Poveşti

Abonează-te la fluxul RSS

Poveşti de Emilia Plugaru

Mărţişorul
Cloşca bunicuţei
Visul lui Tigruţ
Marea Competiţie
Mincinosul
Marele Pictor
Blaniţă Neagră
Culorile
Corniţele
Buturugă
Buchet
Telescopul
Mama adoptivă
Desaga cu fulgi
De-ale buneilor
Bobul de Soare
Vânzătorul de vise
Căluţul zburător
Cadoul de Crăciun
Hau-Hau
Amintirile
A venit Primăvara!
Adevăratul Prieten
Răţuşca Maca
Puiul de Vrăbiuţă
Frunza curajoasă
Mica Pasăre-Uriaşă
Urechiuşele Măgăruşului
Pisicuţa Lulu şi căţelul Ţâgan
Broscuţa Veruza şi floarea de nufăr
Bătrâna doamnă Pădure...
Nouraşul siniliu
Împăratul cel bun
Blestemul Comorii
Crus, Hep şi peştişorul de Aur
Ghetuţele vechi şi ghetuţele noi
Fetiţa cu fundiţe desprinse din cer
Oraşul cu ochii de ploaie
Povestea Creionaşului fermecat
Cele două gângănii

Poveşti de Ion Creangă

Fata babei şi fata moşneagului
Punguţa cu doi bani
Capra cu trei iezi
Povestea lui Harap-Alb
Povestea lui Stan-Păţitul
Soacra cu trei nurori
Ursul păcălit de vulpe
Dănilă Prepeleac
Povestea porcului
Ivan Turbincă
Păcală
Acul şi barosul
Cinci pâini
Inul şi cămeşa
Popa Duhu
Povestea unui om leneş
Ion Roată şi Cuza-Vodă
Moş Ion Roată şi Unirea
Prostia omenească (Poveste)
Moş Nichifor Coţcariul
Amintiri din copilărie I
Amintiri din copilărie II
Amintiri din copilărie III
Amintiri din copilărie IV

Poveşti Petre Ispirescu

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte
Aleodor împărat
Ileana Simziana
Sarea în bucate
Prâslea cel voinic şi merele de aur
Balaurul cel cu şapte capete
Broasca ţestoasă cea fermecată
Fata moşului cea cuminte
Făt-Frumos cel rătăcit
Cei trei fraţi împăraţi
Luceafărul de ziuă şi luceafărul de noapte
Pasărea măiastră
Zâna munţilor
Greuceanu
Găinăreasa
Cele trei rodii aurite
Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul
Băiatul cel bubos şi ghigorţul
Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Porcul cel fermecat
Zâna zânelor
George cel viteaz
Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Poveste ţărănească
Cotoşman năzdrăvanu
Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei
Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă
Hoţu împărat
Fata cu pieze rele
Voinicul cel cu cartea în mână născut
Făt-Frumos cu părul de aur
Fata de împărat şi fiul văduvei
Voinicul cel fără de tată
Făt-Frumos cu carâta de sticlă
Fata săracului cea isteaţă
Înşir-te mărgăritari

Poveşti de Mihai Eminescu

Făt-Frumos din lacrimă
Călin-Nebunul
Frumoasa lumii
Borta-vântului
Finul-lui-Dumnezeu
Vasilie-finul-lui-Dumnezeu

Poveşti de Ioan Slavici

Doi feţi cu stea în frunte
Boierul şi Păcală
Păcală în satul lui
Ileana cea şireată
Spaima zmeilor
Floriţa din codru
Limir-Împărat
Zâna Zorilor
Stan Bolovan
Rodul tainic

Poveşti de Barbu Ştefănescu Delavrancea

Neghiniţă
Palatul de cleştar
Norocul dracului
Departe, departe
Poveste
Bunicul
Bunica
Hagi-Tudose
Sultănica
Pravoslavnicul şi slăninile
Fata moşului
Sorcova
Şuer
Văduvele

Poveşti de Nicolae Filimon

Roman Năzdrăvan
Omul de piatră
Omul-de-flori-cu-barba-de-mătase sau povestea lui Făt-Frumos

Poveşti de HC Andersen

Hainele cele noi ale împăratului
Povestea unui gât de sticlă
Soldăţelul de plumb
Crăiasa Zăpezii
Lebedele
Degeţica
Fetiţa cu chibrituri
Răţuşca cea urâtă
Cufărul zburător
Privighetoarea
Mica Sirenă
Fata din soc
Prinţesa şi mazărea
Klaus cel mic şi Klaus cel mare

Poveşti de Fraţii Grimm

Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici
Hansel şi Gretel
Scufiţa Roşie
Cenuşăreasa
Lupul şi cei şapte iezi
Muzicanţii din Bremen
Frumoasa adormită
Croitoraşul cel viteaz
Împăratul Cioc de Sturz
Păzitoarea de gâşte
Pomul cu merele de aur
Regina albinelor
Ploaia de stele
Căsuţa din pădure
Prinţul fermecat
Prichindel
Gâsca de aur
Darul piticilor
Bunicul şi nepotul
Croitoraşul cel isteţ
Fata moşului cea cuminte şi harnică şi fata babei cea haină şi urâtă

Tipăreşte
Amintirile

        Purceluşul Roz, găinuşa Co şi iepuraşul Codiţă Stufoasă locuiesc pe o câmpie largă, plină cu flori, în mijlocul căreia se înalţă un stejar bătrân.

Poveşti de Emilia Plugaru - Amintirile

Nici unul din ei nu are o căsuţă a sa.

De plouă, de bate vântul, de e arşiţă – prietenii se adăpostesc sub ramurile primitoare ale stejarului.

        – Oh, zice într-o zi iepuraşul, ar fi bine să ne gândim la un cuibuşor al nostru. În vara asta, dacă sunteţi de acord, hai să-i punem temelia!

        – Nu, zice găinuşa. Eu vreau să am propria mea casă.

        – Nici eu nu sunt de acord, se alătură găinuşei purceluşul Roz. Trei căsuţe e mai bine ca una singură.

        – Atunci… să desenăm viitoarele noastre căsuţe, propune Codiţă Stufoasă.

Găinuşa desenă o căsuţă mică, dar foarte frumoasă. Acoperişul din paie de aur, pereţii vopsiţi în alb, ferestrele – în albastru, iar la ferestre – perdeluţe de culoarea grâului copt. Pe prispă – saci cu seminţe. În curte – troscot, nalbă şi multe căpşoare aurii.

        – Aceştia sunt viitorii mei puişori, şopteşte nu fără mândrie găinuşa Co.

Iepuraşul desenă o căsuţă mai mare. Acoperişul căsuţei – portocaliu, pereţii – curechierii, ferestrele – vopsite în roşu, draperiile – verzui, iar pe prispă – saci cu morcovi. În curte – straturi de zarzavaturi. Printre zarzavaturi – multe, multe urechiuşe de iepuraşi.

        – Ăştia sunt viitorii mei puişori, zice cu mândrie Iepuraşul.

        – Frumoase căsuţele voastre, constată Purceluşul Roz. Eu însă vizez la altceva. Visez să găsesc o apă mare, mare. La malul apei – un munte. În vârful muntelui – un castel… Acel castel va fi al meu. Nu mă las până nu găsesc apa, muntele, până nu-mi construiesc castelul. De aceea trebuie să vă anunţ că mâine plec… În căutarea visului meu.

        – De ce? Întrebă nedumerită găinuşa. Nimic mai frumos decât câmpia cu flori.

Construieşteţi o căsuţă alături… Te vom ajuta.

        – Mulţumesc, însă deja am hotărât şi îmi voi respecta decizia, rămase neclintit purceluşul. La ce bun să visezi dacă nu-ţi îndeplineşti visele? Visele neîmplinite sunt pierdere de timp. Timpul însă trece repede şi nu toate visele încap în el. Ca să reuşeşti – trebuie să te grăbeşti.

A doua zi, cu o raniţă-n spate în care avea doar cele două desene ale prietenilor săi, purceluşul porni la drum. Iepuraşul şi găinuşa îi fluturară la revedere până nu-l pierdură în zare.

        Purceluşul Roz merse zile, săptămâni, luni în şir. Pielea i se încreţi de la arşiţă, picioarele i se umflară, trăgea foame, sete, dar nu se oprea din drum. Gândul că visele neîmplinite sunt pierdere de timp îi dădea putere. Şi iată că în sfârşit i se deschise în faţă o apă mare căreia nu i se vedea capătul. La mal – un vaporaş cu pânzele roze.

        – Urcă! auzi un glas şi purceluşul se urcă pe puntea vaporaşului. Intră într-o cămară în care găsi apă şi mâncare. Bău şi mâncă pe săturate, apoi se culcă şi adormi buştean. Când se trezi văzu că vaporaşul pluteşte şi că de jur împrejur e apă. Era noapte. Luna se bălăcea printre valuri, iar stelele parcă-i ziceau:

        – Bravo, Roz. La ce bun să trăieşti dacă în afară de o câmpie de flori nu vei vedea nimic altceva în viaţă?

Zilele se schimbau cu nopţile, nopţile – cu zilele, corăbioara plutea ducându-l pe purceluş departe, departe. Într-o noapte cerul şi apa porniră să se clatine. Străbătut de fulgere, cerul se împreună cu marea într-o încleştare nebună. Mica corăbioară părea un fir de nisip în această încleştare. Dar aşa mică cum era, zbura de pe val pe val, se pomenea acoperită de ape, apoi iar în vârf şi iar acoperită. Pentru prima dată purceluşului îi păru rău că nu rămase cu prietenii săi.

        – Acum, aici vor lua sfârşit toate visele mele, oftă Roz.

Trecu un timp însă şi cerul se potoli. Furtuna încetă şi, gemând, marea se aciuă şi ea. Mica corăbioară îşi urmă liniştită cursul. Spre dimineaţă soarele strălucea, cerul era albastru, albastru. În zare purceluşul observă creste de munţi.

        – Iată visul meu! Îl văd cu ochii! Am reuşit, strigă el şi porni să danseze de bucurie.

Corăbioara ancoră şi Roz coborî fără să observe că micul vaporaş cu pânzele roze imediat făcu cale întoarsă. Malul era tivit cu munţi şi purceluşul purcese să facă cunoştinţă cu acest ţinut uimitor. De-a lungul lanţului de munţi, la tarabe fiinţe ciudate târguiau mulţime de bucate. Lui Roz i se făcu foame. Încercă să ia o tartină de pe o măsuţă, dar fu plesnit peste lăbuţă.

        – Totul costă, i se spuse. Nimic nu se dă de pomană. Dacă nu ai bani, caută-ţi de treabă!

În raniţă Roz avea doar cele două desene. Vru să le propună în schimbul unui pahar cu apă, dar se răzgândi.

        – Nu se poate să vinzi, să mănânci sau să-ţi bei amintirile.

Soarele se ascunse după munţi. Noaptea îşi întindea năframa violetă peste malul auriu. Flămând şi însetat purceluşul se gândi că nu-i rămâne altceva de făcut decât să-şi găsească un culcuş în care să se adăpostească. Se strecură în adâncitura unei peşteri. Mare îi fu mirarea când văzu că acolo era lumină ca ziua. Lumina venea din tavan. Într-un colţ văzu o măsuţă. Se repezi spre ea crezând că va găsi ceva de-ale gurii, dar nu descoperi decât un bileţel:

        – Cine va merge până la celălalt capăt al peşterii – va da de o comoară, citi Roz.

        – O comoară înseamnă apă şi pâine, înseamnă realizarea tuturor viselor. Voi găsi comoara, hotărî purceluşul şi înaintă prin peşteră. La început podeaua era caldă, plăcută, apoi brusc deveni sticloasă. Picioruşele îi lunecau în toată direcţiile. Cădea pe brânci, pe burtă, pielea îl ustura, dar nu dădea înapoi. Drumul sticlos luă sfârşit şi Roz călcă peste pietroaie ascuţite care îi răneau tălpile. Scrâşnind din dinţi purceluşul continuă să meargă.

Trecu şi de această porţiune de drum. În faţă i se deschise o fâşie albă, strălucitoare. Începu să-l usture tot corpul căci fâşia albă se dovedi a fi formată din sare. Îi venea să urle de durere. Rănile umplute cu sare îl dureau atât de tare încât i se întunecă în faţa ochilor. Închise ochii şi mai mult leşinat continuă să păşească prin peşteră.

        Deodată auzi un şuierat supărător care îl făcu să deschidă ochii. Din pereţii peşterii, din tavan se întindeau spre el gata, gata să-l înghită mulţime de şerpi enormi şi hidoşi. Doar prin mijloc şerpuia o cărăruşă prin care şerpii nu l-ar fi ajuns. Atent, foarte atent, Roz merse pe cărăruşă. Şi de data asta scăpă viu şi nevătămat. Când şerpii rămaseră în urmă – răsuflă uşurat. De bucurie parcă îi mai trecură şi durerile. Dar drumul se termină şi acum dintr-un perete în altul peştera era doar o apă adâncă din care ieşeau aburi.

        – Mdaaa, îşi zise purceluşul, pare-se că goana după comori a luat sfârşit. Va trebui să fac cale întoarsă. În spatele său observă târându-se o şerpoaică.

        – Ce vrei?! Strigă Roz înfuriat. Hai! Mănâncă-mă! Mănâncă-mă! Să ştiu că am scăpat de chinuri.

        – Vai, mic purceluş, linişteşte-te! o auzi vorbind pe şerpoaică. Nu am de gând să te mănânc. Permite-mi doar să-ţi ling rănile. Să ţi le tămăduiesc.

        – De ce? întrebă uimit Roz.

        – Am fost blestemată, mic purceluş. Am făcut mult rău în viaţa mea. Acum până nu fac un bine – nu pot trece de această apă, nu pot zbura pe celălalt tărâm, la puii mei.

        – Fă ce vrei, răspunse ursuz purceluşul.

Era convins că şerpoaica îl va înghiţi fără să stea mult pe gânduri. Dar şerpoaica se apropie, îi linse atentă rănile şi imediat lui Roz îi trecură toate durerile.

        – Acum, mic purceluş, vorbi şerpoaica, continuă-ţi drumul. Îţi mulţumesc că m-ai ajutat. În curând îmi voi vedea puişorii.

        – Să-mi continui drumul? oftă purceluşul. Cum să trec de această apă fierbinte? Ar trebui să zbor, dar nu am aripi…

        – Nici o grijă, mic purceluş. Te voi trece eu. Şi cît ai clipi şerpoaica îl înghiţi pe Roz până la jumate. Apoi îşi făcu avânt, se înălţă şi în câteva clipe ambii se aflau dincolo de apă.

        – Ei, vorbi şerpoaica, azi am o zi plină. Datorită ţie am făcut de două ori bine. Rămâi sănătos. Voi trece de această uşă. Dincolo e un tărâm cum nu s-a mai văzut de frumos. Acolo e o grădină cu pomi de aur unde mă aşteaptă puii mei.

        Abia acum Roz observă că se află chir la celălalt capăt al peşterii. O uşiţă întredeschisă ducea undeva. Roz vru să privească prin uşă, dar şerpoaica îl opri:

        – Nu se poate să priveşti până nu te hotărăşti dacă mergi sau ba pe celălalt tărâm. Nu am timp să aştept. Dacă te hotărăşti – mă vei găsi oricum. Îmi vei fi oaspete drag. Vino!

Şerpoaica dispăru şi purceluşul îşi aminti că făcuse atâta drum pentru o comoară.

        – Unde e comoara? se întrebă el. Într-un colţ observă o măsuţă asemănătoare cu cea de la intrare. Se apropie şi văzu pe măsuţă un bănuţ de aur.

        – Aceasta e comoara pe care o cauţi, scria pe un bileţel.

        – Drace! strigă purceluşul. Atâta chin doar pentru un amărât bănuţ? Stătu un pic pe gânduri. Nu ştia cum e mai bine: să facă cale întoarsă ori să treacă prin uşa întredeschisă. Îşi aminti că la intrarea în peşteră îi rămăsese raniţa cu cele două desene.

        – Oricare ţi-ar fi visele, se gândi Roz, de amintiri nu trebuie să te desparţi. Mai ales dacă acestea sunt frumoase. Şi purceluşul se înturnă cu spatele spre uşă. Mare îi fu mirarea când în drumul său îndărăt nu întâlni nici apă, nici şerpi, nici sare sau pietroaie ascuţite. În câteva clipe se pomeni lângă raniţa sa. Răsuflă uşurat. Îi era foame, sete, îi era somn şi se gândi că dacă în loc de bănuţ ar fi găsit o hrincă de pâine, acum ar fi fost cel mai fericit purceluş de pe lume. Scoase bănuţul, îl privi şi de necaz îl duse la gură muşcându-l cu dinţii.

        – Zurrrr! pe podea se rostogoli un alt bănuţ. Bănuţul de aur se dovedi a fi o adevărată comoară. În scurt timp la picioarele purceluşului se formă o moviliţă strălucitoare.

        – Sunt un purceluş bogat! strigă Roz şi acoperind bănuţii cu pietre se culcă şi adormi uitând de foame şi sete.

A doua zi, cu raniţa-n spate, se plimba mândru pe nisipul fierbinte. Se ghiftui cu de toate şi îi părea rău că are doar un singur stomac. Nu mult după asta în vârful muntelui Albastru se înălţă o minunăţie de castel cum nu mai văzuse nici cerul, nici muntele, nici marea. Era castelul purceluşului Roz. Acum Roz trăia în sfârşit ca în sânul lui Dumnezeu. Avea de toate. Avea o mulţime de prieteni. Chefuia zi de zi. Bănuţii dispăreau, apăreau, prietenii se înmulţeau ca bănuţii. Părerile lui de rău se dublară. Deja îi părea rău de două lucruri: că are doar un singur stomac şi că, având o mulţime de odăi, visează şi doarme doar într-una singură, doar într-un singur pătuc.

        Roz nu observa că odată cu trecerea timpului devenea obez, se mişca greu, iar slănina de pe burtă – îi atârna până la podea. Era mulţumit de viaţa sa. Totuşi avea senzaţia că ceva foarte important îi lipseşte. Uneori îşi alunga prietenii ca să rămână singur. Se aşeza pe terasa cu vederea spre mare şi ore-n şir privea depărtările. Adesea vedea cum marea se lua la harţă cu Cerul. Valuri spumoase se zbăteau înnebunite de pereţii munţilor. Se înălţau atât de sus de parcă vroiau să atingă Cerul. Ştergeau totul în calea lor. Lui Roz nu-i păsa. Până la el nici o picătură din spuma Mării nu avea cum să ajungă.

        Într-o noapte cu furtună, stând pe terasă brusc se văzu zbătându-se în mijlocul valurilor.

        – Amintirile! Sări în picioare Roz. Îmi lipsesc amintirile!

Nu-şi mai amintea de unde venise, cum nimerise pe acest mal, pe acest munte. Îşi amintea doar de o furtună pe mare. Mai ştia că are un bănuţ pe care dacă îl atingi cu dinţii – îţi aduce alţi bănuţi.

        – De fapt… La ce mi-ar servi de exemplu să-mi amintesc că am fost cândva un prăpădit care nu avea o leţcaie în buzunar? Care murea de foame, de sete? Ca atâţia alţii ce mişună jos? Nu, hotărî purceluşul, nu am nevoie de amintiri!

Şi totuşi cu trecerea timpului golul care i se formase în suflet din pricina lipsei amintirilor nu se umplea. Într-o zi, umblând din odaie în odaie, minunându-se de bogăţia ce-l înconjoară, zări într-un ungher o raniţă veche. O atinse cu dispreţ vrând s-o arunce, dar din raniţă căzură două desene. Roz le privi şi îşi dădu seama că nimic mai frumos nu văzuse până atunci. Erau două căsuţe. Ca două jucării. Ridicate pe o pajişte verde, plină cu flori, alături de un stejar bătrân. Cele două căsuţe mişcară ceva în sufletul purceluşului.

        – De unde aceste desene, se întreba la nesfârşit Roz. Întrebarea îl chinui multe zile în şir.

Într-o zi, stând pe terasă observă cum de mal se apropie o mică corăbioară cu pânzele roze. Şi Roz brusc îşi aminti totul. Îşi văzu viaţa ca în palmă. Rapid îşi luă raniţa, bănuţul de aur şi alergă la talpa muntelui. Corăbioara îl aştepta. Imediat ce puse picioruşele pe punte vaporaşul se smulse din loc şi porni în larg. Pluti îndelung. Avu parte de zile cu soare, trecu prin furtuni, văzu moartea cu ochii, dar gândul că în curând va fi pe acea câmpie verde îl făcu să reziste.

        Şi iată-l pe Roz acolo de unde pornise cândva. Nu găsi nici o schimbare. Doar că alături de stejarul bătrân se înălţau acum două căsuţe leite acelora din desenele sale. Inspiră adânc aer în piept şi bătu în portiţa primei căsuţe.

        – Cine bate? întrebă cineva.

        – Sunt eu, purceluşul Roz! Vreau să o văd pe găinuşa Co!

        – Găinuşa Co e plecată la puii ei. Va fi peste două luni…

Bătu la cea de-a doua căsuţă. Dar şi iepuraşul Codiţă Stufoasă era plecat. Purceluşul se odihni un pic, apoi îşi suflecă mânecile şi în scurt timp alături de cele două căsuţe se mai înălţa una. Mai masivă, mai spaţioasă, dar fără pretenţii de castel. Aştepta cu nerăbdare să-şi îmbrăţişeze prietenii.

        – Ce bine că amintirile m-au adus acasă, se gândi Roz. Nimeni nu cunoaşte ce se va întâmpla peste o clipă. Dar tot ce a fost o clipă în urmă – rămâne amintire. Fără de amintiri nu simţi că trăieşti. Nu-i mai părea rău că are doar un singur stomac. Nu-i părea rău că oricât de multe pătucuri ar avea în casă, când vine noaptea îşi poate odihni trupul doar pe unul singur. Îi părea rău că prea multă vreme a trăit în uitare.