acest gest i se păru foarte cunoscut. În clipa următoare băiatul era cât pe ce să strige în gura mare:

        – Dar acesta e bunicul! E bunicul meu! Priviţi ce bunic nemaipomenit am! Priviţi cât de frumos e! Admiraţi-i frumuseţea!

        Oamenii, se gândi Mitruţ după ce se mai linişti un pic, nu sunt frumoşi prin hainele ce le acoperă goliciunea, nu sunt frumoşi prin trăsăturile feţei, prin supleţea corpului… Ei sunt frumoşi prin cântecul pe care îl poartă în suflet. Şi nu are importanţă dacă acel cântec îşi găseşte ieşire afară, principalul e ca sufletul să poată cânta. Da… se mai gândi Mitruţ cu tristeţe – mai sunt încă atâţia oameni care nu deschid portiţa sufletului lor ca să poată intra cântecul. Sau poate că acei oameni nu au ce deschide? Nu au suflet? Aşa ori altfel – Mitruţ era fericit şi era mândru că el e nepotul bunicului său.

        Urmară încă multe cântece şi dansuri, apoi toloaca înfierbântată ceru un pic de odihnă. Dansatorii şi cântăreţii se împrăştiară şi Mitruţ le văzu pe cele trei căpriţe păscând cuminţi în lanul cu maci. RO-1 se apropie de peretele oglindă, apăsă pe un buton, imaginea dispăru şi în încăperea rotundă se lăsă o tăcere adâncă. Într-un târziu masculul sparse tăcerea:

        – Oare piciul ştie să cânte, cum crezi RO-1? întrebă el.

        – Cred că da, răspunse robotul fără să ezite.

        – Atunci redă-i imediat voinţa, memoria şi zii să ne cânte ceva!

        – Bine, stăpâne! se apropie RO-1 de Mitruţ, iar Mitruţ înţelese ce are de făcut.

        – Are memorie, are voinţă? întrebă iarăşi masculul.

        – Bineînţeles, stăpâne! fu răspunsul. Cântă-ne ceva, mic pământean!

        Nu prea cunoştea multe cântece, dar unul îi plăcea foarte tare şi fără să stea pe gânduri porni să-l cânte din toţi plămânii:

        – Ardeleanul şi munteanul

        Sunt fraţi buni cu moldoveanul,

        Trei români plini de putere,

        Căci românu-n veci nu piere!

        Noi suntem români, noi suntem români,

        Noi suntem pe veci aici stăpâni!

        – Ha, ha, ha! Ha, ha, ha! Nu se putea opri din hohote gângania-mascul, fără să priceapă că iarăşi scoate acele sunete care îi caracterizează doar pe oameni. Îl auzi dragă? Se adresă el femelei. Ei sunt români! Pe veci aici stăpâni! Trei români plini de putere, căci românu-n veci nu piere! Nu-şi dau seama sărmanii că dacă am vrea, cu doar câţiva viruşi aduşi de pe planeta Galax, nu ar rămâne nimic din tot ce e viu pe Pământul lor.

        – Stăpâne, încă nu i-am studiat bine, dar prima impresie e că pe români nici un virus nu-i ia, îl întrerupse robotul. Cred că dacă şi cântecul lor spune ce spune, ştiu ei ce ştiu…

        – Posibil, posibil… Acum însă altceva e important… Important e să ne recăpătăm înfăţişarea de galaxiţi adevăraţi. După aia vedem ce facem. Poate îi distrugem pe pământeni, sau… poate ne împrietenim şi pornim să cântăm, să dansăm împreună cu ei. Vom vedea… Până una-alta ne place să vizităm Pământul… E adevărat, le facem unele probleme, dar asta aşa, ca să nu ne plictisim. Şi ca să nu ne plictisim acum – trebuie să ne hotărâm cum procedăm cu micul pământean. De fapt… când l-am auzit cântând… am şi hotărât.

        – Ce ai hotărât, stăpâne? întrebă RO-1 îngrijorat, iar Mitruţ îşi simţi inima dusă direct în călcâie.

        – Să nu îndrăzneşti să-i faci vreun rău! strigă femela încordându-şi tentaculele, dar nu reuşi să atace căci masculul atacă primul.

        Două gheme împreunate. Bucăţi de picioruşe zburând prin toată încăperea, apoi – linişte. Linişte care pentru Mitruţ dură o veşnicie. În sfârşit masculul veni lângă Mitruţ, îl privi îndelung după care îi vorbi lui RO-1:

        – RO-1, copilul ăsta chiar e adevăratul stăpân al acestui meleag. El e stăpânul, noi suntem oaspeţii. De această dată ne vom comporta ca nişte oaspeţi. Data viitoare când venim nu promit că vom proceda la fel. Acum însă simt că nu avem nevoie de viaţa micuţului. Experimentul a eşuat de la bun început. Nu are rost să distrugem atâtea cântece care ar putea să zboare din inima şi sufletul acestui pui de om. Să-l lăsăm să cânte. I-ai redat memoria, i-ai redat voinţa. Acum adoarme-l şi du-l acolo de unde ni l-au adus căpriţele. Se va trezi şi va crede că totul a fost un vis. Eh, oftă masculul, mă simt ciudat, foarte ciudat. E pentru prima dată când un pământean pleacă viu şi nevătămat de pe nava noastră… O să-mi lipsească micuţul. Am impresia că l-am îndrăgit… Ce păcat că nu-l vom mai întâlni… Ce păcat că adevăraţii lui părinţi nu-l iubesc… Mişcă, RO-1! strigă brusc gângania. Nu vezi că încep să-mi curgă din ochi picăturile alea ciudate?! Ce te holbezi? se stropşi el la femelă. Crezi că eşti mai brează?! Aceleaşi picături îţi curg şi ţie! Da! Ne-am molipsit! De viruşii lor! Ne-am molipsit de viruşii lor, dar în continuare rămânem gângănii! Aşa vom rămâne pentru totdeauna! Pentru totdeauna! Tu eşti vinovată! Tu eşti vinovată! Tu eşti vinovată!

        Încăierarea celor doi a fost ultimul lucru pe care la văzut Mitruţ în încăperea rotundă de pe farfuria zburătoare din Poiana Soarelui.

        Se trezi de la zbieratul căpriţelor. Aproape că înserase.

        – Am dormit atât de mult? se sperie Mitruţ. Apoi îşi luă căpriţele şi porni spre casă.

        – Unde ai fost, Mitruţ?! se repeziră buneii spre el. Te-am căutat peste tot!

        Băiatul nu răspunse nimic. Clipoci doar din ochi şi din întâmplare îşi atinse urechea. În jurul capului bunicului şi bunicii văzu o aură luminoasă prin care pluteau flori de toate colorile. Acelea erau gândurile bune ale bunicilor săi. A doua zi se întoarse acasă, în oraş, căci începea un nou an şcolar.

        Nimic bun nu se întâmplă în noul an, care din fericire trecu foarte repede. Lucrurile de acasă nu-l făceau pe Mitruţ decât să aştepte cu nerăbdare vacanţa. Ca să plece în munţi. Şi totuşi un eveniment frumos avu loc. Mitruţ descoperi că are voce. O voce cristalină, puternică, foarte frumoasă. La o lecţie de cânt a cântat "Noi suntem români". Toată clasa, împreună cu profesorul, s-a ridicat în picioare şi l-a aplaudat. De atunci cântă ori de câte ori are posibilitatea să fie singur, fără de părinţi, ori de câte ori îi este greu pe suflet. A învăţat noi cântece. Cântecul îl face să uite de ce se întâmplă în familia sa, îl face fericit…

        O nouă vacanţă şi Mitruţ e pe muntele Violet, la bunici. Căpriţele nu-l recunosc, sunt obraznice şi bunicul zice că parcă le-a schimbat cineva. Vâlceaua cu maci, muntele, cerul, micul sătuc – toate au rămas neschimbate. Sunt la fel de frumoase. Uneori, când priveşte spre pădurea întunecată, Mitruţ îşi aminteşte de visul (sau poate nu a fost un vis) cu RO-1 şi cu cele două gângănii. Se prinde la gândul că îi este dor de gângăniile bătăioase şi mai ales de RO-1. Ar vrea uneori să se afunde în pădure, să caute Poiana Soarelui, dar ceva îl opreşte. Probabil gândul că dacă se rătăceşte, bunicii nu vor supravieţui.

        E ultima noapte înainte de plecarea în oraş. Bunica e plecată la o soră de-a ei în alt sătuc şi Mitruţ e acasă doar cu bunelul. Bătrânul porăieşte pe lângă cuptoraş, Mitruţ pune vreascuri pe foc. Flăcările fac umbre şi băiatul le aseamănă cu fiinţe reale.

        – Iată această umbră seamănă cu un urs, cealaltă – cu o căpriţă, iar aceasta seamănă leit cu RO-1.

        Jocul cu umbrele e captivant, dar bunicul îl strigă şi Mitruţ se apropie uitând de RO-1, de umbre.

        – Ce e, bunele?

        – Stai lângă mine, Mitruţ… Mâine pleci, iar până la vara viitoare e vreme… Povesteşte ceva, îl roagă bunelul.

        – Bunicule, de mult voiam să te întreb…

        – Întreabă, Mitruţ…

        – Când eram mic, vorbeşte băiatul cu glas scăzut, temându-se parcă de ceva, tu şi bunica veneaţi des pe la noi… Acum nu mai veniţi… De ce?

        Bătrânul nu răspunse. Privea jăraticul… Într-un târziu vorbi:

        – Ştii, Mitruţ, zise el cu tristeţe, tu eşti unicul nostru nepot… Maică-ta e unicul nostru copil… Am fost împotriva căsătoriei ei cu taică-tu, dar nu am împiedicat-o. Când te-ai născut, eram cel mai fericit om de pe lume. Veneam des… Dar când îl auzeam pe tatăl tău cu ce cuvinte murdare o numeşte pe mama ta, pe fiica mea, mi se rupea inima. Nu o dată a fost cât pe ce să ne încăierăm… De aceea eu şi bunica am hotărât… să nu-l mai vedem. Cred că aşa e mai bine…

        – Eşti convins?

        – Mitruţ, a te naşte o persoană de gen masculin, încă nu înseamnă că eşti bărbat. Trebuie să meriţi să te numeşti astfel. Trebuie să câştigi acest titlu. Nu e îndeajuns doar să ai muşchi, să fii înalt şi frumos. Înălţimea sau frumuseţea chiar nu au nici o importanţă. Omul e frumos prin lumina sufletului său. Cum poate fi numit bărbat cineva care loveşte, care înjoseşte o femeie? Pe mama copilului său, sau doamne fereşte pe propria mamă? Acesta nu e bărbat. Nici om nu e… Cum poţi să stai alături, să te uiţi în ochii unui asemenea tip?

        – Dar, bunicule…

        – Ce e, Mitruţ?

        – Te-ai gândit vreodată cât de singuri suntem noi, eu şi cu mama? Cât de tristă e mama? Lăsând-o aşa, în voia sorţii – oare nu aţi trădat-o? Nu aţi părăsit-o? Pe unica voastră fiică?

        Bătrânul tresări. Într-un târziu puse mâna sa noduroasă, bătătorită pe umărul firav a lui Mitruţ:

        – Hai, Mitruţ… La culcare… Mâine ne sculăm devreme. Te duc eu în oraş. Mi-ai dat o lecţie bună… Eşti înţelept. Ca un bătrân… Ca un adevărat bărbat. Să nu repeţi greşelile altora…

        – Bunicule, se lipi Mitruţ de bătrân, vreau să dormim afară, sub pătucul de sub brazi.

        – Bine, fu de acord bătrânul. Mai ales că noaptea e caldă, e lună plină. Ne învelim cu blana de urs…

        Nu-i prindea somnul. Stăteau şi priveau stelele de pe cer. Luna şi stelele veniră mai aproape să le ureze noapte bună. Bunicul adormi primul şi stelele se înălţară, ocupându-şi fiecare locuşorul său pe boltă. Şi doar o singură steluţă roză rămânea aproape şi lui Mitruţ i se păru că e îndeajuns să întindă mâna că o va culege şi o va ţine în palmă. Vru să i-o arate lui bunicu, dar nu-l trezi. Îi acoperi umerii cu blana şi avu impresia că bunicul e mic, iar el e mare, mare şi straşnic de voinic. Şi dacă, doamne fereşte, va veni ursul, dar acest lucru se întâmplă des prin satele de munte – el se va lupta pe viaţă şi pe moarte, doar să-l protejeze pe bătrân. Desfăşurând această poveste, închipuindu-şi cum se luptă cu ursul, născocirile sale încet, încet se prefăceau în vise. Aproape adormise când iar zări steluţa roză. Ciudat. Acum steluţa căpătă chipul unei femei cu părul mătăsos, de culoare roză. Mai mult ca atât – steluţa îi vorbi:

        – Mitruţ, îi zise femeia-steluţă, nu-ţi fie teamă. Îţi trimit o funie împletită din razele mele. Urcă! Cineva te aşteaptă aici sus. Cineva are mare nevoie de ajutorul tău. Urcă, Mitruţ! La început i se păru că visează, dar funia din raze îi atinse obrazul. Fără să stea pe gânduri porni să urce. Urca cu o repeziciune uimitoare. Se pomeni foarte repede în faţa unei femei frumoase, de o frumuseţe ne-pământească. Femeia cu părul de culoare roză stătea sprijinită de o stâncă strălucitoare.

        – Ai venit, îi zâmbi ea. Ştiam că o să vii… Eşti un băiat cumsecade. Să nu te schimbi niciodată!

        – Dar tu cine eşti? întrebă mirat Mitruţ.

        – Mă numesc Seluna, îi întinse mâna femeia. Sunt stăpâna satelitului pe care ne aflăm. Acest satelit se învârte în jurul planetei Galax din galaxia rozelor. Bun venit, mic pământean, în galaxia noastră!

        – Am auzit de planeta Galax. De ce m-ai chemat?

        – Două fiinţe, două gângănii galaxite au urgentă nevoie de ajutor. Numai tu poţi să le ajuţi. Îţi aminteşti de ele?

        – Ha, ha, ha! râse băiatul. Fiinţele alea năstruşnice care mereu se bat? Bineînţeles că mi le amintesc. Aş zice că seamănă cu familia mea, doar că în familia mea unul-tata se bate. Mama atât poate – să plângă.

        – Îmi pare rău pentru tine, mic pământean, oftă femeia. Când părinţii nu se înţeleg, cei care suferă sunt copiii. Cândva am trecut prin aşa ceva… Să vorbim însă acum despre cei doi galaxiţi. Galaxiţii au fost întotdeauna fiinţe lipsite de sentimente şi vina o port eu cu fratele meu – stăpânul planetei Galax. Tatăl nostru, stăpânul acestei galaxii, i-a creat pe galaxiţi. Când creaţia lui era aproape gata, eu, fiind o fire neastâmpărată, am luat o eprubetă cu viruşi din laborator şi am zburat prin Univers. Din neatenţie am scăpat eprubeta. Am căutat-o peste tot, dar nu am găsit-o. Ca să nu afle tata, fratele m-a sfătuit să umplu altă eprubetă cu viruşi asemănători şi s-o pun în locul celeilalte. Aşa am şi făcut. Tata a dat viaţă galaxiţilor. Când a văzut că aceştia sunt înzestraţi cu o minte strălucitoare, dar au în ei doar viruşii răutăţii şi ai răzbunării, iar viruşii bunătăţii, ai dragostei şi ai milei sunt lipsă – şi-a dat seama imediat de cele întâmplate. Am fost nevoiţi să recunoaştem. Ne-a pedepsit crunt. Pe mine m-a exilat pe acest satelit, pe fratele, împreună cu fiinţele numite galaxiţi – pe planeta Galax. Dar aceasta e altă poveste… Şi Seluna porni să plângă. Lacrimile ei se rostogoleau la poalele stâncii şi se prefăceau în pietre scumpe.

        – Femeile peste tot plâng la fel, se gândi Mitruţ. Şi mama plânge la fel. Doar că lacrimile mamei se topesc, se evaporă, pe când lacrimile Selunei se prefac în diamante.

        – Deci, se linişti Seluna, vorbeam despre galaxiţi. Am ştiut că se vor auto-distruge. Când au devenit gângănii, m-am bucurat. Rând pe rând au pierit cu toţii în afară de cei doi pe care i-ai cunoscut. Între timp, în laboratorul meu ce se află în miezul acestui satelit, am făcut cercetări şi am descoperit medicamentul ce i-ar fi ajutat să-şi recapete fosta înfăţişare. Nu am vrut să-i ajut. Vroiam să piară, să dispară de pe faţa Galax-ului. Făcuseră prea mult rău ca să-i pot ierta. Totuşi am observat că de când vizitează Pământul – cele două gângănii s-au schimbat spre bine. Am de gând să creez o fiinţă perfectă, căci am moştenit de la tata talentul şi mă ocup necontenit de acest lucru. Dar aş vrea să-i menţin în viaţă şi pe prietenii tăi – galaxiţii. Mai ales după ce am aflat că au încetat să ia elixirul vieţii, hotărând astfel să dispară… Am rămas impresionată. Sistemul lor e îmbunătăţit. Şi totul s-a întâmplat pe cale naturală. Datorită pământenilor, sau mai bine zis – datorită ţie. Trebuie să-i ajuţi, mic pământean.

        – Cum să-i ajut? întrebă nedumerit Mitruţ.

        – E foarte simplu. Ţine acest flaconaş. În el e medicamentul. Te vei urca pe razele mele şi imediat vei fi pe planeta Galax, alături de cele două gângănii. Nu le-a rămas prea mult timp, trebuie să te grăbeşti. Le vei picura câteva picături în gură, dar asta nu va fi de ajuns. În timp ce le vei da medicamentul – e necesar să te pătrunzi de un sentiment sincer de dragoste faţă de ei. Doar aşa medicamentul îşi va face efectul. Nu ştiu dacă vei reuşi, dar eşti unica fiinţă care merită să încerce. Ce zici, încercăm?

        – Bineînţeles, nu ezită nici o clipă Mitruţ.

        – Ştiam că vei fi de acord, vorbi Seluna apoi îi mai întinse un flaconaş.

        – Aici se află antidotul virusului "Gânganie". E pentru tine. Ia câteva picături. Paza bună trece primejdia rea. Şi încă ceva. Aşteaptă un pic…

        Femeia se aplecă, culese câteva pietricele de pe jos, din cele care fuseseră lacrimi, le fărâmiţă prefăcându-le într-un praf alb, praful îl turnă într-un alt flaconaş, i-l dădu zicându-i: "Când te vei întoarce acasă – nu uita să-ţi prelucrezi hăinuţele cu acest praf! S-ar putea să anini pe hăinuţe viruşii care mişună pe acolo şi atunci planeta voastră va fi într-o mare primejdie. N-o să uiţi?"

        – Cum să uit? Nici vorbă. O să ţin minte.

        – Atunci, îl îmbrăţişă frumoasa Seluna pe Mitruţ, la treabă! Sper să reuşeşti! Urcă! Ah, da… Vroiam să-ţi mai spun… adăugă ea. Imediat ce te vei gândi că vrei să te întorci pe Pământ, îţi voi auzi gândul. Lucrul acesta se va întâmpla în câteva clipe. Să nu-ţi faci griji.

        – Bine, răspunse Mitruţ urcând pe un mănunchi de raze şi nu reuşi să clipească că se şi afla deja pe planeta Galax.

        Pământenii de mult intuiesc că există viaţă şi pe alte planete. Dar el, Mitruţ, e primul dintre pământeni care păşeşte pe o asemenea planetă şi e foarte mândru de asta.

        Era atât de fascinat de ceea ce vedea încât uitase pentru ce venise aici. Privea uimit la cerul roz de deasupra sa, la pomii cu frunzele portocalii, la ceea ce ar trebui să fie iarbă, dar care avea o culoare albastră-verzuie. Cărăruşa pe care mergea Mitruţ era dintr-un nisip roşcat, dar la fiecare pas din acest nisip săreau mulţime de pietre scumpe.

        – Pe Pământ oamenii se omoară pentru câteva astfel de pietricele. Aici le găseşti cu tona şi nimeni nu are nevoie de ele. Dacă-mi umplu buzunarele – voi deveni cel mai bogat pământean, se gândi Mitruţ.

        Vru să ridice o pietricică, dar aceasta se dovedi a fi atât de grea încât nici vorbă s-o urnească din loc. Pietricelele de pe planeta Galax săreau doar din bunul lor plac. Dar mai mult decât pietricelele – îl uimiră trandafirii. Erau unicele flori pe care le văzu în jur. Nu prea semănau cu trandafirii de pe Pământ căci nu aveau spini, nu aveau miros. Petalele acestor trandafiri erau presărate cu diamante, diamantele se scuturau, apăreau altele şi acest lucru care se întâmpla încontinuu făcea să pară că în jur e un adevărat joc de lumini. Alături de tufa lângă care se oprise Mitruţ curgea un pârăiaş şi, privind mai atent, băiatul descoperi că lichidul care curge nu e altceva decât aur curat. Îşi băgă un deget şi degetul rămase aurit.

        – Câtă bogăţie, câtă frumuseţe pe această planetă, se gândi Mitruţ. Oare de ce gângăniile ziceau că Pământul e mult mai frumos? Dacă ar şti pământenii unde stă ascunsă mama bogăţiei… Şi a frumuseţii… Dar nimeni în afară de el nu ştie de existenţa planetei Galax. Şi nici nu trebuie să ştie. Mulţi şi-ar ieşi din minţi ca să ajungă aici. Probabil că dragostea de pietre scumpe pământenilor li se trage de la urmaşii copiilor celor două gângănii…

        Aoleu, se sperie Mitruţ. Căscând gura la pietricele am uitat că trebuie să salvez pe cineva!

        Oare unde să fie gângăniile? Nu prea îşi închipuia cum îi va apărea dragostea pentru ele, dar trebuia să le găsească, trebuia să încerce. Deodată chiar alături, de sub tufa de trandafiri, se auzi un sunet straniu ce semăna cu un "of". Dădu la o parte câteva crenguţe şi le văzu pe gângănii. Stăteau sub tufă cu ochii închişi, slăbite, cu feţele pline de riduri, urâte, îmbătrânite, rău mirositoare. Erau atât de neajutorate încât lui Mitruţ i se făcu sincer milă. Se aşeză în genunchi, alături.

        – Mic pământean, o auzi băiatul vorbind pe femelă cu o voce tremurătoare. Ai venit… Nu credeam că te vom mai vedea… Ce bine că ai venit… Acum când noi nu vom mai fi, tu vei rămâne stăpânul acestei planete… Planeta noastră are nevoie de cineva cu suflet bun care să o preţuiască, să n-o chinuiască, să n-o distrugă căci şi ea, planeta, e un organism viu şi suferă… Mic pământean… Mic pământean… Noi doi, eu şi el, am săvârşit atâtea greşeli, am făcut atât de mult rău…

        Femela nu mai zise nimic. Din ochii ei închişi porniră să şiroiască lacrimi. Lacrimile cădeau la rădăcina trandafirului şi imediat se formă un pârăiaş de apă adevărată. Mitruţ luă o mână de apă şi le stropi pe gângănii. Acestea deschiseră ochii, îl priviră cu tristeţe apoi îşi întoarseră privirile fiindu-le probabil jenă de lacrimile pe care le vărsau.

        – Mic pământean, vorbi iarăşi femela care, spre deosebire de mascul, avea încă puţină forţă, dacă te vei întoarce vreodată pe Pământ, să-l găseşti pe RO-1 şi să-i spui că-i mulţumim pentru că ne-a slujit cu credinţă.

        – Dar unde e RO-1? întrebă mirat Mitruţ.

        – Atunci când am luat hotărârea să nu mai folosim elixirul, am deconectat tot sistemul de roboţi. Nu am fi dorit ca planeta Galax să rămână sub stăpânirea unor roboţi. RO-1 însă era ceva mai mult… Mult mai mult decât un simplu robot… L-am cruţat. A dorit şi i-am permis să se întoarcă pe Pământ… Să-i spui… Să nu uiţi…

        Brusc cele două gângănii începură să se zbată. Mitruţ înţelese că acela e sfârşitul.

        – Nuuuu! strigă el. Trebuie să trăiţi! Am venit să vă salvez!

        Îi luă în braţe, îi strânse la piept şi sufletul lui de copil se umplu de dragoste faţă de aceste două fiinţe lipsite de vlagă şi acum absolut inofensive. Scoase rapid flaconaşul din buzunar şi picură câteva picături pe buzele gângăniilor. După ce sorbiră picăturile gângăniile adormiră. Dormeau un somn liniştit, respirau ritmic, feţele lor căpătară o culoare sănătoasă, le dispărură ridurile, erau acei pe care îi cunoscuse cândva în Poiana Soarelui, pe farfuria zburătoare.

        Începu să plouă. Ploua cu stropi măşcaţi, calzi. Mitruţ uită de gângănii. Ca un copil poznaş alergă prin ploaie, dar ploaia fu scurtă, cerul se limpezi şi grădina se umplu de un abur roz şi parfumat. Aburul se împrăştie, cerul căpătă o culoare roz-verzui-albăstruie. Pe cerul planetei Galax strălucea soarele, un soare care nu se deosebea aproape cu nimic de soarele planetei Pământ. Grădina prin care alerga Mitruţ după ploaie era şi mai frumoasă. Aceleaşi cărărui de nisip de aur, aceleaşi pârăiaşe din aur curat, doar că acum trandafirii emanau un parfum îmbătător, iar printre tufe şiroia un izvor de apă adevărată, limpede şi cristalină. Lui Mitruţ i se făcu sete, sorbi puţină apă şi brusc îşi aminti de gângănii. Le căută printre tufele de trandafir, nu le găsi, privirea însă i se opri asupra unui pom pe care nu-l observase până atunci, un măr. Un pom de măr doldora de fructe mari, rotunde, jumătate galbene, jumătate roşii. Sub pom, în picioare, ţinându-se de mână, uitându-se una alteia în ochi, Mitruţ văzu două făpturi semănând mult la chip cu oamenii.

        – Oameni? se miră Mitruţ. Pe planeta Galax au ajuns oamenii? Dacă e aşa atunci ceea ce nu au reuşit galaxiţii, oamenii vor reuşi neapărat. Foarte curând această planetă va deveni o ruină…

        Merse încet să nu fie observat şi îi văzu pe cei doi îndeaproape. Era un bărbat şi o femeie. De o frumuseţe de nedescris. Femeia înaltă, subţire, ca un fir de trestie, cu un gât lung, cu picioare lungi, avea faţa ovală, tenul roz, catifelat, ca o petală de trandafir. În ochii mari, sinilii, adumbriţi de gene lungi, negre jucau mii de steluţe şi lui Mitruţ i se păru că în ochii femeii s-au adunat toate pietrele scumpe de pe planetă. Părul ce-i ajungea până la călcâie, cu fire negre ca de smoală, cu fire de aur şi de argint se învolbura la cea mai mică adiere de vânt vrând parcă s-o înalţe deasupra tuturor celorlalte frumuseţi. Învelită într-un văl subţire, roz, femeia îl privea pe bărbatul de alături, şoptindu-i ceva…

        – Eh, oftă Mitruţ. Nu au idee ce scumpete de pietre îi înconjoară…

        – Ai salvat Planeta, mic pământean! O auzi şi o văzu pe Seluna licărind o clipă pe cer. Fiinţele pe care le priveşti nu vor şti niciodată că au fost cândva gângănii…

        – Dar… vru să întrebe Mitruţ, însă gândul i se opri căci rămase stopat de groază şi de uimire. Din vârful pomului spre femeie, lucios şi scârbos, cu un cap enorm, cu ochi bulbucaţi, cu limbi de foc, se târa un şarpe enorm.

        De frica la ce ar putea să se întâmple Mitruţ închise ochii şi se gândi că vrea acasă. I se făcu dor de bunici, de mama, de munţi, ba chiar şi la orăşelul său mic de la poalele munţilor se gândi cu mai multă plăcere.

        Se trezi în pătucul de scânduri de sub brazi. Se făcuse ziuă. Bunicul nu era lângă el.

        – Ce vis ciudat, se gândi Mitruţ… Ia te uită, am dormit îmbrăcat… Pe unde o fi bunicul?

        Îl căută, găsi însă doar un bileţel:

        "Bunica s-a îmbolnăvit. Am plecat după ea… Acasă te va duce moşul Andrei. Are treabă în oraş. Iartă-mă. Cum se face bine bunica – venim la voi. Fii băiat cuminte. Nu uita, un bărbat, de mic e bărbat…"

        În oraşul de la poalele munţilor ajunse spre seară. Mama îl sărută, dar nu-l îmbrăţişă. Chiar dacă zâmbea, ochii ei rămâneau trişti. Mitruţ nu o întrebă nimic. Se retrase în cămăruţa sa să-şi vadă rechizitele şcolare. Deja îi era dor de munte şi de bunei. Nici nu observă când veni tata. Îşi dădu seama de acest lucru când auzi hodorogeli prin bucătărie. Apoi o auzi pe mama plângând. Intră acolo în momentul când tata o plesnea pe mama peste faţă.

        – Ce faci?! strigă Mitruţ şi se puse între mama şi tata. Încetează! Să nu îndrăzneşti! Eşti un laş! Un laş! ţipă el şi lacrimile îi ţâşniră din ochi. Un bărbat nu loveşte o femeie…

        – Tu? Tu? Mie? bolborosi tata neaşteptând probabil o asemenea reacţie din partea copilului. Vezi ce-ai crescut? Vezi? se repezi el iarăşi spre mama, apoi se răzgândi, se înturnă, îl apucă strâns de haină pe băiat, scuturându-l.

        – Îţi arăt eu ţie, ţânc ce eşti, cine e bărbatul în casa asta! Îţi arăt…

        Nu mai reuşi să zică nimic căci sub privirile îngrozite ale mamei şi ale lui Mitruţ, imediat ce puse mâna pe haină, tata, mai întâi se zgudui ca electrocutat, apoi încet-încet din bărbatul chipeş, înalt, cu părul negru ca smoala, cu picioarele bine înfipte în pământ, se prefăcu… într-o enormă gânganie.

        Mitruţ înţelese rapid totul. Nu fusese un vis… Uitase să-şi prelucreze hăinuţa, aducând astfel virusul "Gânganie" pe Pământ. Prima jertfă a virusului stătea în faţa sa.

        Mama privea împietrită şi probabil nu-şi dădea bine seama ce se întâmplase.

        – Mitruţ, întrebă ea, unde e tata? De unde a apărut această gânganie scârboasă aici?

        – Această gânganie scârboasă, răspunse calm Mitruţ, e ceea ce a rămas din bărbatul tău. De fapt aşa a fost întotdeauna… O gânganie de om.

        – Mitruţ! strigă mama. Nu se poate să vorbeşti atât de urât! Mitruţ, trebuie să facem ceva! Să chemăm salvarea!

        – Pentru ce să chemi salvarea? Nu are nici o boală. E sănătos-tun. Cine te va crede? Îl vor lua să facă cercetări. Asta vrei?

        – Nu, nu vreau… Mitruţ, cum a fost posibil? E de necrezut… Chiar seamănă cu el… Aceiaşi ochii… Aceleaşi mustăţi… Mitruţ, îl vreau pe tatăl tău înapoi, şopti mama şi porni să plângă.

        – Îl vrei înapoi?! strigă Mitruţ. Pentru ce?! Ţi-e dor de insulte, ţi-e dor de bătăi?! Eu unul m-am săturat! Să rămână gânganie! Vezi cât e de cuminte? Tace, nu scoate un sunet…

        Şi brusc tata-gânganie porni să sâsâie precum un şarpe. Apoi sări ca o minge, urcă pe masă, răsturnă toată vesela, coborî jos, răsturnă scaunele, se împiedică de mătură, o răsturnă, împinse căldarea cu gunoi, o răsturnă, dar mai mult decât atât nu putea face.

        Mitruţ îl luă în braţe şi îl duse în cabinetul lui.

        – Unde e cheia? o întrebă el pe mama.

        – Care cheie? Ce vrei să faci?

        – Dă-mi cheia! De la cabinet…

        Mama îi aduse cheia. Mitruţ încuie cabinetul apoi merse liniştit în camera sa.

        – Mitruţ, veni mama speriată după el, deschide cabinetul! O să moară acolo… Mitruţ, fie-ţi milă…

        – Milă?! Mamă, ce trebuie să se întâmple ca să te înveţi minte? Stai liniştită… N-o să moară. Ăştia nu mor. Sunt veşnici… Să stea flămând câteva zile… Să vezi cât de cuminte va fi după asta. Nu-ţi va mai zice că nu te pricepi la nimic, îi va plăcea tot ce-i vei da…

        – Mitruţ…

        – Mamă, am medicamentul… Îl voi face din nou om. Dar nu pot acum. Sunt obosit… Vreau să dorm. Mâine e prima zi de şcoală… Ah, da, am uitat, îşi aminti Mitruţ scoţând din buzunar flaconaşul cu tinctură pe care i-l dăduse Seluna ca să nu se molipsească de virus. Deschide gura, adăugă el şi îi picură mamei câteva picături. Nu de alta, zise Mitruţ, dar n-aş vrea ca ambii părinţi să-mi fie gângănii…

        Apoi merse, se dezbrăcă, cercetă atent hăinuţa, găsi câteva bucăţele din tentaculele gângăniilor de pe Galax, le aşeză într-o cutie goală de chibrituri, îşi prelucră hainele cu praful din lacrimile Selunei şi plecă la culcare, dar nu adormi imediat. Prea multe se întâmplaseră…

        Totuşi, se gândi Mitruţ, oamenii infectaţi cu virusul "gânganie" nici pe departe nu sunt atât de inteligenţi ca cei galaxiţi. Gângăniile galaxite vorbeau toate limbile Pământului. Tatăl său, care acum are chipul unei gângănii, nu poate decât să sâsâie… Trebuie să-l fac om… Dar medicamentul de la Seluna nu va ajuta dacă nu voi avea şi un sentiment de dragoste pentru el… Sau măcar de milă… La acest gând, Mitruţ adormi.

        Toată ziua la şcoală, privindu-şi colegii, profesorii, se gândea că pe majoritatea din ei ar prefera să-i vadă gângănii. Scotocea în gând care, când şi cu ce l-a supărat. În cutia cu chibrituri păstra arma perfectă pentru distrugerea omenirii. Nu există om mai puternic decât el pe Pământ. E de ajuns să arunce acele mici fărâme de tentacule galaxite peste cineva şi încet-încet Pământul va mişuna de gângănii. Care vor pieri una câte una.

        Civilizaţia de pe Terra va lua sfârşit. El va pedepsi omenirea. Şi omul bogat şi omul sărac, şi omul bun şi omul rău, toţi pentru el sunt acum nişte posibile viitoare nenorocite gângănii.

        Gândul acesta nebun nu-i dădea pace, tentaţia era atât de mare încât nu mai rezistă, lăsă lecţiile şi veni acasă. Era aproape hotărât să ia cutia şi să-i arunce conţinutul peste primul întâlnit în cale. Apropiindu-se de casă, de la un bloc auzi, pus la maxim, cântecul "Doamne ocroteşte-i pe români". Se opri, ascultă melodia până la capăt. Se mai opriră câţiva oameni. Mai tineri, mai bătrâni. După ce cântecul luă sfârşit – o bătrânică îşi făcu semnul crucii şoptind cu tristeţe: "Doamne, ocroteşte-i pe români şi ocroteşte-le cântecul că tare e frumos… Ocroteşte-i, Doamne, pe oameni şi iartă-i pe cei care păcătuiesc că poate nu ştiu ce fac", adăugă ea şi plecă.

        Mitruţ parcă se trezi dintr-un somn greu.

        – Cântecul… Cântecul, se gândi el, trebuie să trăiască!

        Ajuns în camera sa – luă cutia, o deschise, turnă peste conţinutul ei praful care distrugea viruşii, apoi o aruncă în coşul cu gunoi. Mai rămânea să-l trateze pe tata, dar nu se grăbea.

        – Mitruţ, îi vorbi mama. Până nu demult în cabinet a fost mare gălăgie. Acum nu se mai aude nimic… Deschide uşa, Mitruţ. Să nu fi păţit ceva…

        – Uită, îi răspunse cu obrăznicie Mitruţ. Nici să nu te gândeşti! Să stea acolo! Nu vreau să aud de el, de această gânganie scârboasă! Strigă şi brusc i se păru că strigă exact cum striga şi tata. Se linişti, ba chiar i se făcu ruşine, luă cheia şi deschise uşa. În odaie – o dezordine de nedescris. Totul stricat, totul fărâmat. O putoare insuportabilă.

        Tata stătea pe canapeaua sa, cu ochii aţintiţi în pod. Când îi văzu – parcă se bucură, apoi din ochii de gânganie începură să şiroiască lacrimi. Mama se repezi să-l cuprindă, să-l sărute. Lui Mitruţ i se făcu silă. Ieşi din odaie.

        Câteva zile la rând mama se porăi cu tata, nedezlipindu-se de el. Îl lua în braţe, îl ducea la baie, îl spăla, îl curăţa, Îi descâlcea tentaculele, îl mângâia, îi prepara bucate şi îl hrănea cu linguriţa la ore fixe ca pe copilaşii cei mici. Noaptea se ghemuia pe fotoliul din cabinet ca nu cumva să aibă nevoie de ceva tata, iar ea să nu fie acolo. Nu-i vorbea nimic lui Mitruţ.

        – De ce? se întreba la nesfârşit Mitruţ, şi nu găsea nici un răspuns. Nu pricepea cum poate să existe o astfel de dragoste. A fost bătută, umilită. Lui, unicului lor copil, i-a fost distrusă copilăria, iar ea continuă să-l iubească, să-l îngrijească. Dacă i s-ar fi întâmplat ei acel lucru, Mitruţ era convins că tata nu ar fi ezitat nici o clipă s-o… Nici nu vrea să se gândească. Nu. Aceasta nu e dragoste. E o boală. Incurabilă.

        – Mitruţ, îi vorbi mama într-o zi. A trecut o săptămână… Trebuie să facem ceva… Să spunem cuiva…

        – Încă nu… Aşteaptă… Şi Mitruţ se îndreptă spre odaia sa. Trecând prin faţa oglinzii din antreu, vru să-şi îndrepte freza, dar constată cu groază că nu-şi vede chipul în oglindă.

        – Mamă, strigă el speriat, eu… nu cumva… sunt… gânganie?

        – Doamne, ce vorbeşti Mitruţ? Uită-te la tine cât eşti de frumos. Semeni cu tata. Ai ochii lui, părul lui, vei fi la fel de înalt…

        – Nuuu! strigă băiatul. Nu vreau să-i semăn! Pentru nimic în lume! Şi fugi în odaie. Dormi prost. Visă urât. Foarte urât. În vis el era gânganie, iar mama şi tata aveau chip de oameni. Într-un acces de furie vru să-şi devoreze părinţii.

        Se trezi îngrozit, gută de sudoare. Se ridică buimăcit din pat, luă medicamentul contra virus şi intră în odaia tatălui. Mama dormea în fotoliu. Mitruţ o înveli cu cuvertura care căzuse. Apoi merse spre canapea. Îl privi pe tata. Era urât şi scârbos. Dar… era tatăl său. Ar fi vrut să aibă un altfel de tată. Unul care să-i fie perete, de care să se sprijine ori de câte ori ar fi avut nevoie. Unul care să-i fie sobă, să-i împrumute căldura şi această căldură să-i ajungă pentru toată viaţa ca mai apoi şi el să o împartă cu copii săi. Şi din această rezervă de căldură omenească, primită în copilărie de la mamă, de la tată, tot lor, părinţilor, s-o întoarcă. Orişice părinte are nevoie de dragostea şi căldura copiilor săi.

        Ar fi vrut să aibă un tată pe care să-l aştepte cu nerăbdare atunci când este plecat, căruia să-i spună orice, să-i povestească de exemplu că în clasa lor a venit o fată care are ochii atât de frumoşi de parcă toate pietrele scumpe s-au adunat în ei. Dar… Nu are un asemenea tată. Şi totuşi acestei fiinţe pe care o priveşte acum îi datorează viaţa. Iar viaţa este un mare dar… În adâncul sufletului Mitruţ nu-l urăşte.

        "Iartă-i, Doamne, pe oameni, că nu ştiu ce fac!" a zis bătrâna aceea.

        – Iartă-l, Doamne, pe tata, şopti Mitruţ, se aplecă şi îl sărută pentru prima dată în viaţă. Nici nu observă că plânge. Lacrimile îi curgeau şi se prelungeau pe faţa tatei.

        Te iubesc, tată, zise Mitruţ apoi îi picură pe buze câteva picături din tinctura tămăduitoare. Nu mai aşteptă să vadă ce se va întâmpla. Merse şi se culcă.

        A doua zi dimineaţa Mitruţ îl văzu pe tata în bucătărie. Era cel pe care îl ştia dintotdeauna.

        – Şezi, Mitruţ, îi vorbi tata cu un glas parcă sugrumat de emoţii. Şi tu şezi, Marie… Am să vă spun ceva. De mult trebuia să fac acest lucru… Marie, am visat un vis foarte ciudat… Se făcea că eram gânganie. Totul era atât de adevărat că acum parcă nici nu-mi vine a crede că am redevenit om. Marie…

        – Da, Ioane, şopti mama.

        – Marie, cred că ştii, aşa nu se mai poate… Ia valiza din şifonier şi pune acolo ce vrei… Câteva lucruri… Restul vă las vouă. Ţie şi băiatului… Să mă ierţi, Marie… Să mă ierţi, Mitruţ… O să plec de la voi. Pentru totdeauna…

        Au trecut cinci ani de când tata a plecat. Nu a venit niciodată să-l vadă pe Mitruţ. La început mama tânjea, plângea mai în fiecare zi. Apoi ca să nu plângă începu să croşeteze şi în timpul croşetatului îngâna câte un cântec. Mitruţ nici nu ştia că mama are un glas atât de frumos. Uneori fredona împreună cu ea.

        – Mitruţ, observă mama, dar tu ai un auz muzical perfect. Şi o voce foarte frumoasă. Trebuie să faci muzică. Neapărat.

        Începu să ia lecţii de canto. Îi plăcea mai ales muzica populară. Luă premii la mai multe concursuri, dar nu premiile îl făceau fericit. Fericit îl făcea cântecul în sine. Era fericit că o are pe mama alături, că are bunei, fericit îl făcea muntele şi de fiecare dată când pleca acolo îşi aducea aminte de peripeţiile cu gângăniile de pe planeta Galax. Era convins că într-o bună zi îl va întâlni pe RO-1.

        Într-o zi îl văzu pe tata. Aproape nu se schimbase. Atât că părul i se albise un pic pe la tâmple. Nu se apropie de el. Tata vorbea cu o femeie tânără, alături de el stătea un pici de vreo trei anişori.

        – Fratele meu? surâse Mitruţ. Am un frate? Poate că micuţul e mai norocos, oftă Mitruţ şi vru să plece, dar observă că piciul porni să plângă. Probabil că obosise şi se cerea în braţe. Enervat, tata se aplecă şi îl plesni. Femeia de alături se grăbi imediat să-şi ia rămas bun. Tata, şi mai enervat, îl târî pe copil spre staţia de troleibuze. Mitruţ ar fi vrut să alerge după ei, să-şi ia fratele în braţe, să-l sărute, să-l mângâie. Dar nu făcu acest lucru. Nu avea nici un rost.

        – Unii oameni, se gândi Mitruţ cu tristeţe, nu se schimbă niciodată. Dispoziţia îi fu stricată. Merse în parc şi se aşeză pe o bancă. Nici nu observă că alături se mai aşeză cineva.

        – Vrei? auzi un glas foarte plăcut. Mitruţ ridică ochii. O fată cu părul negru, lung, lung, cu fire aurii şi argintii, cu ochii sinilii în care parcă îşi scăldau luminile mii de pietre preţioase, îmbrăcată într-o bluziţă subţire, roză, zâmbind ademenitor îi întindea un măr copt, jumătate galben, jumătate roşu. Parcă într-o vrajă, fără să ezite, Mitruţ luă mărul şi… muşcă.