Poveşti

Abonează-te la fluxul RSS

Poveşti de HC Andersen

Hainele cele noi ale împăratului
Povestea unui gât de sticlă
Soldăţelul de plumb
Crăiasa Zăpezii
Lebedele
Degeţica
Fetiţa cu chibrituri
Răţuşca cea urâtă
Cufărul zburător
Privighetoarea
Mica Sirenă
Fata din soc
Prinţesa şi mazărea
Klaus cel mic şi Klaus cel mare

Poveşti de Fraţii Grimm

Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici
Hansel şi Gretel
Scufiţa Roşie
Cenuşăreasa
Lupul şi cei şapte iezi
Muzicanţii din Bremen
Frumoasa adormită
Croitoraşul cel viteaz
Împăratul Cioc de Sturz
Păzitoarea de gâşte
Pomul cu merele de aur
Regina albinelor
Ploaia de stele
Căsuţa din pădure
Prinţul fermecat
Prichindel
Gâsca de aur
Darul piticilor
Bunicul şi nepotul
Croitoraşul cel isteţ
Fata moşului cea cuminte şi harnică şi fata babei cea haină şi urâtă

Poveşti de Ion Creangă

Fata babei şi fata moşneagului
Punguţa cu doi bani
Capra cu trei iezi
Povestea lui Harap-Alb
Povestea lui Stan-Păţitul
Soacra cu trei nurori
Ursul păcălit de vulpe
Dănilă Prepeleac
Povestea porcului
Ivan Turbincă
Păcală
Acul şi barosul
Cinci pâini
Inul şi cămeşa
Popa Duhu
Povestea unui om leneş
Ion Roată şi Cuza-Vodă
Moş Ion Roată şi Unirea
Prostia omenească (Poveste)
Moş Nichifor Coţcariul
Amintiri din copilărie I
Amintiri din copilărie II
Amintiri din copilărie III
Amintiri din copilărie IV

Poveşti Petre Ispirescu

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte
Aleodor împărat
Ileana Simziana
Sarea în bucate
Prâslea cel voinic şi merele de aur
Balaurul cel cu şapte capete
Broasca ţestoasă cea fermecată
Fata moşului cea cuminte
Făt-Frumos cel rătăcit
Cei trei fraţi împăraţi
Luceafărul de ziuă şi luceafărul de noapte
Pasărea măiastră
Zâna munţilor
Greuceanu
Găinăreasa
Cele trei rodii aurite
Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul
Băiatul cel bubos şi ghigorţul
Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Porcul cel fermecat
Zâna zânelor
George cel viteaz
Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Poveste ţărănească
Cotoşman năzdrăvanu
Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei
Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă
Hoţu împărat
Fata cu pieze rele
Voinicul cel cu cartea în mână născut
Făt-Frumos cu părul de aur
Fata de împărat şi fiul văduvei
Voinicul cel fără de tată
Făt-Frumos cu carâta de sticlă
Fata săracului cea isteaţă
Înşir-te mărgăritari

Poveşti de Emilia Plugaru

Mărţişorul
Cloşca bunicuţei
Visul lui Tigruţ
Marea Competiţie
Mincinosul
Marele Pictor
Blaniţă Neagră
Culorile
Corniţele
Buturugă
Buchet
Telescopul
Mama adoptivă
Desaga cu fulgi
De-ale buneilor
Bobul de Soare
Vânzătorul de vise
Căluţul zburător
Cadoul de Crăciun
Hau-Hau
Amintirile
A venit Primăvara!
Adevăratul Prieten
Răţuşca Maca
Puiul de Vrăbiuţă
Frunza curajoasă
Mica Pasăre-Uriaşă
Urechiuşele Măgăruşului
Pisicuţa Lulu şi căţelul Ţâgan
Broscuţa Veruza şi floarea de nufăr
Bătrâna doamnă Pădure...
Nouraşul siniliu
Împăratul cel bun
Blestemul Comorii
Crus, Hep şi peştişorul de Aur
Ghetuţele vechi şi ghetuţele noi
Fetiţa cu fundiţe desprinse din cer
Oraşul cu ochii de ploaie
Povestea Creionaşului fermecat
Cele două gângănii

Poveşti de Mihai Eminescu

Făt-Frumos din lacrimă
Călin-Nebunul
Frumoasa lumii
Borta-vântului
Finul-lui-Dumnezeu
Vasilie-finul-lui-Dumnezeu

Poveşti de Ioan Slavici

Doi feţi cu stea în frunte
Boierul şi Păcală
Păcală în satul lui
Ileana cea şireată
Spaima zmeilor
Floriţa din codru
Limir-Împărat
Zâna Zorilor
Stan Bolovan
Rodul tainic

Poveşti de Barbu Ştefănescu Delavrancea

Neghiniţă
Palatul de cleştar
Norocul dracului
Departe, departe
Poveste
Bunicul
Bunica
Hagi-Tudose
Sultănica
Pravoslavnicul şi slăninile
Fata moşului
Sorcova
Şuer
Văduvele

Poveşti de Nicolae Filimon

Roman Năzdrăvan
Omul de piatră
Omul-de-flori-cu-barba-de-mătase sau povestea lui Făt-Frumos

Tipăreşte
Fata din soc

        Era odată un băieţaş care a răcit; se jucase pe afară şi se udase pe picioare, dar nimeni nu pricepea cum şi unde, fiindcă pe jos era uscat şi nu ploua.

Poveşti de Hans Christian Andersen - Fata din soc

        Mamă-sa l-a dezbrăcat, l-a pus în pat şi a prins samovarul, ca să-i facă o ceaşcă de ceai din soc, fiindcă ceaiul încălzeşte. Chiar atunci a venit şi bătrânul care locuia sus, tocmai sub acoperiş; n-avea nici nevastă, nici copii, dar îi erau dragi copiii şi ştia o mulţime de poveşti şi era o plăcere să-l asculţi.

        – Acuma să bei ceaiul, a spus băieţaşului mama, şi după aceea poate că ai s-auzi o poveste.

        – Da, numai să-mi aduc aminte de vreuna pe care n-am mai spus-o, a zis bătrânul. Dar unde s-a udat pe picioare băiatul? a întrebat el.

        – Nu ştiu şi nu înţeleg deloc ce poate să fie, a răspuns mama.

        – Îmi spui o poveste? a întrebat băieţaşul.

        – Ţi-oi spune, dar mai întâi vreau să ştiu ceva; poţi tu să-mi spui cât e de adânc canalul de pe strada unde-i şcoala?

        – Până la glezne, a răspuns băiatul; dar ca s-ajungă până la glezne trebuie să mă duc unde-i mai adânc.

        – Bun! Acum am aflat unde te-ai udat pe picioare, a zis bătrânul. Desigur că vrei să-ţi spun o poveste, dar nu mai ştiu nici una nouă.

        – Fă una acuma, a spus băieţaşul. Mama zice că dumneata poţi să faci o poveste din orice şi ştii poveşti despre toate lucrurile din lume.

        – Da, dar poveştile făcute aşa nu-s mare lucru. Poveştile frumoase vin singure şi-mi bat în frunte şi-mi spun: "Uite că am sosit!"

        – Acuma nu bate nici una? a întrebat băieţaşul.

Mama a râs, a pus flori de soc în ceainic şi a turnat apa clocotită.

        – Spune-mi o poveste.

        – Da, numai să fie vreuna! Dar fac mofturi şi nu vor să vie decât atunci când au ele poftă! Da’ ia stai puţin! spuse el deodată. Uite una chiar aici! E în ceainic!

Băieţaşul s-a uitat la ceainic şi deodată capacul a început să se ridice şi s-a ridicat tot mai tare şi din ceainic au ieşit florile de soc, albe şi proaspete, şi şi-au întins în toate părţile crenguţele.

        Era acuma o tufă mare de soc, un copăcel întreg şi crengile lui se întindeau până deasupra patului şi dădeau perdeluţele patului într-o parte. În mijlocul copăcelului, pe o creangă, şedea o băbuţă cu o îmbrăcăminte ciudată, verde ca şi frunzele socului şi tivită cu flori de soc mari, albe. Nu se putea desluşi bine dacă era stofă sau chiar frunze şi flori.

        – Cum o cheamă? a întrebat băieţaşul.

        – Romanii şi grecii cei vechi, a spus bătrânul, îi ziceau driadă, dar noi acuma nu mai ştim ce înseamnă asta. La ţară i se zice mătuşica din soc; acesta e un nume mai potrivit pentru ea. Şi acum uită-te la copac şi ascultă.

        "Tot aşa era odată un soc înflorit în ograda unei căsuţe sărmane. La umbra lui şedeau într-o zi cu soare doi bătrâni. Era un marinar bătrân, bătrân şi cu nevastă-sa bătrână, bătrână şi ea. Erau străbunici acuma şi în curând aveau să serbeze nunta de aur, dar nu-şi aduceau bine aminte ziua. Mătuşica din soc şedea în copac şi era tot aşa de bucuroasă ca şi ei.

        – Eu ştiu când e nunta voastră de aur, spunea ea, dar cei doi bătrâni n-o auzeau, fiindcă vorbeau de vremea de altădată.

        – Îţi aduci aminte, zise marinarul cel bătrân, când eram copii şi ne jucam pe-aici, tot în ograda asta în care suntem acuma? O dată ne-am apucat să facem o grădină şi am înfipt în pământ o mulţime de crenguţe.

        – Da, a răspuns bătrâna, îmi aduc aminte foarte bine. Am udat crenguţele şi una din ele s-a prins; era o crenguţă de soc şi a crescut mare şi s-a făcut socul sub care stăm noi acuma.

        – Da, spuse el; şi colo în colţ era o putină cu apă şi eu făcusem o corabie din scândurele şi îi dădusem drumul pe apă! N-a mai trecut mult şi am plecat şi eu pe mare cu o corabie adevărată!

        – Da, dar mai întâi am fost amândoi la şcoală, spuse bătrâna. Şi ne suiam ţinându-ne de mână în turn şi ne uitam la corăbiile cele mari.

        – Da, şi după aceea am plecat şi eu şi am umblat câţiva ani prin lume.

        – Da, şi cât n-am mai plâns eu după plecarea ta! Credeam c-ai murit şi ai ajuns în fundul mării. De câte ori nu m-am sculat noaptea şi nu m-am uitat de unde bate vântul şi dacă tu nu vii! Vântul bătea, dar tu nu mai veneai. Şi într-o zi, mi-aduc aminte că ploua cu găleata, tocmai venise gunoierul la casa unde slujeam şi eu dusesem căldarea cu gunoi şi stăteam acuma în poartă. Deodată a trecut poştaşul, s-a oprit şi mi-a dat o scrisoare; era de la tine. Mult mai umblase scrisoarea asta până să ajungă la mine! Am desfăcut-o repede şi am început s-o citesc. De bucurie şi râdeam şi plângeam! Scriai acolo că eşti prin ţările calde, pe unde creşte cafeaua. Ce ţări minunate trebuie să fie! Şi mai spuneai multe, multe lucruri în scrisoare şi eu citeam şi stăteam în ploaie cu căldarea de gunoi lângă mine. Deodată mă ia cineva de mijloc…

        – Da, şi i-ai dat aceluia o palmă că a văzut stele verzi…

        – De unde să ştiu că tu erai? Veniseşi odată cu scrisoarea şi erai aşa de chipeş şi de frumos, aşa cum eşti şi acuma. Aveai în buzunar o basma galbenă şi o pălărie nouă, erai foarte dichisit. Doamne, şi ce vreme păcătoasă era şi cum mai ploua!

        – Şi după aceea ne-am luat, spuse el. Ţi-aduci aminte? Şi pe urmă a venit băiatul cel dintâi şi după el Maria şi Iacob şi Petru şi Ion şi Cristian!

        – Da, şi toţi au crescut şi s-au făcut mari şi toţi vrednici.

        – Şi copiii lor au avut şi ei copii, spuse bătrânul matelot, şi acuma vedem pe copiii copiilor noştri.

        – Când ne-am cunoscut noi nu era cam tot pe vremea asta?

        – Da, chiar azi e nunta de aur! a spus mătuşica din soc şi şi-a întins capul printre cei doi bătrâni, dar ei au crezut că e o vecină care a venit să-i firitisească. S-au uitat unul la altul şi s-au luat de mână, ca pe vremuri. Şi după aceea au venit copiii şi nepoţii, fiindcă ei ştiau că azi e nunta de aur şi îi felicitaseră pe bătrâni dis-de-dimineaţă, dar bătrânii uitaseră. Ei îşi aduceau aminte mai bine de lucruri întâmplate odinioară decât de cele întâmplate acum de curând. Socul răspândea mireasmă şi soarele care tocmai scăpăta spre asfinţit îi bătea pe bătrâni drept în faţă şi amândoi erau roşii la obraz.

        Nepotul cel mai tânăr a început să joace împrejurul lor şi le-a spus că astă-seară are să fie petrecere mare, au să mănânce cartofi prăjiţi. Şi mătuşica din soc a dat din cap în copac şi a strigat şi ea cu ceilalţi laolaltă: Ura!"

        – D-apoi asta n-a fost poveste, a spus băieţaşul care ascultase.

        – Poate n-o fi fost, a zis bătrânul care povestea; dar să vedem ce spune mătuşica din soc.

        – Nu, n-a fost poveste, a spus mătuşica; acuma vine povestea. Poveştile cele mai minunate ies din viaţa de toate zilele, uite aşa cum a ieşit copăcelul meu din ceainic.

Şi l-a ridicat pe băieţaş din pat şi l-a luat în braţe şi ramurile socului s-au boltit deasupra lor, aşa că ei erau acuma ca într-un boschet şi copacul şi-a luat zborul şi i-a dus departe.

        Mătuşica din soc s-a schimbat deodată într-o fetiţă drăgălaşă, dar hainele erau tot din stofa aceea verde cu flori albe, din care fuseseră şi hainele mătuşicăi. La piept aveau o floare adevărată de soc şi în părul ei galben şi cârlionţat o cunună de flori de soc; ochii îi erau albaştri. O! Era atât de gingaşă fetiţa! S-au sărutat şi acuma erau amândoi de-o vârstă şi aveau aceleaşi bucurii.

        Au ieşit din boschet ţinându-se de mână şi au intrat într-o grădină frumoasă. Lângă o pajişte era legat de un ţăruş bastonul tatii. Faţă de copii, bastonul prindea viaţă. Când se aşezau călare pe el, măciulia se preschimba într-un cap de cal cu o coamă lungă şi neagră. Îi creşteau deodată patru picioare subţiri şi vânjoase şi bastonul se prefăcea într-un cal voinic şi iute. Au încălecat şi au pornit în galop împrejurul pajiştii.

        – Ne ducem departe, departe, a spus băieţaşul; ne ducem la conacul unde am fost anul trecut.

Şi alergau, alergau primprejurul pajiştii şi fetiţa, care după cum ştim nu era alta decât mătuşica din soc, striga:

        – Uite, acuma suntem la ţară. Vezi căsuţa aceea cu spatele cuptorului, care iese din zid ca un ou mare cât toate zilele? Alături e un soc şi uite şi cocoşul care umblă prin ogradă şi scurmă şi când găseşte ceva cheamă găinile să le dea şi lor! Ia uită-te la el cum se mai fuduleşte! Acuma am ajuns la biserică; e aşezată pe deal, printre stejari bătrâni şi unul e pe jumătate uscat.

        – Iată-ne acuma la fierărie. Focul arde şi fierarii bat fierul cu ciocanul şi scânteile sar în toate părţile. Şi acuma, haide la conac!

Şi tot ce spunea fetiţa care şedea călare pe baston la spatele băieţaşului se întâmpla chiar aşa. Băieţaşul vedea tot ce spunea ea şi totuşi alergau numai de jur împrejurul pajiştii. Pe urmă s-au jucat şi au făcut o grădină în ţărână şi ea şi-a scos din păr câteva flori de soc şi le-a sădit în pământ şi din flori au crescut tulpiniţe, aşa cum crescuseră şi din crenguţele pe care le sădiseră cei doi bătrâni de care am vorbit adineauri. S-au luat apoi de mână, aşa cum se luaseră şi bătrânii când erau copii, dar nu s-au urcat sus în turn ca să vadă marea. Fetiţa l-a luat de mijloc pe băieţaş şi amândoi s-au ridicat în văzduh şi au zburat peste câmpii şi păduri şi ape şi a fost primăvară, şi a fost vară şi după aceea toamnă şi iarnă şi mii şi mii de chipuri şi locuri s-au oglindit în ochii şi în inima băieţaşului. Şi fetiţa îi spunea: "Ce vezi acuma n-ai să uiţi niciodată!"

        Socul înflorit răspândea mereu mireasma lui dulce. Şi băieţaşul vedea jos trandafiri şi fagi tineri, dar socul mirosea cel mai tare, fiindcă florile lui erau chiar pe pieptul fetiţei şi el îşi rezema capul de pieptul ei.

        – E frumos pe-aici primăvara! a spus fetiţa.

Erau acum într-o pădure de fagi. Prin poieni erau dediţei şi trifoi. O, de-ar fi mereu primăvară în pădurea de fagi plină de miresme!

        – E minunat pe-aici vara! spuse ea.

Erau acuma pe lângă un castel din vremurile vechi; zidurile roşcate şi meterezele se oglindeau într-un lac pe care pluteau lebede. Pe câmp se legănau holdele, flori roşii şi galbene creşteau pe marginea apei, pe garduri vii se căţărau iedera şi rochiţa rândunelei. Seara, luna se ridica, rotundă şi mare, şi fânul adunat pe câmp mirosea frumos. "Asta nu se uită niciodată!"

        – E minunat pe-aici toamna! spuse fetiţa şi cerul era încă o dată pe atâta de adânc şi de albastru şi pădurea se colorase în toate felurile de roşu, de galben şi de verde. Câinii de vânătoare alergau, stoluri de păsări zburau speriate pe deasupra movilelor pe care, printre pietre, se întindeau tufişuri de mure. Marea era albastră, întunecată şi plină de bărci şi corăbii cu pânzele întinse, iar în şopron, babe, fete şi copii curăţau hamei şi-l puneau într-un butoi; tinerii cântau şi bătrânii spuneau poveşti cu spiriduşi şi vrăjitori. Mai bine nu putea fi nicăieri.

        – Pe-aici e frumos iarna! spuse fetiţa şi iată că toţi copacii erau acoperiţi cu polei, parcă ar fi fost mărgean alb. Când mergeai, zăpada scârţâia sub talpă, parcă ai fi avut mereu ciuboţele noi şi pe cer cădeau stele una după alta. În casă, pomul de Crăciun era aprins, se împărţeau cadouri şi toţi erau veseli. Prin căsuţe ţărăneşti se auzea cântec de scripca şi scripcarii căpătau clătite; până şi cel mai sărac copil spunea: "Ce frumos e iarna!"

Da, era frumos, şi fetiţa arăta băieţaşului toate frumuseţile şi socul îşi răspândea mireasma şi flamura colorată cu care marinarul cel bătrân pornise pe mări flutura mereu.

        Băiatul a crescut şi s-a făcut flăcău şi acuma se pregătea să plece în lumea largă, departe, departe, în ţările calde, pe unde creştea cafeaua. Şi la plecare fata şi-a luat o floare de soc de la piept şi i-a dat-o. El a pus floarea cu grijă într-o carte şi cât a stat prin străinătăţi, ori de câte ori deschidea cartea nimerea mereu tot la locul unde era floarea amintirii.

        Şi cu cât se uita mai mult la ea, cu atâta floarea se înviora mai tare şi el parcă simţea mireasma pădurilor din ţara lui şi din petalele florii se ivea fata cu ochi albaştri şi limpezi şi îi spunea în şoaptă: "Aici e frumos primăvara şi vara şi toamna şi iarna!" Şi multe chipuri şi locuri de acasă îi lunecau prin minte.

        Aşa au trecut mai mulţi ani şi acuma el era bătrân şi şedea cu soţia lui, bătrână şi ea, lângă un soc înflorit. Se ţineau de mână aşa cum se ţinuseră cândva străbunicul şi cu străbunica şi ca şi ei vorbeau de vremea de altădată şi de nunta de aur. Fata cu ochi albaştri şi cu flori de soc în păr şedea sus în copac, dădea din cap către dânşii şi spunea:

        – Astăzi e nunta de aur.

Apoi a luat din cununa ei două flori, le-a sărutat şi florile au strălucit întâi ca argintul, pe urmă ca aurul şi când le-a pus pe capetele celor doi bătrâni, fiecare floare s-a prefăcut într-o coroană de aur. Şi acuma, amândoi şedeau ca un rege şi o regină lângă socul înflorit şi el spunea soţiei lui povestea cu mătuşica din soc, aşa cum o auzise când era copil, şi amândoi au fost de părere că povestea asta cuprinde o mulţime de lucruri care seamănă cu viaţa lor şi tocmai acele lucruri le plăceau mai tare.

        – Da, aşa este! a spus fata din soc. Unii îmi zic mătuşica din soc, alţii îmi zic driadă, dar numele meu adevărat este Amintirea. Eu stau în soc şi cresc cu el odată şi pot să mă duc cu gândul înapoi şi pot să povestesc tot felul de lucruri. Ia vezi dacă mai ai floarea aceea de demult!

        Şi bătrânul a deschis cartea şi floarea era acolo, între file, proaspătă şi frumoasă, parcă atunci ar fi cules-o. Şi Amintirea a dat din cap mulţumită şi peste cei doi bătrâni cu coroana de aur pe cap se împrăştia acum lumina roşie a soarelui asfinţit. Au închis ochii şi… şi… povestea s-a sfârşit.

        Băieţaşul şedea în pătucul lui şi nu ştia dacă a visat ori a auzit o poveste. Ceainicul era pe masă, dar din el nu se mai ridica nici un soc şi bătrânul care spusese povestea tocmai se pregătea să plece şi peste o clipă a şi plecat.

        – Ce frumos a fost! a zis băieţaşul. Mamă, am fost în ţările calde!

        – Cred şi eu! a spus mama. După ce bei două ceşti de ceai de soc ajungi repede în ţările calde. Şi l-a învelit bine cu plapuma, ca să nu răcească iar.

        – Tu ai dormit şi noi am stat de vorbă şi ne-am tot întrebat dacă-i poveste ori întâmplare adevărată.

        – Şi mătuşica din soc unde-i? a întrebat băieţaşul.

        – E în ceainic, a spus mama. S-o lăsăm să stea acolo!