Poveşti

Abonează-te la fluxul RSS

Poveşti de Mihai Eminescu

Făt-Frumos din lacrimă
Călin-Nebunul
Frumoasa lumii
Borta-vântului
Finul-lui-Dumnezeu
Vasilie-finul-lui-Dumnezeu

Poveşti de Ion Creangă

Fata babei şi fata moşneagului
Punguţa cu doi bani
Capra cu trei iezi
Povestea lui Harap-Alb
Povestea lui Stan-Păţitul
Soacra cu trei nurori
Ursul păcălit de vulpe
Dănilă Prepeleac
Povestea porcului
Ivan Turbincă
Păcală
Acul şi barosul
Cinci pâini
Inul şi cămeşa
Popa Duhu
Povestea unui om leneş
Ion Roată şi Cuza-Vodă
Moş Ion Roată şi Unirea
Prostia omenească (Poveste)
Moş Nichifor Coţcariul
Amintiri din copilărie I
Amintiri din copilărie II
Amintiri din copilărie III
Amintiri din copilărie IV

Poveşti Petre Ispirescu

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte
Aleodor împărat
Ileana Simziana
Sarea în bucate
Prâslea cel voinic şi merele de aur
Balaurul cel cu şapte capete
Broasca ţestoasă cea fermecată
Fata moşului cea cuminte
Făt-Frumos cel rătăcit
Cei trei fraţi împăraţi
Luceafărul de ziuă şi luceafărul de noapte
Pasărea măiastră
Zâna munţilor
Greuceanu
Găinăreasa
Cele trei rodii aurite
Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul
Băiatul cel bubos şi ghigorţul
Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Porcul cel fermecat
Zâna zânelor
George cel viteaz
Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Poveste ţărănească
Cotoşman năzdrăvanu
Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei
Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă
Hoţu împărat
Fata cu pieze rele
Voinicul cel cu cartea în mână născut
Făt-Frumos cu părul de aur
Fata de împărat şi fiul văduvei
Voinicul cel fără de tată
Făt-Frumos cu carâta de sticlă
Fata săracului cea isteaţă
Înşir-te mărgăritari

Poveşti de Fraţii Grimm

Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici
Hansel şi Gretel
Scufiţa Roşie
Cenuşăreasa
Lupul şi cei şapte iezi
Muzicanţii din Bremen
Frumoasa adormită
Croitoraşul cel viteaz
Împăratul Cioc de Sturz
Păzitoarea de gâşte
Pomul cu merele de aur
Regina albinelor
Ploaia de stele
Căsuţa din pădure
Prinţul fermecat
Prichindel
Gâsca de aur
Darul piticilor
Bunicul şi nepotul
Croitoraşul cel isteţ
Fata moşului cea cuminte şi harnică şi fata babei cea haină şi urâtă

Poveşti de HC Andersen

Hainele cele noi ale împăratului
Povestea unui gât de sticlă
Soldăţelul de plumb
Crăiasa Zăpezii
Lebedele
Degeţica
Fetiţa cu chibrituri
Răţuşca cea urâtă
Cufărul zburător
Privighetoarea
Mica Sirenă
Fata din soc
Prinţesa şi mazărea
Klaus cel mic şi Klaus cel mare

Poveşti de Emilia Plugaru

Mărţişorul
Cloşca bunicuţei
Visul lui Tigruţ
Marea Competiţie
Mincinosul
Marele Pictor
Blaniţă Neagră
Culorile
Corniţele
Buturugă
Buchet
Telescopul
Mama adoptivă
Desaga cu fulgi
De-ale buneilor
Bobul de Soare
Vânzătorul de vise
Căluţul zburător
Cadoul de Crăciun
Hau-Hau
Amintirile
A venit Primăvara!
Adevăratul Prieten
Răţuşca Maca
Puiul de Vrăbiuţă
Frunza curajoasă
Mica Pasăre-Uriaşă
Urechiuşele Măgăruşului
Pisicuţa Lulu şi căţelul Ţâgan
Broscuţa Veruza şi floarea de nufăr
Bătrâna doamnă Pădure...
Nouraşul siniliu
Împăratul cel bun
Blestemul Comorii
Crus, Hep şi peştişorul de Aur
Ghetuţele vechi şi ghetuţele noi
Fetiţa cu fundiţe desprinse din cer
Oraşul cu ochii de ploaie
Povestea Creionaşului fermecat
Cele două gângănii

Poveşti de Ioan Slavici

Doi feţi cu stea în frunte
Boierul şi Păcală
Păcală în satul lui
Ileana cea şireată
Spaima zmeilor
Floriţa din codru
Limir-Împărat
Zâna Zorilor
Stan Bolovan
Rodul tainic

Poveşti de Barbu Ştefănescu Delavrancea

Neghiniţă
Palatul de cleştar
Norocul dracului
Departe, departe
Poveste
Bunicul
Bunica
Hagi-Tudose
Sultănica
Pravoslavnicul şi slăninile
Fata moşului
Sorcova
Şuer
Văduvele

Poveşti de Nicolae Filimon

Roman Năzdrăvan
Omul de piatră
Omul-de-flori-cu-barba-de-mătase sau povestea lui Făt-Frumos

Tipăreşte
Vasilie-finul-lui-Dumnezeu

        Poveste, poveste, cuvânt de poveste, în astă sară la noi soseşte pe un pai de secară, să te ţin de vorbă ‘n astă sară.

Poveşti de Mihai Eminescu - Vasilie-finul-lui-Dumnezeu

        Era un om – aşa era el de cu putere că, să iertaţi de cuvântul cel prost, câţi copii se năştea el îi boteza, câţi flăcăi se ‘nsura el îi cununa. Ş-avea o fată ş-un băiet. Fata aşa era de frumoasă de la soare te puteai uita, dar la dânsa ba. Toţi împăraţii din lume au cerut-o, dar nici vrea să se ducă, nici tată-său nu vrea s-o dea. Pe acea vreme îmbla Sf. Petrea şi D-zeu pe pământ. Fiindcă făcuse minuni, în urmă umbla şi necuratul – cruce de aur în casă. Ajungând la omul cela zice:

        – Omule, De ce nu vrei să măriţi fata? o ‘ntrebat Sf. Petrea.

        – Nu vrea fata să meargă şi nu găsesc om potrivit după dânsa.

        – Zi, omule, că eu ţi-oi găsi unu.

        Necuratul au auzit asta. Ş-aşa au făcut un vânt ş-au purces fata grea. Acu auzind satul, au început a pierde cinstea ce-o avea omul acela, şi ‘ntâi în sat.

        O ‘nceput să se mire omul, din ce pricină au pierdut el cinstea. Băiatul lui i-o spus: iaca, tată, din ce pricină. Şi omul s-o sfătuit cu mama fetei, s-o prăpădească din pricina asta. Au tocmit un om, ş-au pus pe fată ‘n căruţă ş-au zis s-o ducă ‘ntr-o pustietate, şi să-i scoată ochii amândoi să-i aducă tătâne-său. Omul a luat-o. După fată se ţinea ş-un căţeluş. Ea s-a rugat la om să-i scoată ochii căţelului s-o lase pe dânsa teafără. Ea şi-a făcut o gropiţă şi bea apă şi se hrănea, furnici şi gândaci mânca, aşa să trăiesc eu!

        Aşa au dat D-zeu şi sf. Petrea – că ea era săraca nevinovată – ş-au făcut un băiet. D-zeu ştiind ce se petrece au pornit s-o vadă în pustietatea ei şi ea l-a rugat să-i boteze copilul, şi i-au pus numele Vasilie – finul lui Dumnezeu.

        Aşa cât creştea altu ‘ntr-un an, el creştea într-o zi. Şi D-zeu a răsădit un copac şi i-a spus mamei, când a pute cuprinde copacul să-l scoată din pământ cu rădăcini, cu crengi cu tot, atunci să-i dea drumul să se ducă să se răsplătească de dracul. Şi copacul cela în trei ani aşa s-a făcut de gros cât nu-l puteai cuprinde c-o frânghie cât de aici la Dorohoi.

        Băietul când s-o făcut mare o ‘ntrebat:

        – Mamă, unde-i tata?

        Ea i-a spus lui, că nu ştie cine-i. Zice:

        – Eu mă duc, mamă, să-l cat.

        – Te-i duce, dragul mamei, da dacă-i pute scoate copacul de aici din pământ. Cum a pus mâna, l-o scos cum aş scoate eu o rădăcină de morcov. I-a făcut mă-sa v-o câteva mălaie şi i-a dat o traistă şi s-o pornit. Iaca c-o ajuns într-un sat, da el nu văzuse oameni pân’ atunci. Şi i-a venit lui un somn şi s-o culcat jos lâng-o fântână. Ş-aşa i s-o arătat în vis Maica Precista şi i-o zis:

        – Băiete, degeaba îmbli să găseşti pe tată-tău, îmblă mai bine şi-ţi cată norocul. El se trezeşte şi se uită spre fântână şi vede o fată aşa ca de vr-o 11 ani şi plângea.

        – Fată, de ce plângi tu?

        – Cum n-oi plânge dacă m-o pus tata acia să mă mănânce balaurul!

        – Cum de-i balaurul cela?

        – Toate fetele din sat le mănâncă şi numai eu am mai rămas. (Ea era a boierului care ţinea satul cela. A spus că dacă n-a mânca-o şi pe dânsa le opreşte ploile şi stârpeşte apele, să moară oamenii de foame).

        – Da, zice, mult ai să stai, fată, aici pân-ce a veni balaurul să te mănânce?

        – Până mâne dimineaţă.

        – Nu ştii este v-o şatră aici în sat?

        Fata l-o îndreptat şi s-o dus acolo ş-a pus să-i facă un paloş, ş-aşa au venit el acolo după ce i-au făcut paloşul. Şi s-au culcat şi a zis fata să se culce lângă dânsul. Ş-aşa au adormit el de greu încât n-au auzit când au venit balaurul. Fata s-a trezit şi straşnic a ‘nceput a răcni şi el nu se trezia: îi furase somnul balaurul. Fata l-au apucat de cap ş-a rămas c-un smoc de păr în mână, ş-aşa de tare l-au durut pe dânsul, c-au sărit drept în picioare ş’ o ‘nceput să se lupte cu balaurul. Aşa s-au luptat ei trei zile şi trei nopţi încât au făcut pâraie de sânge în loc de apă şi l-o dovedit. Ş-o făcut tot numai căpiţi de carne cum se fac toamna căpiţele de fân şi i-o tăiat limba şi ochii i-au scos şi i-o pus la dânsul în chimer ş-au lăsat pe fată şi s-a dus. S-a dus să vadă pe mă-sa că tare-i era dragă. Pe drum s-a întâlnit cu mama balaurilor.

        – Bună cale, voinice, zice baba.

        – Mulţămesc, mătuşă.

        – Tare te-aş întreba, voinicule, de ceva. Nu mi-ai văzut băietul? Aşa era, cu douăsprezece capete. Straşnic de puternic.

        – Da, zice, D-ta câţi feciori ai?

        – Numai doi.

        – Ba eu ştiu de feciorul d-tale, l-au omorât un voinic de la curtea boierului istui din sat.

        Ea i-au mulţămit şi s-au pornit. Mai mergând, se-ntâlneşte c-un zmeu.

        – Bună cale, voinicule, de mult te cat şi nu te găsesc. Ştiu c-ai omorât pe frate-meu; de acum hai la luptă!

        Şi s-a luat la luptă. D’ acesta era cu douăzeci şi patru de capete – straşnic era – şi s-a luptat şase zile şi şase nopţi şi nu-l putea dovedi.

        – Mă rog lasă-mă, zis-o zmeul, şi toate avuţiile mele ţi le dau D-tale.

        – Haide ‘ntâi şi mi le-i arăta şi mi le-i da în mână ş-apoi ţi-oi da drumul.

        Aşa zmeul l-a luat şi l-a dus la casele lui.

        Aşa de multă avere avea el şi pietre scumpe ave cât lumina casa, cât de ‘ntunerec să fi fost.

        Vasilie-finul-lui-Dumnezeu s-au temut să-i dea drumul. Au făcut un mare poloboc de fier ş-au lăsat numai o bortiţă ca să se răsufle ş-o încuiat uşa ş-o luat cheia la dânsul şi celelalte case le-au lăsat deschise. Ş-au pornit cu gură la mă-sa:

        – Mamă, hai de-acum la mine şi-i trăi.

        Da nu i-o spus cum au câştigat el averea ceea. Ş-au dus-o acolo la casele zmeului ş-o rugat-o:

        – Mamă, în toate casele să îmbli, numai în odaia asta ce-i închisă să nu îmbli.

        Ea v-o două săptămâni s-au putut răbda. Pe urmă aşa a gândit ea în mintea ei:

        De ce să nu mă lase băietul meu să într-un casa asta? Şi noaptea când dormea i-au furat cheia. S-a dus la vânat, că era o frumoasă pădure acolo, în toate zilele el se ducea. Ea a descuiat uşa ş-a intrat în casă şi zmeul văzând c-a intrat în casă i-a zis:

        – Femeie, dă-mi o cofă de apă că ţi-oi da averea cea mai mare.

        Trei cofe. Se umflă, plesneşte vasul. Se ‘nvoieşte femeia să trăiască cu zmeul şi să nu-i omoare feciorul.

        Se face bolnavă. Miere de urs.

        Pădure şi casă frumoasă.

        Când făcuse D-zeu lumea. Doi frăţâni: Sf. Soare şi Sf. Lună. Nu mai era lume pe pământ, numai ei doi era. El au vrut să se ‘nsoare şi să ia pe Soră – sa şi s-o dus la D-zeu să ceară voie s-o ia. D-zeu n-o vrut. Şi el a venit ş-a zis:

        – Hai, soro, să ne cununăm că eu nu mai ascult pe D-zeu.

        Sf. Lună au zis:

        – Mă duc eu să-mi cer voie. Şi s-a dus la D-zeu şi i-au zis:

        – Doamne! De ce nu vrei să mă ia frate-meu?

        – Nu vreau că tu ai să ţii noaptea şi frate – tău are să ţie ziua. Ş-aşa au lăsat-o D-zeu şi s-o dus şi i-au deschis toate porţile iadului şi ale raiului şi au spus:

        – Dacă-i lua pe frate – tău ai să şezi în iad, dar dacă nu-i lua ai să şezi în rai.

        Vine ea şi-i spune Sf-tului Soare. Sf. Soare au zis: mai bine să şadă ‘n iad s-o ia, decât în rai să n-o ia. S-au pornit să se cunune. Când au început popa a citi, icoanele au început a lăcrima ş-a se face întunerec afară ş-au venit un nour gros ş-o luat pe Sf. Soare şi l-o pus la răsărit şi pe Lună la apus. Şi i-au dat ei aşa o putere D-zeu, când a porunci să crească pădurile şi ape să se facă pe lumea asta şi i-a dat numele Ileana Cosânzeana. Într-un fel pe lumea asta şi ‘ntr-un fel pe lumea cealaltă. În pădurea ceea şedea Ileana Cosânzeana.

        El a bătut la poartă, căci înnoptase tare. Ea l-a primit în casă şi l-au întrebat:

        – Ce vrei, băiete?

        – Iaca, mama s-a ‘mbolnăvit şi mi-a zis să-i aduc miere de urs.

        – Na-ţi un cal de la mine, zise Ileana Cosânzeana şi te du încetişor pe dânsul. Când îi ajunge drept la amiază, când frate-meu dă fierbinţeală mai mare, atunci urşii or să doarmă.

        El a ascultat-o ş-o luat miere ş-o venit la mă-sa.

        – Iaca, mamă, ţi-am adus.

        Ea mănâncă:

        – M-am făcut sănătoasă.

        Brânză de cerboaică.

        I s-a arătat în vis Maica Precista. Se duse iar la Ileana Cosânzeana.

        – I, flăcăule, la cerbi n-ai să te poţi duce până nu-i sta la mine măcar v-o cinci, şase săptămâni, pân-ce oi găta marea de făcut ca să nu poată trece cerboaica să te prindă.

        Ileana Cosânzeana era năzdrăvană. Ea ştia ce gânduri are el. S-a muncit ea, nu era ploi, n-a putut-o face în şase săptămâni. Zmeul gândea că el s-a prăpădit. A făcut curţi mai mândre încă şi trăia cu mă-sa. Ileana Cosânzeana dacă n-au putut găta marea i-au zis aşa:

        – Na-ţi brânză de asta – care am eu şi-i du, că ea nu-i bolnavă.

        I-a spus că ea se preface ca să-l omoare şi să trăiască cu zmeul.

        – Dar mă duc să-i prăpădesc pe amândoi.

        Venind el acasă, cum i-a spus Ileana Cosânzeana, a găsit-o.

        – Vezi, mamă, cum ai vrut să mă prăpădeşti, o zis el.

        Şi s-o luat de a doua oară la luptă cu zmeul. Măsurându-se, l-a omorât. Nu s-a îndurat s-o omoare şi pe mă-sa, ci au pus-o în polobocul în care fusese închis zmeul. S-a dus la Ileana Cosânzeana şi i-o spus ce-a făcut cu mă-sa. Ileana i-au zis:

        – De-acu încolo s-o laşi şi niciodată să nu te ‘ntorci la dânsa c’ are să te prăpădească.

        – Eu acolo nu m-oi duce, da de aci nu mă duc.

        Că aşa-i picase de dragă Ileana Cosânzeana de o prăpădea din ochi.

        Ileana i-o zis:

        – Nu se poate să mă iei pe mine, dar du-te şi ia pe fata ceea ce ai scăpat-o de balaur.

        Aşa avea o vorbă de n-o putea strămuta nimeni; au ascultat-o şi s-a pornit acolo. Când a ajuns, fata tocmai atunci se cununa.