Poveşti

Abonează-te la fluxul RSS
Sondaj: poezii de toamnă
sau poezii despre şcoală
SEOlium - promovare şi optimizare

Poveşti de Ioan Slavici

Doi feţi cu stea în frunte
Boierul şi Păcală
Păcală în satul lui
Ileana cea şireată
Spaima zmeilor
Floriţa din codru
Limir-Împărat
Zâna Zorilor
Stan Bolovan
Rodul tainic

Poveşti de Ion Creangă

Fata babei şi fata moşneagului
Punguţa cu doi bani
Capra cu trei iezi
Povestea lui Harap-Alb
Povestea lui Stan-Păţitul
Soacra cu trei nurori
Ursul păcălit de vulpe
Dănilă Prepeleac
Povestea porcului
Ivan Turbincă
Păcală
Acul şi barosul
Cinci pâini
Inul şi cămeşa
Popa Duhu
Povestea unui om leneş
Ion Roată şi Cuza-Vodă
Moş Ion Roată şi Unirea
Prostia omenească (Poveste)
Moş Nichifor Coţcariul
Amintiri din copilărie I
Amintiri din copilărie II
Amintiri din copilărie III
Amintiri din copilărie IV

Poveşti Petre Ispirescu

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte
Aleodor împărat
Ileana Simziana
Sarea în bucate
Prâslea cel voinic şi merele de aur
Balaurul cel cu şapte capete
Broasca ţestoasă cea fermecată
Fata moşului cea cuminte
Făt-Frumos cel rătăcit
Cei trei fraţi împăraţi
Luceafărul de ziuă şi luceafărul de noapte
Pasărea măiastră
Zâna munţilor
Greuceanu
Găinăreasa
Cele trei rodii aurite
Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul
Băiatul cel bubos şi ghigorţul
Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Porcul cel fermecat
Zâna zânelor
George cel viteaz
Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Poveste ţărănească
Cotoşman năzdrăvanu
Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei
Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă
Hoţu împărat
Fata cu pieze rele
Voinicul cel cu cartea în mână născut
Făt-Frumos cu părul de aur
Fata de împărat şi fiul văduvei
Voinicul cel fără de tată
Făt-Frumos cu carâta de sticlă
Fata săracului cea isteaţă
Înşir-te mărgăritari

Poveşti de Fraţii Grimm

Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici
Hansel şi Gretel
Scufiţa Roşie
Cenuşăreasa
Lupul şi cei şapte iezi
Muzicanţii din Bremen
Frumoasa adormită
Croitoraşul cel viteaz
Împăratul Cioc de Sturz
Păzitoarea de gâşte
Pomul cu merele de aur
Regina albinelor
Ploaia de stele
Căsuţa din pădure
Prinţul fermecat
Prichindel
Gâsca de aur
Darul piticilor
Bunicul şi nepotul
Croitoraşul cel isteţ
Fata moşului cea cuminte şi harnică şi fata babei cea haină şi urâtă

Poveşti de HC Andersen

Hainele cele noi ale împăratului
Povestea unui gât de sticlă
Soldăţelul de plumb
Crăiasa Zăpezii
Lebedele
Degeţica
Fetiţa cu chibrituri
Răţuşca cea urâtă
Cufărul zburător
Privighetoarea
Mica Sirenă
Fata din soc
Prinţesa şi mazărea
Klaus cel mic şi Klaus cel mare

Poveşti de Emilia Plugaru

Mărţişorul
Cloşca bunicuţei
Visul lui Tigruţ
Marea Competiţie
Mincinosul
Marele Pictor
Blaniţă Neagră
Culorile
Corniţele
Buturugă
Buchet
Telescopul
Mama adoptivă
Desaga cu fulgi
De-ale buneilor
Bobul de Soare
Vânzătorul de vise
Căluţul zburător
Cadoul de Crăciun
Hau-Hau
Amintirile
A venit Primăvara!
Adevăratul Prieten
Răţuşca Maca
Puiul de Vrăbiuţă
Frunza curajoasă
Mica Pasăre-Uriaşă
Urechiuşele Măgăruşului
Pisicuţa Lulu şi căţelul Ţâgan
Broscuţa Veruza şi floarea de nufăr
Bătrâna doamnă Pădure...
Nouraşul siniliu
Împăratul cel bun
Blestemul Comorii
Crus, Hep şi peştişorul de Aur
Ghetuţele vechi şi ghetuţele noi
Fetiţa cu fundiţe desprinse din cer
Oraşul cu ochii de ploaie
Povestea Creionaşului fermecat
Cele două gângănii

Poveşti de Mihai Eminescu

Făt-Frumos din lacrimă
Călin-Nebunul
Frumoasa lumii
Borta-vântului
Finul-lui-Dumnezeu
Vasilie-finul-lui-Dumnezeu

Poveşti de Barbu Ştefănescu Delavrancea

Neghiniţă
Palatul de cleştar
Norocul dracului
Departe, departe
Poveste
Bunicul
Bunica
Hagi-Tudose
Sultănica
Pravoslavnicul şi slăninile
Fata moşului
Sorcova
Şuer
Văduvele

Poveşti de Nicolae Filimon

Roman Năzdrăvan
Omul de piatră
Omul-de-flori-cu-barba-de-mătase sau povestea lui Făt-Frumos

Tipăreşte
Rodul tainic

        A fost odată un împărat, şi-n curtea acelui împărat se afla un pom atât de înalt, încât nimeni nu era în stare să-i vadă vârful. Pomul acesta înflorea şi dădea rod în fiecare an, dar nici împăratul, nici curtenii lui, nici vreun alt om pământean n-a apucat să vadă poamă din rodul acela.

Poveşti de Ioan Slavici - Rodul tainic

        Era, se vede, pe acolo, prin înălţimile nestrăbătute de ochiul omenesc, cineva care nu lăsa să cadă nici o poamă pe pământ, ci le culegea toate la timpul potrivit. Împăratul ţinea doar să afle cum sunt poamele rodite de pomul acela, şi a dat de ştire în toată împărăţia lui că aceluia care se va fi urcat în pomul acela şi va putea spune cum anume îi sunt poamele îi va da în căsătorie pe aceea dintre fetele sale pe care el însuşi şi-o va alege.

        Au venit dar boieri de toate spiţele, feciori de împărat, până chiar şi feţi-frumoşi, dar nici unul n-a fost în stare să se urce în pom.

        Era însă la curtea împărătească un flăcău ţanţoş, şi acesta s-a lăudat mumei sale că el are să se urce, şi-a rugat-o pe aceasta să se ducă la împărat să-i spună că el se urcă.

        Împăratul nu credea aşa ceva şi l-a chemat pe Danciu la sine.

        - N-o să fii nici tu în stare să te urci, i-a zis, şi să ştii că, dacă nu te vei putea urca, dau poruncă să-ţi taie capul.

        Danciu s-a învoit să-i taie capul, dacă nu va fi în stare să se urce, şi a rugat pe împăratul să-i dea răgaz de trei zile ca să se gândească, iar în timpul acestor trei zile a pus pe un meşter faur să-i facă căţărătoare de fier, apoi s-a pus pe urcate.

        S-a urcat omul şi iar s-a urcat timp de trei zile şi trei nopţi, şi deo dată a dat în scoarţa copacului de o gaură prin care a intrat în o colibă în care a găsit o babă bătrână, de tot bătrână. El îi dete bineţele cuvenite.

        - Bună seara, bunică dragă! îi zise apoi.

        - Bine că mi-ai zis bunică, îi răspunse baba, căci altfel te-aş fi omorât într-o clipă. Dar ce te aduce pe la noi, puişorul mamei?

        - Bunică dragă, răspunse el, n-ai putea să-mi spui ce fel de rod are pomul acesta?

        - Mai aşteaptă puţintel până ce se va fi întors fiul meu, răspunse ea, el va fi ştiut-o şi aceasta, căci suflă şi în cele mai mici găuri.

        Iară dânsa era Mama Vânturilor. Seara, după ce s-a întors, fiul ei a simţit miros de om pământean.

        - Simt boare de om, zise el mumei sale. Cine a venit şi în ce treburi umblă?

        Ea îi spuse ce şi cum, toate din fir a păr, precum le aflase de la Danciu.

        - De, zise fiul ei, Vântul cel fără de astâmpăr, eu suflu, ce-i drept, în toate găurile, dar până acum tot n-am ajuns să aflu ce fel de rod are pomul acesta.

        A rămas cu buzele umflate şi-a plecat mai departe. Urcându-se până acolo, el a tocit o pereche de căţărătoare. El luă acuma altă pereche.

        După ce s-a urcat încă trei zile, a dat de o altă colibă şi-a intrat şi-n aceasta dând cuvenitele bineţe.

        - Bună seara, bunică dragă! Şi baba aceasta îi dete acelaşi răspuns ca cea de mai nainte, apoi îl întrebă:

        - De unde şi până unde? El îi spuse că umblă să afle care e rodul pomului.

        - De! îi răspunse ea. Îmi pare rău că nu te pot dumeri. Mai aşteaptă însă să vie fiul meu; el o să ţi-o poată spune.

        Baba i-a dat apoi să mănânce, căci era lihnit de foame, şi după aceea i-a făcut culcuş să doarmă.

        Viind acasă fiul ei, care e Omul-din-lună, a făcut şi el întrebările pe care le făcuse vântul. Ea îi spuse că e om bun şi umblă să afle ce fel e rodul pomului.

        - Îmi pare foarte rău, răspunse el. Eu mă uit, ce-i drept, prin toate crăpăturile, dar n-am ajuns să aflu ce fel de rod are pomul acesta.

        Dimineaţa, după ce Danciu se deşteptă din somn, baba i-a spus-o aceasta. Nu-i rămâne dar lui Danciu decât să-şi ieie a treia pereche de căţărătoare şi să arunce jos pe cele tocite.

        Găsindu-le pe acestea prin curte, slugile i le duseră împăratului, care prin aceasta se încredinţă că a ajuns tot departe.

        "Te pomeneşti că acela găseşte în cele din urmă rodul pomului, zise el în gândul lui, eu însă tot n-am să-i dau fata mea."

        Iară Danciu se urcă tot mai departe, o zi, două zile şi după a treia zi iar dete de o colibă. Găsi şi în coliba aceasta o babă încă mai bătrână, Mama Soarelui; o păţi însă şi cu aceasta tot ca şi cu celelalte două şi plecă mai departe.

        A urcat acum, a urcat şi iar a urcat timp de trei zile – da, încă trei – fără ca să i se fi tocit căţărătoarele, şi tocmai în seara zilei a şaptea s-a pomenit la poarta raiului.

        Nu mai era acum tot ca mai nainte: la poarta aceea n-a găsit adică o babă, ci un moşneag bătrân, de tot bătrân.

        - Ai obosit, nu-i aşa? îl întrebă moşneagul.

        - De! am cam obosit! îi răspunse.

        - Ei bine! grăi moşneagul, dacă eşti obosit, sari ici în locul meu şi mai odihneşte până ce mă voi fi întors eu.

        Danciu se aşază şi aşteaptă un ceas, două ceasuri, mult a aşteptat, dar moşneagul nu s-a mai întors. El a încercat să se ridice, dar n-a fost în stare; îi era parcă-l bătuseră cu cuie în scaun.

        Deodată se pomeni faţă-n faţă cu o fată de tot frumoasă, care, nici una, nici alta, îl întrebă dacă nu vrea să intre vizitiu la Lia, Zâna Zânelor.

        - Voi fi vrând eu, îi răspunse Danciu, dar nu pot să mă scol de aici.

        - Aş! întâmpină fata cea frumoasă. Am să te scol eu numaidecât. O să-l aduc înapoi pe moşneagul care a fost aici.

        Ea s-a dus apoi fuga la Lia şi i-a spus că moşneagul nu mai e la slujba lui şi a lăsat în locul său pe unul care ar fi gata să intre vizitiu la ea, dar nu poate să se ridice de acolo.

        Lia se încruntă şi-i porunci olacului său să se ducă iute şi să-l aducă pe moşneag la locul lui.

        Olacul se puse pe drum şi alergă o zi întreagă, de dimineaţă până seara, dar nu ajunse la el. Mai alergă însă încă o zi, şi pe înserate îl ajunse, puse mâna pe el, îi trase o trânteală bună, apoi îl luă în spinare şi-l duse la Danciu, care se şi sculă îndată ce ei sosiră acolo.

        Olacul îi mai trase moşneagului o trânteală bună, îl aşeză la locul lui, iar pe ţigan îl duse la zâna Lia, ca să-i fie vizitiu.

        Lia avea doi cai de călărie, amândoi cu părul de aur.

        - Dacă vrei să intri în slujba mea, îi zise lui Danciu, scaldă-te în putina aceasta.

        Ţiganul nu mai stete pe gânduri, ci se dezbrăcă şi sări în putină. El s-a scăldat timp de jumătate de ceas, apoi Lia i-a poruncit să iasă din putină. După ce a ieşit, ce să-ţi vadă ochii? Să stai şi să te miri! El era frumos de nu-i mai puteai găsi pe faţa pământului pereche.

        Să vezi dar ruşine ce era să păţească împăratul acela care şi-a pus de gând să nu-şi dea ţiganului fata!

        După ce el s-a îmbrăcat, iar a venit fata cea frumoasă şi l-a dus la grajdul celor doi cai cu părul de aur.

        - Iată, îi zise ea, aici în cămăruţa de alături e ovăz de aur; dă-le din el cailor în fiecare zi o dată câte o baniţă.

        Iar s-a făcut apoi nevăzută, şi prin cele cu desăvârşire minunate abia de aici înainte trece Danciu.

        După ce şi-a făcut slujba trei zile de-a rândul, a venit din nou fata cea frumoasă şi i-a spus că Lia, Zâna Zânelor din Împărăţia Sorilor, are să-l aleagă bărbat pe acela care e în stare s-o îngâne făcându-le toate întocmai ca dânsa.

        - Du-mă la ea! strigă Danciu săltând de bucurie. Am s-o îngân ca şi când aş fi întru toate ea însăşi.

        El a fost dus la stăpâna lui. Pe-nserate, Lia a poruncit să fie pus în iatacul ei un al doilea pat la o potrivită depărtare de al ei. Ea a început apoi să se dezbrace, şi, dezbrăcându-se, ea avea şasesprezece rochii, pe când Danciu n-avea decât o pereche de iţari. El şi-a sfâşiat însă iţarii în şasesprezece fâşii şi, când Lia punea pe scaunul ei o rochie, punea şi el pe al său o fâşie. După aceea a pus fâşie lângă fâşie, ca să le coase la loc, dar să vedeţi minune! fâşiile se ţineau una de alta, încât Lia, Zâna Zânelor, stătea cuprinsă de uimire când l-a văzut dimineaţa îmbrăcându-se tot ca ea.

        Lia s-a dus apoi să se pieptene. Ţiganul, de asemenea. Li se puseră două oglinzi, fiecare cu toate cele de nevoie pentru pieptănat, şi au început amândoi să se pieptene. Când Lia îşi trăgea o dată cu pieptenul prin păr, Danciu trăgea şi el prin al său. Ea a tras de şasesprezece ori, el de asemenea. Ţiganul avea şi el păr lung, şi după ce s-au pieptănat, altă minune: faţa lui era tot atât de frumoasă ca a Liei.

        Când se uită deci la el, Lia nu mai ştia ce să facă de bucurie, l-a chemat la ea şi l-a sărutat – cum mireasa îşi sărută mirele.

        S-a făcut apoi o nuntă mare, şi după nuntă Lia l-a trimis la vânătoare pe Danciu, care nu mai era acum ţigan ca toţi ţiganii, ci Făt-Frumos deopotrivă cu orişicare fecior de împărat.

        Mai nainte de plecare ea îi dete o oglindă şi-i zise:

        - Când vrei să ştii ce fac, uită-te în oglinda aceasta, că mă vezi în ea.

        Luându-şi apoi "ziua bună" unul de la altul, el plecă la vânătoare. N-a făcut însă decât vreo câteva sute de paşi, şi s-a pomenit cu olacul care alerga spre el ca să-i spună că Lia îi trimite vorbă să cruţe vânatul şi să nu împuşte decât doi iepuri.

        Mergând mai departe, şi tot mai departe, a zărit o pădure cu copaci de aur, iar în pădure alergau o turmă de animale cu păr de aur în care nu era însă nici un iepure. După ce a mai trecut prin pădurea aceea, i-a trecut prin faţă altă turmă, dar nici în aceasta nu era nici un iepure. Iar a mers apoi, până ce a dat de a treia turmă; în aceasta era însă un singur iepure. Şi-a încordat întâi arcul şi una, două, trei! l-a şi culcat la pământ.

        El însă doi iepuri avea să-i ducă Liei. A mers dar înainte, ca să mai culce la pământ încă unul.

        Mergând aşa, la început de drum, apoi pe potecă şi în cele din urmă pe potecuţe, el s-a rătăcit de nu mai ştia încotro să apuce.

        El scoase deci oglinda şi se uită în ea. A şi văzut pe Lia, care îi făcu semn să apuce la dreapta.

        S-a dus dar, şi mereu s-a dus – un ceas, două, trei ceasuri, timp de patru ceasuri s-a tot dus fără ca să poposească, şi iată că a zărit o întreagă turmă de iepuri.

        El rămase nedumerit. Un iepure mai avea să culce la pământ, unul singur. Iepurii erau însă grămadă, tot unul lângă altul, şi el, nefiind vânător bun, se temea că, trăgând în el, va omorî deodată mai mulţi.

        A aşteptat dar şi iar a aşteptat, până ce şi-a pierdut răbdarea, şi a tras, încât a culcat la pământ trei iepuri.

        Îi părea rău că n-a putut să se ţină de vorba scumpei sale soţii, dar nu i-a rămas decât să se întoarcă acasă. Peste puţin i se ivi în cale o matahală de om, un adevărat uriaş.

        - Nu ţi-e ruşine obrazului că ai împuşcat doi dintre iepurii mei?! îi zise omul acela, care era stăpânul moşiei pe care rătăcise Danciu.

        Nu era adică al Liei decât unul dintre cei trei iepuri.

        - Haid’ să ne măsurăm puterile! urmă dar stăpânul celorlalţi doi, care mai era necăjit şi pentru că ar fi voit ca Lia pe el să şi-l aleagă de soţ.

        Danciu începu să tremure de frică. De! nu se simţea el destul om pentru ca să se-ncumete a-şi măsura puterile cu asemenea matahală. El puse deci mâna pe arc şi-l încordă. Cellalt fu şi el gata să tragă, dar era prea târziu, căci Danciu îl şi culcă la pământ.

        El se întoarse apoi acasă. Lia rămase cuprinsă de spaimă când îl văzu aducând patru iepuri.

        - Vai de mine! strigă dânsa. De ce ai omorât şi pe ceilalţi doi iepuri?! Dacă află stăpânul lor, te omoară-ntr-o clipă.

        - Grija aceasta să n-o mai ai! răspunse ţiganul, treaba aceasta am regulat-o eu cu dânsul. Aş avea însă să te-ntreb ceva, dacă vrei să-mi dai răspuns.

        - S-ar putea oare să nu-ţi dau? grăi dânsa. Nu avem, aşa credem, noi doi nici o taină unul pentru altul.

        - Spune-mi, te rog, ce fel de rod are pomul acesta, îi zise dar Danciu.

        - Atâta e tot ceea ce vrei să mă-ntrebi? răspunse Lia. De ce oare n-aş fi având să ţi-o spun aceasta?! Am să-ţi dau, dacă e vorba, chiar să mănânci din poamele acelea câte pofteşti.

        Ea chemă apoi degrabă pe una din slugile ei şi-i porunci să aducă zece poame de ale acelui pom.

        Sluga s-a urcat în pom. Pomul însă avea trei feluri de poame: mere de aur, pere de aur şi prune de aur. Servitorul nu ştia din care să ieie patru, căci luând din fiecare câte trei, erau numai nouă. El chibzui în cele din urmă să ieie patru prune, căci prunele erau mai mici decât merele. Aşa a şi făcut, şi le-a adus Liei, care i le-a dat soţului său.

        - Am o mică daraveră pe pământ, grăi acesta.

        - Dacă e aşa, răspunse Lia, poţi să te cobori numaidecât. Ea porunci apoi să i se facă iute un leagăn care se lasă până la pământ, şi-l aşeză pe soţul său în leagănul acela. Cât gândeşti cu gândul, Danciu şi ajunse la pământ cu poamele pe care le avea în buzunar şi i le duse împăratului.

        Nu voise împăratul să-i deie fata sa, dar i-o dete acum, când îl văzu atât de frumos. Nu voia însă fata de împărat să şi-l ieie de bărbat, căci se temea ca nu cumva el iar să se facă cum fusese mai nainte.

        Danciu o-nşfăcă însă, o luă pe sus şi-o duse la muma sa, pe care o pofti apoi să vie cu el şi-o duse la pomul cel înalt.

        Sosit aici, el strigă "una", şi fu jos leagănul în care se aşezară toţi trei: el, mama sa şi fata de împărat. Iar numără apoi "una" şi el fu sus.

        - N-ai vrut să mă iubeşti, nu te iubesc nici eu! îi zise acum fetei de împărat, şi-i dete brânci ca să cadă pe pământ.

        Ea a tot căzut trei zile şi trei nopţi de-a rândul, iar după ce a ajuns la pământ, s-a făcut miş-fărămiş, de n-a mai rămas de ea întreg decât capul, pe care una dintre slugi l-a dus la împăratul.

        - Doamne sfinte! se tângui împăratul, cine m-a pus să nu i-o dau de bunăvoie pe fata mea?

        Când împăratul se tânguia în felul acesta, se ivi deodată-n faţa lui ţiganul, care se căia şi el de fapta ce săvârşise într-o clipă de supărare.

        - Ai fi acum gata să mi-o dai de bunăvoie pe fiică-ta?

        - Nu numai că ţi-aş da-o de bunăvoie, răspunse împăratul, dar ţi-aş mai da pe deasupra şi jumătate din împărăţia mea dacă ar fi în viaţă fiică-mea.

        Danciu se duse la mumă-sa şi-i spuse ce-a zis împăratul.

        - Să vezi un lucru, grăi aceasta, eu am să-ţi dau o cutioară în care e un praf fermecat. Dacă vei presăra praful acela pe faţa moartei, aceasta va învia şi trupul se va întrema chiar mai şi mai de cum a fost.

        Danciu a alergat fuga la împărat, a cerut capul moartei şi a presărat pe el praful, cum zisese mumă-sa. Cât dai în palme, trupul fetei s-a întremat, crescând bucată lângă bucată, şi ea începu să vorbească. Împăratul i-ar fi dat-o acum bucuros, dar acesta nu voia s-o primească.

        - Să trăieşti în bună fericire cu fiică-ta, îi zise el împăratului, căci eu am găsit altă soţie.

        El chemă apoi pe mumă-sa, cu care se duse la pom, se urcă-n leagăn şi se-nălţară într-o clipă la Lia, Zâna Zânelor din Ţara Sorilor, care i-a primit cu multă bucurie. El a zidit apoi pentru mumă-sa un palat frumos şi i-a zis:

        - Dacă ţi se va fi făcut dor de mine, trimite-mi vorbă prin o slugă, şi-ntr-o clipă vom fi eu şi soţia mea la tine.

        El s-a dus apoi acasă, unde s-a făcut nuntă mare. Lia voia să-l poftească şi pe împăratul, dar ţiganul nu s-a învoit să stea la masă cu cel ce umblase cu gândul de a-l înşela. Au poftit deci la nuntă şoarecele, care s-a-ndopat.

        Am fost şi eu la ospăţ şi-am pus mâna pe un ciolan, apoi am plecat lăsându-i în fericire, care n-a mai încetat nici până astăzi, dacă nu vor fi murit cumva.