Poveşti

Abonează-te la fluxul RSS
Sondaj: poezii de iarnă
sau poezii de Anul Nou
SEOlium - promovare şi optimizare

Poveşti de HC Andersen

Hainele cele noi ale împăratului
Povestea unui gât de sticlă
Soldăţelul de plumb
Crăiasa Zăpezii
Lebedele
Degeţica
Fetiţa cu chibrituri
Răţuşca cea urâtă
Cufărul zburător
Privighetoarea
Mica Sirenă
Fata din soc
Prinţesa şi mazărea
Klaus cel mic şi Klaus cel mare

Poveşti de Fraţii Grimm

Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici
Hansel şi Gretel
Scufiţa Roşie
Cenuşăreasa
Lupul şi cei şapte iezi
Muzicanţii din Bremen
Frumoasa adormită
Croitoraşul cel viteaz
Împăratul Cioc de Sturz
Păzitoarea de gâşte
Pomul cu merele de aur
Regina albinelor
Ploaia de stele
Căsuţa din pădure
Prinţul fermecat
Prichindel
Gâsca de aur
Darul piticilor
Bunicul şi nepotul
Croitoraşul cel isteţ
Fata moşului cea cuminte şi harnică şi fata babei cea haină şi urâtă

Poveşti de Ion Creangă

Fata babei şi fata moşneagului
Punguţa cu doi bani
Capra cu trei iezi
Povestea lui Harap-Alb
Povestea lui Stan-Păţitul
Soacra cu trei nurori
Ursul păcălit de vulpe
Dănilă Prepeleac
Povestea porcului
Ivan Turbincă
Păcală
Acul şi barosul
Cinci pâini
Inul şi cămeşa
Popa Duhu
Povestea unui om leneş
Ion Roată şi Cuza-Vodă
Moş Ion Roată şi Unirea
Prostia omenească (Poveste)
Moş Nichifor Coţcariul
Amintiri din copilărie I
Amintiri din copilărie II
Amintiri din copilărie III
Amintiri din copilărie IV

Poveşti Petre Ispirescu

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte
Aleodor împărat
Ileana Simziana
Sarea în bucate
Prâslea cel voinic şi merele de aur
Balaurul cel cu şapte capete
Broasca ţestoasă cea fermecată
Fata moşului cea cuminte
Făt-Frumos cel rătăcit
Cei trei fraţi împăraţi
Luceafărul de ziuă şi luceafărul de noapte
Pasărea măiastră
Zâna munţilor
Greuceanu
Găinăreasa
Cele trei rodii aurite
Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul
Băiatul cel bubos şi ghigorţul
Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Porcul cel fermecat
Zâna zânelor
George cel viteaz
Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Poveste ţărănească
Cotoşman năzdrăvanu
Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei
Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă
Hoţu împărat
Fata cu pieze rele
Voinicul cel cu cartea în mână născut
Făt-Frumos cu părul de aur
Fata de împărat şi fiul văduvei
Voinicul cel fără de tată
Făt-Frumos cu carâta de sticlă
Fata săracului cea isteaţă
Înşir-te mărgăritari

Poveşti de Emilia Plugaru

Mărţişorul
Cloşca bunicuţei
Visul lui Tigruţ
Marea Competiţie
Mincinosul
Marele Pictor
Blaniţă Neagră
Culorile
Corniţele
Buturugă
Buchet
Telescopul
Mama adoptivă
Desaga cu fulgi
De-ale buneilor
Bobul de Soare
Vânzătorul de vise
Căluţul zburător
Cadoul de Crăciun
Hau-Hau
Amintirile
A venit Primăvara!
Adevăratul Prieten
Răţuşca Maca
Puiul de Vrăbiuţă
Frunza curajoasă
Mica Pasăre-Uriaşă
Urechiuşele Măgăruşului
Pisicuţa Lulu şi căţelul Ţâgan
Broscuţa Veruza şi floarea de nufăr
Bătrâna doamnă Pădure...
Nouraşul siniliu
Împăratul cel bun
Blestemul Comorii
Crus, Hep şi peştişorul de Aur
Ghetuţele vechi şi ghetuţele noi
Fetiţa cu fundiţe desprinse din cer
Oraşul cu ochii de ploaie
Povestea Creionaşului fermecat
Cele două gângănii

Poveşti de Mihai Eminescu

Făt-Frumos din lacrimă
Călin-Nebunul
Frumoasa lumii
Borta-vântului
Finul-lui-Dumnezeu
Vasilie-finul-lui-Dumnezeu

Poveşti de Ioan Slavici

Doi feţi cu stea în frunte
Boierul şi Păcală
Păcală în satul lui
Ileana cea şireată
Spaima zmeilor
Floriţa din codru
Limir-Împărat
Zâna Zorilor
Stan Bolovan
Rodul tainic

Poveşti de Barbu Ştefănescu Delavrancea

Neghiniţă
Palatul de cleştar
Norocul dracului
Departe, departe
Poveste
Bunicul
Bunica
Hagi-Tudose
Sultănica
Pravoslavnicul şi slăninile
Fata moşului
Sorcova
Şuer
Văduvele

Poveşti de Nicolae Filimon

Roman Năzdrăvan
Omul de piatră
Omul-de-flori-cu-barba-de-mătase sau povestea lui Făt-Frumos

Recomandare:

Vine ploaia
Vulturul
Căţeluşul şchiop
Cu-amândouă mâinile...
A venit toamna
Tipăreşte
Lebedele

        Departe de-aici, acolo unde se duc rândunelele când la noi e iarnă, era odată un crai care avea unsprezece băieţi şi o fată pe care o chema Eliza.

Poveşti de Hans Christian Andersen - Lebedele

Cei unsprezece fraţi erau prinţi, aveau câte o decoraţie la piept şi sabie la şold şi aşa se duceau la şcoală; scriau cu creioane de diamant pe tăbliţe de aur şi învăţau pe de rost tot atât de bine pe cât citeau. Când îi auzeai, ştiai numaidecât că sunt prinţi. Eliza, sora lor, şedea pe un scăunel de sticlă şi avea o carte cu poze care costase o mulţime de parale. Trăiau bine copiii, numai că asta n-a ţinut prea mult!

        Tatăl lor, craiul, s-a însurat cu o crăiasă rea şi hapsână, căreia nu-i erau dragi copiii. Au putut să vadă asta chiar de la început; în palat era petrecere mare şi ei s-au apucat să se joace de-a musafirii; de obicei, când se jucau aşa căpătau o mulţime de prăjituri şi de mere coapte, acum însă crăiasa cea nouă le-a dat o ceaşcă cu nisip şi le-a spus că se pot juca foarte bine şi aşa.

        Peste vreo săptămână, crăiasa a dus-o pe Eliza la ţară, la nişte ţărani, iar pe prinţi atâta i-a tot vorbit de rău faţă de crai, că acesta nici nu s-a mai îngrijit deloc de ei.

        - Duceţi-vă şi voi în lumea largă, le-a spus crăiasa cea hapsână; zburaţi ca nişte păsări fără glas!

Dar n-a fost chiar aşa de rău cum ar fi vrut ea. Prinţii s-au prefăcut în unsprezece lebede frumoase. Au scos un strigăt şi au ieşit în zbor pe ferestrele palatului şi au luat-o peste parc şi peste pădure.

        Era dis-de-dimineaţă tare când au trecut pe la căsuţa în care stătea sora lor Eliza. La vremea asta ea dormea. S-au învârtit pe deasupra casei, şi-au întins gâturile lungi şi au bătut din aripi, dar nimeni nu i-a văzut, nici nu i-a auzit. Aşa că au plecat mai departe, s-au înălţat deasupra norilor şi s-au tot dus până au ajuns la o pădure care se întindea chiar până la marginea mării.

        Eliza şedea în căsuţa ţăranului şi se juca cu o frunză verde de brusture, că altă jucărie n-avea; făcuse o gaură în frunză şi acum se uita prin gaură la soare şi i se părea că vede ochii limpezi ai fraţilor ei şi când razele de soare îi alunecau pe obraz parcă ar fi sărutat-o ei.

        Zilele treceau toate la fel. Când vântul se strecura printre tufele de trandafir din grădină şi şoptea: "Cine-i mai frumos decât voi?", trandafirii clătinau din cap şi spuneau: "Eliza". Când vreo babă şedea duminică la uşă cu cartea de rugăciuni pe genunchi şi vântul întorcea filele şi spunea cărţii: "Cine-i mai cucernică decât tine?", cartea răspundea: "Eliza". Şi chiar aşa era cum spuneau trandafirii şi cartea de rugăciuni.

        Când a împlinit cincisprezece ani s-a întors acasă. Dar când a văzut crăiasa cât era de frumoasă, i-a fost ciudă pe fată şi grozav ar fi vrut s-o schimbe în lebădă ca şi pe fraţii ei, dar n-a îndrăznit să facă asta chiar îndată, fiindcă craiul voia să-şi vadă fiica.

        Crăiasa s-a dus de dimineaţă în odaia ei de baie, care era de marmură, cu sofale moi şi covoare scumpe. A luat trei broaşte, le-a sărutat şi a spus uneia din ele: "Când are să intre în baie Eliza, să te aşezi pe capul ei ca să se facă proastă ca tine!" Altei broaşte i-a spus: "Aşează-te pe fruntea ei ca să se facă urâtă ca tine şi tată-său să n-o mai cunoască!", iar celei de-a treia broaşte i-a spus: "Aşează-te pe inima ei, ca să nu mai fie cu cugetul curat şi să o doară inima!"

        După aceea a băgat în apă cele trei broaşte şi apa deodată s-a făcut verde; a chemat-o pe Eliza, a dezbrăcat-o şi a pus-o să intre în apă. Şi când Eliza a intrat în apă, o broască i s-a pus în păr, alta pe frunte şi alta pe piept, însă Eliza parcă nici nu le-ar fi simţit. Când a ieşit din baie, pe apă au rămas trei flori roşii de mac. Dacă broaştele n-ar fi fost veninoase şi nu le-ar fi sărutat vrăjitoarea, s-ar fi prefăcut în trandafiri roşii, dar oricum, tot în flori au trebuit să se prefacă, fiindcă şezuseră pe capul şi pe inima Elizei şi Eliza era aşa de cucernică şi de nevinovată încât farmecele nu aveau asupra ei nici o putere.

        Crăiasa, când a văzut aşa, a frecat-o pe fată cu zeamă de nucă şi a înnegrit-o toată, a uns-o pe faţă cu o alifie rău mirositoare şi i-a încâlcit părul. Aşa că acuma era cu neputinţă s-o mai cunoască cineva.

        Tată-su s-a speriat când a văzut-o şi a spus că nu-i fata lui; nimeni n-a mai cunoscut-o, numai câinele din curte şi cu rândunelele ştiau că-i ea, dar pe ei nu-i întreba nimeni.

        Biata Eliza a început să plângă şi s-a gândit la cei unsprezece fraţi ai ei, care acuma nu mai erau acolo. A plecat amărâtă de la palat şi a umblat o zi întreagă pe câmp şi prin mlaştini şi seara a ajuns la o pădure mare. Nu mai ştia nici ea încotro să apuce şi era tare necăjită şi îi era dor de fraţii ei, care de bună seamă că fuseseră alungaţi ca şi ea. Voia să-i caute şi să-i găsească.

        Abia apucase să intre în pădure şi a prins-o noaptea. Cum nu mai ştia pe unde să meargă, s-a aşezat pe muşchiul moale, şi-a spus rugăciunea şi şi-a pus capul pe o buturugă. Era o linişte adâncă, nu bătea vântul şi de jur împrejur, prin iarbă şi pe muşchi, străluceau o sumedenie de licurici; când a atins o creangă cu mâna, gândacii luminoşi au căzut peste ea ca nişte stele căzătoare.

        Toată noaptea i-a visat pe fraţii ei; se făcea că se jucau ca altădată, când erau mici, scriau cu creioane de diamant pe tăbliţe de aur şi se uitau în cartea cu poze care costase o mulţime de parale, însă pe tăbliţă nu mai scriau ca altădată linii şi rotocoale, ci isprăvile vitejeşti pe care le făcuseră; tot ce trăiseră şi văzuseră de atunci încoace. Şi în carte toate prinseseră viaţă, păsările cântau şi oamenii ieşeau din carte şi vorbeau cu Eliza şi cu fraţii ei, dar când se întorcea fila, ei săreau repede înăuntru, ca să nu se încurce pozele.

        Când s-a trezit, soarele era sus. Eliza nu putea să-l vadă, fiindcă copacii îşi întindeau crengile dese deasupra ei, dar razele se jucau printre frunze şi fluturau ca un văl de aur. Mireasma răcoroasă a pădurii o învăluia şi păsările aproape că i se aşezau pe umeri. Auzea un murmur de apă; erau nişte pâraie care se vărsau într-un lac cu fundul de nisip moale. Pe mal erau tufişuri dese, numai într-un loc era o deschizătură pe care o făcuseră cerbii şi pe aici s-a scoborât şi Eliza către apă. Lacul era aşa de limpede încât, dacă vântul n-ar fi mişcat crengile, ai fi putut crede că-i zugrăvit, aşa de desluşit se oglindeau pe luciul lui frunzele, şi cele luminate de soare, şi cele care stăteau în umbră.

        Când şi-a zărit faţa în apă, s-a speriat văzând cât era de urâtă şi de neagră. Dar când a luat apă în pumni şi s-a frecat pe faţă şi pe ochi, pielea iar s-a înălbit; atunci s-a dezbrăcat şi s-a băgat în apă; o fată mai frumoasă decât ea nu se mai afla pe lume. După ce s-a îmbrăcat iar şi şi-a împletit părul, s-a dus la un pârâu, a luat în pumni apă, a băut şi a intrat iar în pădure, fără să ştie nici ea încotro merge. Se gândea la fraţii ei şi se gândea că Dumnezeu n-are s-o lase să piară; doar el pusese să crească meri sălbatici prin pădure, ca să aibă ce mânca vreun rătăcit flămând cum era ea. Şi chiar a găsit un măr de-aceştia cu crengile încovoiate de atâtea mere câte avea. A mâncat până s-a săturat, a pus crengile proptele şi a plecat mai departe, în întunericul pădurii. Era aşa de mare liniştea încât îşi auzea paşii când călca pe frunzele uscate. Nu era nici o pasăre nicăieri şi razele de soare nu străbăteau prin frunzişul des; trunchiurile copacilor erau aşa de aproape unul de altul încât făceau ca un zid de jur împrejurul ei. Era o singurătate cum nu mai pomenise ea niciodată.

        Noaptea a venit, dar de data asta nu mai era nici un licurici. Mâhnită, s-a aşezat jos ca să doarmă şi i se părea că ramurile de deasupra ei s-au dat într-o parte şi Dumnezeu se uita blând la ea, şi îngeraşii se uitau şi ei peste umerii şi pe sub braţele lui, ca s-o vadă. Dimineaţa, când s-a trezit, nu ştia dacă visase sau dacă fusese chiar aşa.

        A pornit iar prin pădure şi s-a întâlnit cu o babă care culegea într-un paner zmeură şi mure. Baba i-a dat şi ei mure şi zmeură. Eliza a întrebat-o dacă n-a văzut unsprezece prinţi călări prin pădure.

        - Nu, a spus baba, da' ieri am văzut unsprezece lebede pe-un râu aici aproape şi fiecare cu câte o coroană de aur pe cap.

Baba a dus-o pe Eliza până la un pripor, la picioarele căruia şerpuia un râu mititel; copacii de pe maluri îşi întindeau unii către alţii ramurile stufoase şi acolo unde nu ajunseseră să se împreune îşi smulseseră din pământ rădăcinile şi atârnau cu crengile încâlcite peste apă.

        Eliza şi-a luat rămas bun de la babă şi a pornit de-a lungul râului până a ajuns la malul mării. Marea se întindea în faţa ei, dar nu se zărea nici o luntre; cum să meargă mai departe? Şi cum stătea ea aşa pe gânduri, privirile i-au căzut pe pietricelele care umpleau ţărmul.

        Sticlă, fier, piatră, tot ce arunca marea pe ţărm era şlefuit şi poleit şi căpătase înfăţişarea apei care era mai moale decât mâna ei gingaşă. Şi ea s-a gândit: "Apa se mişcă mereu şi tot ce-i aspru netezeşte; tot aşa am să fiu şi eu, neostenită; vă mulţumesc că m-aţi învăţat asta, voi, valuri veşnic mişcătoare! Îmi spune inima că o dată şi o dată aveţi să mă duceţi la fraţii mei dragi".

        Pe iarba de mare udă de pe ţărm erau unsprezece pene albe de lebădă. Eliza le-a strâns şi le-a luat. Era singurătate mare şi acolo, dar Eliza nu se simţea singură, fiindcă marea era mereu alta; în câteva ceasuri îşi schimba înfăţişarea mai mult decât un lac într-un an întreg. Când trecea câte un nor mare şi negru, marea parcă zicea: pot să fiu şi întunecată; pe urmă bătea vântul şi valurile erau albe de spumă, iar când norii erau roşii şi vântul stătea, marea era trandafirie şi pe urmă era iarăşi când verde, când albă, dar oricât ar fi fost de liniştită, lângă ţărm apa tot se mişca; se ridica domol ca pieptul unui copil care doarme. Când soarele tocmai asfinţea, Eliza a văzut cum veneau din larg unsprezece lebede cu coroane de aur pe cap; zburau una după alta şi de departe parcă erau o panglică lungă, albă. Eliza s-a ascuns după un tufiş; lebedele s-au lăsat jos şi şi-au scuturat aripile mari şi albe. Când soarele s-a scufundat în apă, lebedele deodată s-au preschimbat în oameni; în faţa Elizei stăteau acuma cei unsprezece prinţi frumoşi, fraţii ei. Fata a scos un ţipăt. Cu toate că se schimbaseră mult de când nu-i mai văzuse, a ghicit că fraţii ei erau. S-a repezit în braţele lor, a spus fiecăruia pe nume şi fraţii nu mai puteau de bucurie că au găsit-o iar pe sora lor, care acuma era mare şi frumoasă. Râdeau şi plângeau şi spuneau cât de rău se purtase mama vitregă cu ei toţi.

        - Noi, a zis fratele cel mai mare, suntem lebede numai cât stă soarele pe cer; îndată ce soarele apune ne căpătăm iar înfăţişarea omenească. De aceea trebuie să avem grijă ca la apusul soarelui să avem pământul sub picioare, fiindcă dacă ne prinde noaptea în văzduh, deasupra apei, cădem în chip de oameni în apă şi ne înecăm. Nu locuim aici. Stăm într-o ţară tot aşa de frumoasă ca asta, de cealaltă parte a mării, dar drumul până acolo e lung. Trebuie să trecem în zbor marea şi nu-i nici o insulă pe care să poposim noaptea. Este numai o stâncă îngustă în mijlocul mării; de-abia avem loc să stăm strânşi unul lângă altul; când marea-i zbuciumată, valurile ne stropesc până sus, dar noi stăm neclintiţi şi mulţumim lui Dumnezeu că avem unde să poposim. Şi stăm aşa toată noaptea, cu chipurile noastre de oameni; dacă n-ar fi stânca asta, n-am putea să ne mai vedem niciodată ţara noastră dragă, fiindcă ne trebuie două zile, cele mai lungi ale anului, ca să ajungem până aici. Numai o dată pe an ne este îngăduit să ne întoarcem în ţară şi nu putem sta decât unsprezece zile, în care timp zburăm pe deasupra pădurii de unde putem să zărim palatul în care ne-am născut şi unde stă tata şi să vedem turla bisericii în care-i înmormântată mama. Aici parcă toţi copacii şi toate tufişurile sunt rude cu noi, aici aleargă pe câmpie caii sălbatici pe care i-am văzut în copilăria noastră, aici lemnarii cântă vechi cântece după care jucam când eram copii, aici e patria noastră, încoace ne trage mereu inima să venim şi aici, în sfârşit, te-am găsit surioară dragă. Numai două zile putem să mai rămânem şi după aceea trebuie să plecăm iar pe deasupra mării, într-o ţară minunată, dar care nu-i ţara noastră. Dar cum să te luăm cu noi, că n-avem nici corabie, nici luntre?

        - N-aş putea oare să vă mântui de vrajă? i-a întrebat ea. Şi aşa au stat de vorbă mai toată noaptea şi au aţipit doar câteva ceasuri.

        Eliza s-a trezit de fâlfâitul aripilor pe deasupra ei. Fraţii se schimbaseră iar în lebede. Au zburat de câteva ori de jur împrejur, apoi şi-au întins aripile şi au plecat în zori; cel mai tânăr însă a rămas în urmă, s-a lăsat în jos şi şi-a plecat capul pe genunchii ei şi ea l-a mângâiat pe aripi; toată ziua au stat aşa împreună. Către seară au venit şi ceilalţi şi când soarele a asfinţit, s-au prefăcut iar în oameni.

        - Mâine - au spus ei - plecăm şi nu ne mai putem întoarce decât peste un an. Nu putem să te lăsăm aici. Mai bine hai cu noi. Suntem destul de voinici ca să te ducem în braţe, atunci de ce adică n-am putea să te luăm pe aripi şi să zburăm cu tine pe deasupra mării?

        - Da, da, luaţi-mă cu voi! a spus Eliza.

Toată noaptea au lucrat şi au împletit o plasă mare şi groasă din răchită mlădioasă şi trestie tare. Au pus-o pe Eliza în plasă şi, când a răsărit soarele şi fraţii s-au prefăcut iar în lebede, au apucat plasa cu pliscurile şi s-au înălţat în zbor, spre nori, cu sora lor, care încă dormea. Razele soarelui îi cădeau drept pe obraz şi de aceea o lebădă zbura chiar deasupra capului ei, ca să-i facă umbră cu aripile.

        Erau departe-n larg când Eliza s-a trezit; întâi a crezut că visează când s-a văzut dusă aşa prin aer pe deasupra mării. Lângă ea erau o creangă de zmeură şi o legătură de rădăcini bune de mâncat. Fratele cel mai mic le culesese şi le pusese acolo. Ea i-a mulţumit c-un zâmbet, fiindcă ştia care era: era acela care îi zbura deasupra capului şi îi făcea umbră cu aripile.

        Erau aşa de sus încât o corabie dedesubtul lor părea un pescăruş alb. Deodată au ajuns deasupra unui nor mare, dar când Eliza s-a uitat mai bine, era un munte şi pe munte alergau umbra ei şi umbrele celor unsprezece lebede. Era o privelişte mai minunată decât tot ce văzuse ea vreodată. Dar când soarele s-a urcat mai sus pe cer şi muntele a rămas în urmă, au pierit şi umbrele.

        Toată ziua au zburat prin văzduh ca o săgeată zbârnâitoare; totuşi mergeau mai încet decât de obicei, fiindcă acuma o duceau şi pe Eliza cu ei. Vremea a început să se strice. Se făcea seară. Eliza vedea cu îngrijorare cum soarele se lasă către asfinţit şi stânca din mijlocul mării nu se zărea. I se părea că lebedele dădeau şi mai tare din aripi. Era vina ei că nu puteau să zboare destul de repede; când soarele avea să apună, ei aveau să se facă iar oameni, să cadă în apă şi să se înece. Se ruga în gând lui Dumnezeu, dar stânca tot nu se zărea. Se întuneca şi vântul bătea tot mai tare, vestind furtuna. Norii deşi şi negri acoperiră cerul ameninţător şi plin de fulgere, care ţâşneau unul după altul.

        Soarele ajunsese chiar la marginea apei. Elizei îi bătea inima cu putere. Deodată lebedele se lăsară în jos aşa de repede încât ea a crezut că se prăbuşesc; dar ele au zburat mai departe. Soarele era pe jumătate în apă; deodată se zări sub dânsa stânca. De sus nu părea mai mare decât o focă cu capul afară din apă. Soarele se cobora repede din dosul zării; acuma nu mai era decât ca o stea. În sfârşit, piciorul ei atinse stânca şi soarele se stinse cum se stingea cea din urmă pâlpâire a unei hârtii aprinse. Fraţii stăteau braţ la braţ în jurul ei şi nu era loc pe stâncă decât numai pentru ei toţi. Marea se lovea de stâncă şi împrăştia o ploaie de stropi peste dânşii; cerul era mereu sfâşiat de fulgere şi tunetul bubuia întruna, dar fraţii şi cu sora se ţineau de mână şi asta le dădea mângâiere şi curaj.

        A doua zi în zori vremea s-a liniştit; cum a răsărit soarele, lebedele au plecat în zbor cu Eliza. Marea era încă zbuciumată; de sus, de unde erau ei, spuma albă de pe întinsul verde întunecat al valurilor parcă ar fi fost milioane de lebede care pluteau pe apă.

        Când soarele era sus, Eliza a văzut în faţa ei plutind în văzduh nişte munţi cu piscuri acoperite de zăpadă; în mijlocul lor se ridica un palat mare şi înalt, cu mai multe rânduri de stâlpi, unii peste alţii; în jurul lui erau păduri de palmieri şi flori minunate, mari cât nişte roţi de moară. Ea a întrebat dacă asta e ţara la care trebuiau să ajungă, dar lebedele au clătinat din cap, fiindcă ceea ce vedea ea era palatul pe care şi-l clădeşte în nori Fata Morgana, şi care se schimba mereu, şi în care oamenii nu pot pătrunde. Eliza s-a uitat mai bine şi deodată munţii, pădurile şi palatul s-au prăbuşit şi în locul lor au răsărit douăzeci de biserici, toate la fel, cu turnuri înalte şi ferestre arcuite. Parcă se auzea şi orga, dar era numai marea care vuia. Când s-au apropiat, bisericile s-au preschimbat în tot atâtea corăbii, iar când Eliza s-a uitat mai bine a văzut că erau neguri care pluteau pe apă. Într-adevăr, totul în faţa lor se schimba mereu. În sfârşit au zărit ţara cea aievea la care voiau să ajungă. În faţa lor, departe, erau munţi albaştri, păduri de cedri, oraşe şi palate. Soarele nu asfinţise când au ajuns la o peşteră în care muşchiul moale era ca un covor.

        - Să vedem ce-ai să visezi aici la noapte - a spus fratele cel mai mic şi i-a arătat odaia ei de culcare.

        - Să dea Dumnezeu să visez cum aş putea să vă scap - a spus ea.

S-a rugat lui Dumnezeu s-o ajute şi s-a culcat. Deodată i s-a părut că zboară şi ajunge la palatul zânei Morgana. Zâna i-a ieşit înainte, frumoasă şi strălucitoare, şi totuşi semăna cu baba din pădure care îi dăduse zmeură şi-i spusese de lebedele cu coroane de aur pe cap.

        - Fraţii tăi pot să scape - a zis zâna - numai să ai răbdare şi să nu-ţi fie frică. E drept că apa, deşi e mai moale decât mâinile tale, totuşi şlefuieşte pietrele, dar ea nu simte durerea pe care au s-o simtă degetele tale şi ea nu are o inimă şi nu simte frica şi chinul pe care ai să le simţi tu. Vezi tu urzica asta pe care o ţin în mână? Urzici de acestea cresc prin preajma peşterii în care dormi tu acuma şi numai acestea care cresc pe-aici şi cele care cresc în cimitir sunt bune. Pe acestea tu trebuie să le culegi şi să nu te sperii că au să te usture mâinile. După aceea să le zdrobeşti cu piciorul şi să faci din ele fire şi cu firele acestea să ţeşi şi să coşi unsprezece cămăşi cu mâneci lungi şi să le arunci peste cele unsprezece lebede şi atunci vraja are să se desfacă. Dar să ştii că din clipa în care ai să începi lucrul şi până ai să-l isprăveşti nu trebuie să vorbeşti deloc, chiar dacă ar trece ani şi ani de zile. Cel dintâi cuvânt pe care îl vei rosti va străpunge ca un cuţit inima fraţilor tăi; de limba ta atârnă viaţa lor. Bagă bine de seamă!

Zâna a lovit-o uşurel cu urzica peste mână; Eliza a simţit ca o arsură şi s-a trezit. Se făcuse ziuă şi lângă ea era o urzică la fel cu aceea din vis. Fata a căzut în genunchi, a mulţumit lui Dumnezeu şi a ieşit din peşteră ca să-şi înceapă lucrul.

        Culegea urzici cu mâinile ei gingaşe şi urzicile o ardeau ca focul; mâinile şi braţele ei erau pline de băşici, dar ea îndura bucuroasă orice, numai să poată scăpa pe fraţii ei de vrajă. Zdrobea urzicile cu piciorul şi le prefăcea în fire verzi.

        După ce a apus soarele, au venit fraţii şi s-au speriat când au văzut că Eliza e rănită; ei credeau că-i iar vreo vrajă de-a maşterii; când însă i-au văzut mâinile, au înţeles ce face sora lor pentru dânşii şi fratele cel mai mic a început să plângă pe mâinile ei şi acolo unde cădeau lacrimile băşicile usturătoare piereau.

        Toată noaptea a lucrat, fiindcă simţea că nu mai are linişte până nu scapă de vrajă pe fraţii ei. În ziua următoare, după ce lebedele au plecat, ea a rămas singură, dar niciodată n-a trecut vremea mai repede. O cămaşă era gata; tocmai începuse pe-a doua când deodată s-a auzit un corn de vânătoare. Eliza s-a speriat. Cornul suna tot mai aproape şi s-auzeau şi câinii lătrând. Eliza a intrat repede în peşteră, şi-a adunat grămadă urzicile pe care le culesese şi le zdrobise şi s-a aşezat pe ele.

        Deodată din râpă a ieşit un câine şi după el altul, şi încă unul; toţi au început să latre la gura peşterii şi în curând vânătorii au fost şi ei acolo să vadă ce-i. Cel mai frumos dintre ei şi care era craiul ţării aceleia s-a apropiat de Eliza; fată mai frumoasă decât ea nu văzuse niciodată.

        - Cum ai ajuns aici, fată frumoasă? a întrebat-o el.

Eliza a dat numai din cap, pentru că n-avea voie să vorbească, că dacă vorbea punea în primejdie viaţa fraţilor ei. Mâinile şi le-a ascuns sub şorţ, ca să nu vadă craiul ce trebuia ea să îndure.

        - Hai cu mine! a spus el; nu trebuie să mai stai aici! Dacă eşti tot aşa de bună pe cât eşti de frumoasă, am să te îmbrac numai în catifea şi-n mătase, am să-ţi pun pe cap coroană de aur şi ai să stai în palatul cel mai frumos pe care-l am.

Şi craiul a luat-o pe Eliza şi a aşezat-o pe cal lângă el. Ea plângea şi-şi frângea mâinile. Şi atunci craiul a spus:

        - Eu îţi vreau numai binele. O dată şi o dată ai să-mi mulţumeşti.

        Şi a pornit cu ea prin munţi, cu vânătorii după dânsul. Soarele asfinţea când au ajuns în cetatea de scaun a ţării, oraş cu multe biserici şi palate. Craiul a dus-o pe Eliza la palatul lui, unde prin săli de marmură clipoceau havuzuri şi pereţii erau zugrăviţi şi tavanele erau şi ele zugrăvite. Eliza însă nu se uita la nimic, era mâhnită şi plângea. Slujitoarele au îmbrăcat-o cu haine scumpe, i-au pus mărgăritare în păr şi mănuşi în degetele urzicate.

        Gătită cum era acuma, era atât de frumoasă încât curtenii s-au închinat şi mai adânc în faţa ei şi craiul a hotărât să se însoare cu ea, deşi duhovnicul curţii clătina din cap şi zicea că fata asta frumoasă, găsită în pădure, era o vrăjitoare care l-a orbit pe crai şi i-a furat minţile.

        Craiul însă nu a ascultat ce spune, a pus muzica să cânte, a poruncit cele mai bune bucate şi a pus fete frumoase s-o însoţească dansând. Apoi a dus-o pe Eliza prin grădini pline de miresme şi prin odăi măreţe, dar ea nici nu zâmbea măcar, fiindcă era năpădită de durere. Când au ajuns în odăile ei, craiul a deschis o uşă şi i-a arătat Elizei o cămăruţă aşternută cu covoare verzi şi scumpe şi care semăna cu peştera în care o găsise. Pe jos era mănunchiul de fire pe care ea le scosese din urzici şi de-un cui era atârnată cămaşa pe care tocmai o isprăvise; toate fuseseră aduse de un vânător, care le socotise drept o ciudăţenie.

        - Aici ai să crezi că eşti tot la tine acasă - a spus craiul. Uite şi lucrul pe care-l lucrai.

Când Eliza a văzut lucrul care îi era ei drag, un zâmbet i-a răsărit pe buze şi sângele i s-a întors în obraji. S-a gândit la mântuirea fraţilor ei, a sărutat mâna craiului şi el a strâns-o la piept şi a poruncit să tragă clopotele şi să vestească nunta. Frumoasa fată mută din pădure era acum crăiasa ţării aceleia.

        Duhovnicul i-a spus craiului câteva vorbe rele la ureche, dar ele n-au ajuns până la inima lui. Nunta s-a făcut şi duhovnicul a trebuit chiar el să-i puie Elizei pe cap coroana şi când i-a pus-o i-a apăsat-o aşa de tare pe frunte că a durut-o. Dar inima o durea şi mai tare când se gândea la fraţii ei şi durerile trupului nu le mai simţea. Gura ei era mută; fiindcă o singură vorbă ar fi curmat viaţa fraţilor ei, dar ochii ei vorbeau şi arătau o adâncă dragoste craiului celui bun şi frumos, care făcea tot ce putea ca s-o bucure. Îi era drag tot mai tare şi mult ar fi vrut ea să-i spună ce are pe suflet şi ce o doare. Dar nu putea, trebuia să fie mută şi mută să săvârşească lucrul pe care-l începuse. Noaptea se scula de lângă el şi se ducea în cămăruţă şi ţesea cămaşă după cămaşă; dar când s-o înceapă pe a şaptea, n-a mai avut fire.

        În cimitir ea ştia că sunt urzici de care avea nevoie, dar trebuie să se ducă chiar ea să le culeagă; cum să facă oare ca s-ajungă până la ele? "Ce-i durerea degetelor pe lângă chinul pe care îl îndură inima mea? se gândea ea. Trebuie să încerc numaidecât!" Cu inima strânsă ca şi cum ar fi făcut ceva rău, a ieşit pe furiş în grădina luminată de lună, a pornit prin aleile lungi, apoi pe străzile pustii şi a ajuns la cimitir.

        Un singur om o văzuse, duhovnicul. Numai el fusese treaz pe când toată lumea dormea. Şi el se gândi că avusese dreptate când spusese că nu-i lucru curat cu crăiasa; era fără nici o îndoială vrăjitoare şi înşelase pe crai şi pe toată lumea.

        Duhovnicul a spus craiului ce văzuse şi ce credea el că ar fi şi, la vorbele aspre pe care le rostea, pe obrajii craiului au curs două lacrimi grele. În inima lui a pătruns îndoiala. Noaptea s-a prefăcut că doarme, dar n-a dormit şi a văzut cum Eliza s-a sculat şi s-a dus încetişor în cămăruţa ei; şi asta se întâmpla în fiecare noapte.

        Cu fiecare zi care trecea, faţa craiului se întuneca tot mai tare. Eliza vedea asta, dar nu înţelegea de ce şi se îngrijora, dar şi mai tare se îngrijora când se gândea la fraţii ei. Cu lacrimi fierbinţi, ea uda catifeaua şi purpura crăiască. Şi iată că lucrul ei s-apropia de sfârşit; doar o cămaşă mai trebuia, dar acuma iar nu mai avea fire şi nici o urzică; trebuia deci să se mai ducă o dată, cea din urmă, la cimitir şi să culeagă nişte urzici. Se gândea cu frică la drumul până acolo, dar nu s-a lăsat clintită în voinţa ei.

        Noaptea a ieşit din palat şi s-a dus, dar de data asta craiul şi duhovnicul s-au luat după ea; au văzut cum Eliza a intrat pe poarta cimitirului şi când au intrat şi ei au văzut cum nişte vrăjitoare şedeau pe o lespede de mormânt. Craiul şi-a întors capul în altă parte, fiindcă şi-a închipuit că printre ele e şi aceea care adormise aseară cu capul pe pieptul lui.

        - Poporul o va judeca! a spus el şi poporul a judecat-o şi a osândit-o să fie arsă pe rug.

Au luat-o pe Eliza din odăile cele frumoase şi au dus-o într-o hrubă neagră şi umedă în care vântul intra şuierând printre gratii; în loc de catifea şi mătase i-au dat mănunchiul de urzici ca să-şi pună capul pe ele. Cămăşile aspre şi usturătoare pe care le ţesuse i le-au dat ca să se înveselească, dar nimic n-ar fi putut să-i fie mai drag decât ele şi ea a început iar să lucreze ca să le isprăvească. Afară, copiii de pe uliţă cântau cântece în care îşi băteau joc de dânsa şi nimeni nu-i spunea o vorbă de mângâiere.

        Spre seară iată că la gratii s-a auzit un fâlfâit de aripi; era fratele cel mai mic; aflase unde era soră-sa şi venise s-o vadă. Ea a început să plângă de bucurie, deşi se gândea că noaptea asta avea să fie cea din urmă pe care o mai avea de trăit. Dar bine cel puţin că erau cămăşile aproape gata şi fraţii ei erau aici!

        Duhovnicul a venit să stea în ceasul din urmă cu dânsa, fiindcă aşa făgăduise craiului; dar ea a clătinat din cap şi l-a rugat din ochi să plece. Noaptea asta voia să-şi isprăvească lucrul, că dacă nu-l isprăvea, atunci toate fuseseră degeaba, necazurile, lacrimile şi nopţile ei nedormite. Duhovnicul a plecat spunându-i vorbe aspre. Eliza însă ştia că era nevinovată şi nu s-a sinchisit de vorbele lui şi s-a pus să lucreze.

        Şoriceii umblau repede încoace şi încolo şi îi aduceau urzicile la picioare, ca s-o ajute şi ei cât de cât. La fereastră a venit o pasăre şi i-a cântat toată noaptea tot cântece vesele, ca s-o îmbărbăteze.

        Cu vreun ceas înainte de răsăritul soarelui, cei unsprezece fraţi au venit la poarta palatului şi au cerut să fie duşi în faţa craiului. Li s-a răspuns că nu se poate, e noapte, craiul doarme şi nu vrea să fie trezit. S-au rugat, au ameninţat, a venit straja, a ieşit şi craiul şi a întrebat ce este; dar tocmai atunci a răsărit soarele şi pe cei unsprezece fraţi nu i-a mai văzut nimeni; dar pe deasupra castelului zburau unsprezece lebede.

        La poarta oraşului se adunase lume de pe lume să vadă cum au s-o ardă pe vrăjitoare. O mârţoagă trăgea căruţa în care era Eliza; o îmbrăcaseră cu o rochie de pânză de sac, părul ei cel frumos îi atârna desfăcut pe umeri, obrajii îi erau galbeni, buzele i se mişcau încetişor şi degetele ei împleteau firele verzi de urzică. Nici chiar pe drumul către moarte ea nu-şi lăsa lucrul. La picioarele ei erau zece cămăşi, la a unsprezecea lucra acuma. Lumea râdea de ea:

        - Ia uite vrăjitoarea cum tot şoşoteşte! Nu spune rugăciuni, cine ştie ce vrăji o fi făcând! Şi şi-a luat şi lucrul ei afurisit! Să i-l rupem în bucăţi!

Şi lumea s-a repezit şi a vrut să ia cămăşile şi să le rupă, dar deodată au venit în zbor unsprezece lebede şi s-au aşezat de jur împrejurul ei în căruţă şi au început să dea din aripi. Lumea s-a tras înapoi speriată.

        - E semn ceresc! E nevinovată! şopteau mulţi, dar nu îndrăzneau să spună cu glas tare.

        Călăul a luat-o de mână, dar Eliza a aruncat cele unsprezece cămăşi peste lebede şi deodată au răsărit unsprezece prinţi frumoşi; numai cel mai tânăr avea la un umăr aripă în loc de braţ, deoarece cămaşa lui avea numai o mânecă, din pricină că Eliza nu mai avusese timp s-o facă şi pe cealaltă.

        - Acuma pot să vorbesc! a spus ea. Sunt nevinovată!

Când lumea a văzut ce s-a întâmplat, s-a închinat în faţa ei, dar ea a căzut leşinată în braţele fraţilor ei: încordarea, spaima şi durerea o copleşiseră.

        - Da, e nevinovată! a spus fratele cel mai mare şi a povestit tot ce se întâmplase. În timp ce vorbea s-a răspândit o mireasmă parcă de mii şi mii de trandafiri, fiindcă fiecare lemn din rug făcuse rădăcini şi scosese ramuri. Rugul era acuma ca o tufă mare de trandafiri roşii, care toţi erau înfloriţi, în vârf cu o floare albă şi strălucitoare, care lumina ca o stea. Craiul a cules-o şi a prins-o Elizei în piept. Şi atunci ea s-a trezit uşoară şi senină.

        Toate clopotele au început să bată singure şi păsări multe au venit în stoluri; şi a fost iar nuntă la palat, dar o nuntă cum nici un crai nu mai văzuse vreodată.

Priveşte Lebedele în format video...