Poveşti

Abonează-te la fluxul RSS

Poveşti de HC Andersen

Hainele cele noi ale împăratului
Povestea unui gât de sticlă
Soldăţelul de plumb
Crăiasa Zăpezii
Lebedele
Degeţica
Fetiţa cu chibrituri
Răţuşca cea urâtă
Cufărul zburător
Privighetoarea
Mica Sirenă
Fata din soc
Prinţesa şi mazărea
Klaus cel mic şi Klaus cel mare

Poveşti de Fraţii Grimm

Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici
Hansel şi Gretel
Scufiţa Roşie
Cenuşăreasa
Lupul şi cei şapte iezi
Muzicanţii din Bremen
Frumoasa adormită
Croitoraşul cel viteaz
Împăratul Cioc de Sturz
Păzitoarea de gâşte
Pomul cu merele de aur
Regina albinelor
Ploaia de stele
Căsuţa din pădure
Prinţul fermecat
Prichindel
Gâsca de aur
Darul piticilor
Bunicul şi nepotul
Croitoraşul cel isteţ
Fata moşului cea cuminte şi harnică şi fata babei cea haină şi urâtă

Poveşti de Ion Creangă

Fata babei şi fata moşneagului
Punguţa cu doi bani
Capra cu trei iezi
Povestea lui Harap-Alb
Povestea lui Stan-Păţitul
Soacra cu trei nurori
Ursul păcălit de vulpe
Dănilă Prepeleac
Povestea porcului
Ivan Turbincă
Păcală
Acul şi barosul
Cinci pâini
Inul şi cămeşa
Popa Duhu
Povestea unui om leneş
Ion Roată şi Cuza-Vodă
Moş Ion Roată şi Unirea
Prostia omenească (Poveste)
Moş Nichifor Coţcariul
Amintiri din copilărie I
Amintiri din copilărie II
Amintiri din copilărie III
Amintiri din copilărie IV

Poveşti Petre Ispirescu

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte
Aleodor împărat
Ileana Simziana
Sarea în bucate
Prâslea cel voinic şi merele de aur
Balaurul cel cu şapte capete
Broasca ţestoasă cea fermecată
Fata moşului cea cuminte
Făt-Frumos cel rătăcit
Cei trei fraţi împăraţi
Luceafărul de ziuă şi luceafărul de noapte
Pasărea măiastră
Zâna munţilor
Greuceanu
Găinăreasa
Cele trei rodii aurite
Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul
Băiatul cel bubos şi ghigorţul
Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Porcul cel fermecat
Zâna zânelor
George cel viteaz
Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Poveste ţărănească
Cotoşman năzdrăvanu
Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei
Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă
Hoţu împărat
Fata cu pieze rele
Voinicul cel cu cartea în mână născut
Făt-Frumos cu părul de aur
Fata de împărat şi fiul văduvei
Voinicul cel fără de tată
Făt-Frumos cu carâta de sticlă
Fata săracului cea isteaţă
Înşir-te mărgăritari

Poveşti de Emilia Plugaru

Mărţişorul
Cloşca bunicuţei
Visul lui Tigruţ
Marea Competiţie
Mincinosul
Marele Pictor
Blaniţă Neagră
Culorile
Corniţele
Buturugă
Buchet
Telescopul
Mama adoptivă
Desaga cu fulgi
De-ale buneilor
Bobul de Soare
Vânzătorul de vise
Căluţul zburător
Cadoul de Crăciun
Hau-Hau
Amintirile
A venit Primăvara!
Adevăratul Prieten
Răţuşca Maca
Puiul de Vrăbiuţă
Frunza curajoasă
Mica Pasăre-Uriaşă
Urechiuşele Măgăruşului
Pisicuţa Lulu şi căţelul Ţâgan
Broscuţa Veruza şi floarea de nufăr
Bătrâna doamnă Pădure...
Nouraşul siniliu
Împăratul cel bun
Blestemul Comorii
Crus, Hep şi peştişorul de Aur
Ghetuţele vechi şi ghetuţele noi
Fetiţa cu fundiţe desprinse din cer
Oraşul cu ochii de ploaie
Povestea Creionaşului fermecat
Cele două gângănii

Poveşti de Mihai Eminescu

Făt-Frumos din lacrimă
Călin-Nebunul
Frumoasa lumii
Borta-vântului
Finul-lui-Dumnezeu
Vasilie-finul-lui-Dumnezeu

Poveşti de Ioan Slavici

Doi feţi cu stea în frunte
Boierul şi Păcală
Păcală în satul lui
Ileana cea şireată
Spaima zmeilor
Floriţa din codru
Limir-Împărat
Zâna Zorilor
Stan Bolovan
Rodul tainic

Poveşti de Barbu Ştefănescu Delavrancea

Neghiniţă
Palatul de cleştar
Norocul dracului
Departe, departe
Poveste
Bunicul
Bunica
Hagi-Tudose
Sultănica
Pravoslavnicul şi slăninile
Fata moşului
Sorcova
Şuer
Văduvele

Poveşti de Nicolae Filimon

Roman Năzdrăvan
Omul de piatră
Omul-de-flori-cu-barba-de-mătase sau povestea lui Făt-Frumos

Tipăreşte
Crăiasa Zăpezii
Şapte povestiri
Întâia povestire

        Să începem să povestim; şi cum vom ajunge la sfârşit, avem să ştim mai mult decât ştim acuma.

Poveşti de Hans Christian Andersen - Crăiasa Zăpezii

Era odată un vrăjitor răutăcios, unul dintre cei mai răi, era chiar dracul. Şi vrăjitorul acesta a făcut o oglindă, dar nu era o oglindă ca toate oglinzile, fiindcă tot ce era mai frumos şi bun dacă se oglindea în ea aproape că nici nu se vedea, în schimb, tot ce era mai urât se vedea în oglindă foarte limpede şi chiar mai urât decât fusese. Cele mai frumoase privelişti în oglindă parcă erau spanac fiert şi cei mai buni oameni erau în oglindă urâcioşi sau şedeau cu capu-n jos. Feţele lor erau aşa de schimonosite că nu le puteai cunoaşte şi dacă, de pildă, cineva, care avea o alunică pe obraz, se uita în oglindă, alunica creştea şi îi acoperea tot obrazul ca o pată neagră. Dracul zicea că asta e foarte nostim şi de haz. Când îi trecea cuiva prin minte vreun gând bun, în oglindă se arăta un rânjet, aşa că desigur dracul vrăjitor se bucura de născocirea lui. Toţi cei care umblau la şcoala lui de vrăjitorie – fiindcă trebuie să ştiţi că avea o şcoală de vrăjitorie – spuneau în toate părţile că s-a săvârşit o minune; ziceau că abia acuma se putea vedea cum arată într-adevăr lumea şi oamenii. Umblau în toate părţile cu oglinda şi în curând n-a mai rămas nici o ţară şi nici un om pe care să nu-i fi schimonosit oglinda aceea. Într-o bună zi s-a gândit el să se urce şi în cer cu oglinda, ca să râdă de îngeri şi de Dumnezeu. Dar cu cât se urca mai sus în văzduh, cu atât oglinda tremura şi se strâmba şi de-abia mai putea s-o ţie; s-a urcat tot mai sus şi mai sus şi oglinda s-a strâmbat aşa de tare şi a tremurat aşa de cumplit, încât i-a alunecat din mâini, a căzut pe pământ şi s-a spart în mii şi milioane de bucăţi. Dar acum oglinda a pricinuit nenorociri şi mai mari, fiindcă unele bucăţi erau cât un fir de nisip şi au zburat duse de vânt peste tot pământul şi au intrat în ochii multor oameni şi cei cărora le intrau în ochi cioburile acestea vedeau toate lucrurile schimonosite, sau nu mai gândeau acum decât sucit şi întortocheat, pentru că aceste cioburi păstraseră toate puterile rele pe care le avusese oglinda întreagă. Unii oameni s-au trezit cu câte un ciob chiar în inimă şi inima lor s-a prefăcut deodată într-un bulgăre de gheaţă. Unele cioburi erau aşa de mari, încât unii şi alţii le-au luat şi au făcut din ele geamuri; dar ferească Dumnezeu să te fi uitat la vreun prieten prin geamurile acestea! Alte cioburi au ajuns ochelari, dar cei care purtau acei ochelari vedeau strâmb şi judecau nedrept. Dracul râdea să plesnească de toate aceste năzbâtii. Şi mai erau încă multe cioburi în lume. Vedem noi îndată.

A doua povestire

        În oraşul cel mare, în care sunt atâţia oameni şi atâtea case şi n-au toţi loc unde să-şi facă o grădină şi de aceea cei mai mulţi trebuie să se mulţumească cu flori în glastre, erau şi doi copii sărmani, care aveau o grădină puţin mai mare decât un vas cu flori. Nu erau frate şi soră, dar se iubeau între ei ca şi cum ar fi fost. Părinţii lor locuiau în două mansarde din cele două case alăturate şi care erau aşa de apropiate una de alta încât streşinile mai că se atingeau şi cum ferestrele erau faţă în faţă puteai să treci de la o locuinţă la cealaltă.

        Părinţii puseseră fiecare în streaşină câte o cutie mare de lemn umplută cu pământ şi sădiseră legume şi verdeţuri de care aveau nevoie la gătit şi mai sădiseră şi câte un trandafir; era câte unul în fiecare cutie şi înflorea frumos. Pe urmă, ce s-au gândit ei, să puie cutiile de-a curmezişul peste streaşină, aşa că acuma aproape că ajungeau de la o fereastră la cealaltă şi erau ca două straturi. Păstăile de mazăre atârnau peste marginile cutiilor şi trandafirii îşi întindeau crengile pe deasupra şi se împreunau făcând o boltă de flori şi frunze. Cum cutiile erau foarte înalte şi copiii ştiau că nu trebuie să se urce pe ele, aveau voie câteodată să se coboare pe fereastră şi să stea pe scăunele între cutii, la umbra trandafirilor, şi să se joace.

        Iarna petrecerea asta se isprăvea. Geamurile erau îngheţate. Copiii însă încălzeau pe sobă bănuţi de aramă, îi lipeau de geamurile îngheţate şi deodată se ivea un rotocol străveziu şi prin rotocol se uita, de la fiecare fereastră, câte un ochi drăgălaş şi blând; erau băieţaşul şi fetiţa. Pe el îl chema Karl şi pe ea Gretchen. Vara făceau numai un pas şi erau unul lângă altul, iarna însă trebuiau să coboare şi să urce pe o mulţime de scări şi afară ningea.

        - Au început să roiască albinele cele albe, zicea bunica.

        - Au şi o regină? întrebă băieţaşul, fiindcă ştia că albinele cele adevărate au o regină.

        - Da, au, spunea bunica. E acolo unde-i roiul mai des, e mai mare decât celelalte, dar nu stă mult pe pământ, se urcă iar în norii cei negri. Noaptea, ea porneşte în zbor pe străzi şi se uită pe fereastră în casă şi atunci geamurile îngheaţă şi se fac flori de zăpadă pe la ferestre.

        - Da, da, am văzut, ziceau copiii şi acuma ştiau că e adevărat ce spunea bunica.

        - Crăiasa Zăpezii vine şi pe la noi? a întrebat odată fetiţa.

        - Atâta-i trebuie, să vie! a răspuns băieţaşul. Că o pun pe sobă şi îndată se topeşte.

Bunica l-a mângâiat pe păr şi a început o altă poveste. Seara, înainte de culcare, când era pe jumătate dezbrăcat, Karl s-a dus la fereastră, s-a urcat pe un scaun şi s-a uitat prin rotocolul de pe geam. Afară începuse să ningă şi un fulg, cel mai mare, s-a prins de marginea unei cutii de flori; fulgul a crescut până s-a prefăcut într-o femeie îmbrăcată cu o rochie albă, care parcă era ţesută din mii şi mii de fulgi de zăpadă. Femeia era frumoasă şi gingaşă, dar era de gheaţă, de gheaţă sclipitoare, şi totuşi era vie; ochii îi străluceau ca două steluţe, dar nu stăteau o clipă locului. Femeia a dat din cap şi a făcut un semn cu mâna către fereastră. Băieţaşul s-a speriat şi s-a dat jos de pe scaun şi i s-a părut că la geam bate din aripi o pasăre mare.

        A doua zi a fost senin şi ger. Şi după aceea n-a mai trecut mult şi a venit primăvara; era cald, copacii au început să înverzească, rândunelele au sosit şi şi-au făcut cuiburi, fereastra era mereu deschisă şi copiii şedeau iar în grădiniţa lor de pe streaşină.

        Trandafirii au înflorit. Fetiţa învăţase un cântec în care era vorba de trandafiri şi când îl cânta, ea se gândea la trandafirii ei şi l-a învăţat şi pe băieţaş şi cântau acuma amândoi:

                        Ce frumoşi sunt trandafirii

                        Şi cad pradă ofilirii!

                        Traiul nostru e mai bun,

                        Că-nflorim şi la Crăciun!

        Şi copiii se ţineau de mână, sărutau trandafirii şi se uitau la cerul senin: "ce frumos e vara când trandafirii înfloresc!"

        Karl şi Gretchen se uitau într-o carte cu animale şi păsări; ceasul de la biserică tocmai bătea cinci, când deodată băieţaşul spuse:

        - Au! M-a lovit ceva în piept! Şi mi-a intrat ceva în ochi!

Fetiţa l-a luat de după gât, el tot clipea din ochi; dar în ochi nu se vedea nimic.

        - Mi se pare că s-a dus, a spus el.

Dar nu se dusese nimic. Era un ciob mărunt din oglinda cea fermecată care schimonosea şi urâţea tot ce era frumos şi bun, iar tot ce era rău şi urât se oglindea în ea pe de-a-ntregul, aşa cum era, şi orice cusur ieşea la iveală. Bietului Karl îi intrase în inimă un ciob şi, în curând, inima lui avea să fie ca un bulgăre de gheaţă. Acuma nu-l mai durea, dar ciobul rămăsese în inimă.

        - De ce plângi? a întrebat-o el pe fetiţă. Vai, ce urâtă eşti când plângi! N-am nimic, nu vezi? Phu! a strigat el deodată. Uite, trandafirul acela e mâncat de viermi şi celălalt de colo e strâmb şi boţit! Urâţi mai sunt trandafirii ăştia! Ca şi cutia în care stau!

Şi a dat cu piciorul în cutie şi a rupt un trandafir.

        Vai! Karl, ce faci? a strigat fetiţa şi când a văzut-o aşa de speriată, băieţaşul a mai rupt un trandafir şi a intrat în casă şi a lăsat-o pe Gretchen singură.

Când mai târziu ea a venit iar cu cartea cu poze, el a spus că asta-i pentru copiii de ţâţă. Când bunica spunea vreo poveste, el o tot întreba dacă-i adevărat. Pe urmă îşi punea ochelarii bunicii şi vorbea ca ea; o îngâna foarte bine şi toţi râdeau. În scurtă vreme a ajuns să imite în vorbă şi în mişcări pe toţi vecinii. Imita mai cu seamă tot ce era urât şi caraghios la fiecare. Lumea zicea: "Băiatul e foarte deştept!" Dar asta era numai din pricina ciobului pe care-l avea în inimă şi tot din pricina asta o necăjea şi o strâmba şi pe Gretchen, care-l iubea din tot sufletul.

        Jocurile lui erau acuma cu totul altfel decât fuseseră, erau jocuri chibzuite. Odată, iarna, pe când afară ningea, şi-a întins poala surtucului, ca să prindă câţiva fulgi, apoi a luat o lupă şi a spus fetiţei:

        - Ia uită-te prin sticla asta, Gretchen!

Fetiţa s-a uitat. Fiecare fulg era mult mai mare şi semăna cu o floare sau cu o stea în şase colţuri, era foarte frumos.

        - Vezi ce meşteşugiţi sunt, a spus Karl. Sunt mai frumoşi decât florile adevărate şi nu-i nici o greşeală în ei, sunt făcuţi cu o potriveală anumită; păcat numai că se topesc!

Peste vreo câteva zile, Karl a venit cu o săniuţă în spate şi cu mănuşi groase în mână şi i-a spus Gretei:

        - Mi-au dat voie să mă dau cu săniuţa în piaţă, unde se dau şi ceilalţi băieţi.

În piaţă, băieţii îşi prindeau uneori săniuţa de câte o căruţă şi se duceau aşa o bucată de drum. Era minunat. De data asta a trecut pe acolo şi o sanie mare, vopsită cu alb, şi în sanie şedea cineva înfăşurat într-o blană albă şi cu o căciuliţă albă pe cap. Sania a făcut de două ori înconjurul pieţei şi Karl, când a văzut că vine iar, şi-a prins repede săniuţa de ea şi a pornit în urma ei. Sania cea mare aluneca tot mai repede şi mai repede şi a cotit într-o uliţă alăturată. Vizitiul întorcea din când în când capul şi-i făcea semn prieteneşte lui Karl, parcă l-ar fi cunoscut, şi ori de câte ori băiatul voia să-şi desprindă săniuţa, cel care stătea în sanie făcea din cap şi Karl rămânea aşa cum era. Au ajuns la barieră şi au ieşit din oraş. Ninsoarea s-a înteţit aşa de tare încât, de deasă ce era, băieţaşul nu-şi mai vedea nici mâinile. Sania mergea tot mai repede. Karl a vrut iar să se desprindă de sania cea mare, dar n-a izbutit; săniuţa alerga ca vântul. A început să strige, dar nimeni nu-l auzea; ningea mereu şi sania aluneca tot mai iute. Deodată a simţit o hurducătură, de parcă ar fi trecut peste şanţuri şi garduri. Karl s-a speriat cumplit şi a încercat să spună o rugăciune în gând, dar degeaba, nu-şi mai aducea aminte decât tabla înmulţirii.

        Fulgii cădeau tot mai mari şi mai mari, până au ajuns cât nişte găini albe; au sărit deodată într-o parte, sania cea mare s-a oprit şi cel care o mâna s-a ridicat. Blana şi căciula erau de omăt; în faţa lui Karl stătea acum o cucoană înaltă şi mlădioasă, strălucitor de albă; era Crăiasa Zăpezii.

        - Am mers bine! a spus ea. Dar mi se pare că ţi-i frig. Ia vino aici, în blana mea de urs!

L-a luat şi l-a pus lângă ea în sanie, l-a învelit cu blana şi lui i s-a părut deodată că îl aruncă în mijlocul viscolului.

        - Tot ţi-i frig?, l-a întrebat ea şi l-a sărutat pe frunte.

Sărutarea era mai rece decât gheaţa şi îl săgeta până în inimă, şi doar inima lui era pe jumătate un bulgăr de gheaţă. O clipă a crezut că moare, dar numai o clipă, fiindcă îndată după aceea i-a fost iar bine şi n-a mai simţit frigul.

        - Săniuţa mea! Săniuţa mea! Să n-o uitaţi!

La asta s-a gândit mai întâi şi una din găinile cele albe a luat săniuţa în spate şi a pornit în zbor după ei. Crăiasa Zăpezii l-a mai sărutat o dată pe Karl şi el a uitat de Gretchen, de bunică-sa şi de toţi cei de-acasă.

        - De-acuma nu te mai sărut, a spus ea. Că dacă te mai sărut – mori.

Karl s-a uitat la ea; era foarte frumoasă, o faţă mai cuminte şi mai drăgălaşă nici nu se putea închipui. Acuma nu i se mai părea de zăpadă, ca atunci când o văzuse la fereastră şi ea îi făcuse semn. Nu-i era frică de dânsa. A început să-i spuie că el ştie să facă socoteli în gând, chiar cu fracţii, că ştie ce întindere şi câţi locuitori are ţara şi ea zâmbea şi nu zicea nimic. Şi deodată băiatului i s-a părut că ce ştie el nu-i destul şi s-a uitat în văzduhul larg şi înalt şi atunci ea a zburat cu el sus de tot până în norii cei vineţii, şi vijelia vuia şi şuiera, şi în vuietul ei parcă se auzeau cântece străvechi. Şi au trecut în zbor peste păduri şi peste ape, peste mări şi peste ţări; dedesubtul lor vâjâia crivăţul, urlau lupii, sclipea zăpada; deasupra lor zburau ciori negre care croncăneau prelung şi sus de tot era luna mare şi luminoasă, şi o noapte întreagă Karl s-a uitat la lună şi în zorii zilei a adormit la picioarele Crăiesei Zăpezii.

A treia povestire

        Ce s-a întâmplat oare cu Gretchen când Karl nu s-a mai întors? Unde s-o fi dus Karl? Nimeni nu ştia. Băieţii atâta ştiau că îşi legase săniuţa de o sanie mare, albă, şi sania aceea s-a dus către bariera oraşului. Nimeni nu ştia unde-i şi cei de-acasă plângeau după el şi Gretchen plângea mai tare decât toţi; toţi credeau că a murit, că s-a înecat în râul de la marginea oraşului. A fost o iarnă lungă şi tristă.

        Şi, în sfârşit, a sosit primăvara, cu raze calde de soare.

        - Karl a murit, spunea Gretchen.

        - Noi nu credem c-a murit, au spus razele de soare.

        - A murit, a spus ea rândunelelor.

        - Nu credem că a murit! au zis ele, şi de la o vreme nici Gretchen n-a mai crezut. Într-o dimineaţă ea s-a gândit:

        - Am să-mi pun pantofii cei noi, roşii, pe care Karl încă nu i-a văzut, şi am să mă duc la râu să-l întreb dacă ştie ceva de dânsul.

Era devreme de tot. Gretchen a sărutat-o pe bunică-sa care mai dormea, şi-a pus pantofiorii cei roşii şi s-a dus singurică la râu şi l-a întrebat:

        - E adevărat că mi-ai luat prietenul cu care mă jucam? Uite, îţi dau pantofii mei cei roşii, numai să mi-l dai înapoi pe Karl.

Valurile făceau parcă nişte semne ciudate. Şi Gretchen şi-a scos pantofii la care ţinea mai mult decât la orice şi i-a aruncat în apă; pantofii însă au căzut prea aproape şi valurile i-au adus la mal. Ai fi zis că râul nu voia să ia ce-avea ea mai scump, deoarece Karl nu era la el. Gretchen a crezut că n-a aruncat pantofiorii destul de departe şi atunci s-a suit într-o luntre care era legată în păpuriş, s-a dus până la capătul ei şi a aruncat pantofii în apă. Luntrea însă nu era legată bine şi, când fetiţa s-a repezit să arunce pantofii, s-a desprins de ţărm şi a pornit pe apă. Gretchen, când a văzut aşa, a vrut să se întoarcă şi să sară pe mal, dar luntrea acuma ajunsese departe şi pornise pe râu în jos.

        Gretchen s-a speriat şi a început să plângă, dar cine s-o audă decât vrăbiile, dar vrăbiile nu puteau s-o tragă la ţărm, şi atunci, ce să facă şi ele, zburau de-a lungul malului şi ciripeau vrând parcă s-o mângâie: "Uite-aici suntem, aici, aici!" Luntrea mergea repede la vale; Gretchen era numai în ciorapi; pantofii ei cei roşii veneau pe apă după luntre, dar nu puteau s-o ajungă, fiindcă luntrea mergea mai iute.

        Frumos era pe maluri, flori mândre, copaci bătrâni şi păşuni cu oi şi vaci, dar nici ţipenie de om!

        - Poate că râul mă duce la Karl, se gândea Gretchen şi gândindu-se aşa i-a mai venit inima la loc.

S-a ridicat şi a început să se uite la malurile verzi. A mers ea cât a mers şi a ajuns cu luntrea la o livadă de cireşi şi în mijlocul livezii era o căsuţă cu ferestre roşii şi albastre. Căsuţa era acoperită cu paie şi la uşă stăteau doi soldaţi de lemn cu puşca la umăr.

        Gretchen a strigat la ei; credea că-s vii; dar ei, bineînţeles, n-au răspuns nimic. Luntrea s-a apropiat de ţărm; râul o împingea într-acolo. Gretchen a strigat mai tare şi atunci a ieşit o babă, sprijinindu-se într-o cârjă. Avea o pălărie mare de soare zugrăvită cu flori.

        - Sărăcuţa de tine! a spus baba. Cum ai nimerit tu în luntre şi ai pornit singură pe apă, în lumea largă?

Şi baba a venit la marginea apei, a apucat luntrea cu cârja, a tras-o la mal şi a scos-o din luntre pe Gretchen. Fetiţa era veselă că a ajuns iar pe uscat, dar se şi temea puţintel de babă. Aceasta a zis:

        - Şi acuma spune-mi şi mie cine eşti şi de unde vii?

Gretchen i-a spus tot. Baba asculta, dădea din cap şi zicea numai "Hm, hm!". Şi când Gretchen a isprăvit de povestit şi a întrebat-o dacă nu l-a văzut cumva pe Karl, baba a răspuns că n-a trecut pe-acolo, dar că are să vie el, să se uite la flori, că-s mai frumoase decât toate cărţile cu poze şi fiecare din ele ştie câte o poveste. Şi baba a luat-o pe Gretchen de mână şi s-a dus cu ea în casă şi a încuiat uşa după ce au intrat.

        Ferestrele erau foarte sus şi geamurile erau roşii, albastre şi galbene. O lumină tare ciudată pătrundea prin ele. Pe masă era o farfurie mare plină de cireşe frumoase şi Gretchen s-a aşezat şi a mâncat cireşe câte a vrut, fiindcă avea voie să mănânce cât îi place. Pe când mânca, baba a pieptănat-o cu un pieptene de aur şi părul s-a cârlionţat şi a căpătat o strălucire minunată, şi chipul fetiţei, rotund şi bucălat, era ca trandafirul.

        - De mult mi-am dorit o fetiţă drăgălaşă, aşa ca tine, a spus baba. Ai să vezi ce bine avem să ne împăcăm noi împreună!

Şi tot pieptănându-i baba părul, Gretchen a uitat de prietenul ei Karl, fiindcă baba făcea farmece, dar nu era o vrăjitoare rea. Vrăjea numai aşa, ca să-şi treacă vremea şi să trăiască mulţumită. Şi ar fi vrut să rămână Gretchen la dânsa, fiindcă îi plăcea fetiţa. De aceea s-a dus în grădină, a pălit cu cârja toţi trandafirii câţi erau pe-acolo şi toţi au căzut şi-au intrat în pământ, şi acuma nici nu se mai cunoştea pe unde fuseseră. Pasămite baba se temea că Gretchen, când are să vadă trandafirii, are să se gândească la trandafirii ei de-acasă şi atunci are să-şi aducă aminte de Karl şi are să fugă.

        După asta, baba a dus-o pe Gretchen în grădină. Ce mireasmă şi ce frumuseţe era aici! Toate florile de pe lume şi din toate anotimpurile le găseai aici înflorite; nici o carte cu poze nu era mai frumoasă.

        Gretchen a sărit în sus de bucurie şi s-a jucat prin grădină până seara, când soarele s-a lăsat după cireşi; apoi s-a culcat într-un pat cu perne de mătase roşie, brodate cu toporaşi, şi a dormit şi a visat tot visuri frumoase, cum visează numai o crăiasă în ziua nunţii.

        A doua zi, Gretchen s-a jucat iar cu florile prin grădină cât a vrut. Aşa a trecut multă vreme. Gretchen cunoştea acuma fiecare floare, dar, deşi era o mulţime, ei i se părea că lipseşte una. Care anume nu ştia. Iată însă că într-o bună zi sa uitat mai bine la pălăria de soare pe care o purta baba şi care era zugrăvită cu flori, şi a văzut printre florile zugrăvite şi un trandafir, care era mai frumos decât toate celelalte. Baba uitase să şteargă de pe pălăria ei trandafirul atunci când surghiunise în pământ trandafirii din grădină. Dar, ce să-i faci, aşa-i întotdeauna când nu bagi bine de seamă!

        - Cum? a spus Gretchen. Să nu fie oare aici nici un trandafir?

Şi s-a dus repede în grădină, şi a căutat în toate straturile, dar n-a găsit nici un trandafir. Şi atunci s-a aşezat jos şi a început să plângă; şi lacrimile ei au căzut tocmai pe locul unde fusese îngropată o tufă de trandafir, şi când lacrimile calde au udat ţărâna, tufa a ieşit deodată din pământ, tot aşa de înflorită ca atunci când fusese îngropată. Gretchen a îmbrăţişat trandafirul, a sărutat florile şi s-a gândit la trandafirii ei frumoşi de-acasă şi la Karl.

        - De ce m-am oprit eu oare aici? a spus fetiţa. Eu voiam să-l caut pe Karl. Voi ştiţi unde-i? a întrebat ea trandafirii. Ce credeţi, a murit?

        - Nu, n-a murit, au spus trandafirii. Noi am fost în pământ şi în pământ sunt toţi morţii, dar Karl nu-i printre ei.

        - Vă mulţumesc de ce mi-aţi spus! a zis Gretchen şi s-a dus la celelalte flori, s-a uitat în potirul fiecăreia din ele şi a întrebat: nu ştiţi unde-i Karl?

Dar florile se încălzeau la soare şi visau la ce le plăcea lor să viseze şi nici una nu ştia ce-i cu Karl.

        - Degeaba mai întreb florile, şi-a răspuns Gretchen. Ele ştiu numai ce se întâmplă cu dânsele şi de altceva habar n-au!

Şi Gretchen şi-a pus poalele în brâu, ca să poată să meargă mai repede, şi a luat-o la fugă până în fundul grădinii. Portiţa era închisă, dar ea a apăsat pe clanţa ruginită şi clanţa s-a ridicat, portiţa s-a deschis şi Gretchen a pornit în lumea largă, desculţă cum era. S-a uitat de câteva ori înapoi, dar n-o urmărea nimeni. De la o vreme n-a mai putut merge şi s-a aşezat pe un bolovan şi când s-a uitat împrejur a văzut că nu mai era vară, era toamnă târziu; în grădina babei, în care era mereu cald şi erau flori din toate anotimpurile, nu puteai să-ţi dai seama cum trece vremea.

        - Doamne, cum am mai întârziat! a spus Gretchen. Uite că-i toamnă, nu mai pot să zăbovesc!

Şi s-a ridicat şi a pornit iar la drum. Vai, picioruşele ei erau obosite şi zgâriate! De jur împrejur era urât şi frig. Crengile pletoase ale sălciilor erau galbene şi frunzele cădeau smulse de vânt şi numai porumbarul mai avea poame, dar nu erau bune. Şi când Gretchen a încercat să mănânce din ele, i-au făcut gura pungă de acre ce erau. Trist şi urât era în lumea largă!

A patra povestire

        Gretchen iar a trebuit să stea şi să se odihnească. Deodată, în faţa ei, pe zăpadă, a zărit un cioroi. Cioroiul s-a uitat la ea, a dat din cap şi a spus: "Crrr! Crrr! Bună ziua! Bună ziua!" Mai bine nu putea să vorbească, dar era prietenos şi a întrebat-o pe fetiţă încotro a pornit aşa, singură. Cuvântul "singură" Gretchen l-a înţeles foarte bine şi a priceput ce înseamnă asta. Îi povesti cioroiului toată viaţa ei şi tot ce păţise şi-l întrebă dacă nu l-a văzut pe Karl. Cioroiul a clătinat din cap pe gânduri şi a spus:

        - S-ar putea!

        - Cum? Crezi că da? a întrebat fetiţa, l-a sărutat pe cioroi şi l-a strâns în braţe mai să-l înăbuşe.

        - Încet, încet! a spus cioroiul. Cred că ştiu… cred că-i el. Da’ acuma mi se pare că de când cu prinţesa… pe tine te-a uitat.

        - Stă la o prinţesă? a întrebat Gretchen.

        - Da, îţi spun eu toată povestea, numai că-mi vine greu să vorbesc în limba ta. Nu cunoşti limba ciorilor? Mi-ar fi mai uşor!

        - Nu, n-am învăţat limba ciorilor, a răspuns Gretchen.

        - Bine, nu face nimic! Am să-ţi istorisesc şi eu cum oi putea! Şi i-a istorisit ce ştia.

        - În împărăţia asta în care suntem acuma stă o prinţesă care e foarte deşteaptă; aşa-i de deşteaptă, că a citit toate gazetele din lume şi le-a uitat! Deunăzi şedea pe tron şi asta pare-se că nu-i lucru plăcut, şi şezând ea aşa pe tron, a început să cânte un cântec! "De ce nu m-aş mărita?" Chiar aşa s-a gândit ea: "de ce nu m-aş mărita? Ia să încerc!".

        - Dar ea voia să găsească un bărbat care să ştie ce să răspundă când stai de vorbă cu el, unul care să şi vorbească, nu numai să şadă, arătos şi dichisit, pe tron, că ar fi prea plicticos. Prinţesa a pus să bată toba, să s-adune doamnele de onoare, şi când acestea au venit şi au auzit, au fost foarte mulţumite. "Iacă o veste plăcută, au spus ele, la asta chiar ne gândeam şi noi!". Şi să ştii că tot ce-ţi spun eu e adevărat, a zis cioroiul; eu am o iubită, e domesticită şi stă la curte, ea mi-a povestit tot.

Iubita lui era bineînţeles o cioară. Pentru că cioara la cioară trage, asta-i ştiut, şi tot cioară rămâne.

        - A doua zi, ziarele au apărut cu un chenar de inimi şi cu numele prinţesei în chenar. Scria acolo că orice tânăr plăcut la înfăţişare poate să vie la palat şi să stea de vorbă cu prinţesa şi acela care ştie să vorbească mai bine şi în aşa fel, de parcă ar fi la el acasă, pe acela prinţesa are să-l ia de bărbat. Da, da, a spus cioroiul, e chiar aşa cum zic, poţi să mă crezi, e adevărat aşa cum mă vezi şi te văd. Au venit o mulţime, era o îngrămădeală şi un du-te vino necontenit, dar nici în ziua întâi, nici în a doua nu s-a ales nimic din treaba asta. Toţi puteau să vorbească bine când erau pe stradă, dar de îndată ce intrau pe poarta palatului şi vedeau garda în zale de argint şi pe scări slujitori înmuiaţi în fir, şi treceau prin sălile şi galeriile palatului cu covoare scumpe şi policandre de cristal, se zăpăceau. Şi când ajungeau în faţa tronului pe care şedea prinţesa, nu mai puteau să spuie nimic decât doar cuvântul cel din urmă pe care-l rostise prinţesa şi bineînţeles că ea n-avea poftă să mai audă o dată ce spusese tot ea. Parcă-i apuca pe toţi o toropeală cât erau în palat şi abia după ce ieşeau de acolo se trezeau şi începeau iar să vorbească. Şi era un şirag de oameni care ţinea de la porţile oraşului până la poarta palatului. Eram şi eu pe-acolo, a spus cioroiul. Le era sete şi foame de-atâta aşteptare, dar când ajungeau la palat nu le dădea nimeni nici măcar un pahar cu apă. Unii mai deştepţi îşi luaseră câteva felii de pâine cu unt, dar nu dădeau şi altora, fiindcă se gândeau: "Las’ să fie lihniţi de foame, că dacă-i vede prinţesa aşa de prăpădiţi, nu-i alege".

        - Şi Karl? a întrebat Gretchen; el când a venit? Era şi el acolo?

        - Stai puţin că-ţi spun îndată! A treia zi a venit un domnişor, dar nu călare, nici cu trăsura, ci pe jos; era vesel şi ochii îi străluceau ca şi ai tăi acuma, şi avea un păr lung şi frumos, dar era cam prost îmbrăcat.

        - Karl era! s-a bucurat Gretchen. Bine că l-am găsit! Şi a bătut din palme de bucurie.

        - Avea o raniţă în spate, a spus cioroiul.

        - Nu, trebuie să fi fost săniuţa! a spus Gretchen. Şi-a luat săniuţa când a plecat.

        - Se poate, a zis cioroiul, nu m-am uitat bine, dar iubita mea domesticită mi-a spus că atunci când a intrat în palat şi a văzut garda în zale de argint şi slujitorii pe scări, înmuiaţi în fir, el nu s-a fâstâcit deloc, a dat din cap către ei şi le-a spus: "Nu vă plictisiţi să staţi mereu pe scări? Eu mă duc înainte!" Sala cea mare strălucea de lumina policandrelor, curteni de tot felul umblau uşurel şi ţineau în mână ulcele de aur. Ghetele lui scârţâiau grozav, dar el nici nu se sinchisea de asta şi era ca la el acasă.

        - Sigur că-i Karl, a spus Gretchen. Avea ghete noi şi scârţâiau când umbla cu ele în odaia bunicii, l-am auzit eu.

        - Da, scârţâiau, spuse cioroiul. Domnişorul acela s-a dus drept la prinţesă. Prinţesa şedea pe un mărgăritar, mare cât o roată de moară. Toate doamnele de la curte cu cameristele lor şi cu cameristele cameristelor şi toţi curtenii lor şi cu slujitorii slujitorilor care şi ei, la rândul lor, aveau câte o slugă stăteau adunaţi de jur împrejur; şi cei care erau mai aproape de uşă, aceia erau mai mândri. Până şi sluga celui de pe urmă slujitor, care sta drept în uşă şi umbla numai cu pantofi, era atât de mândră şi înfumurată că nu-i ajungeai nici cu prăjina la nas!

        - Groaznic trebuie să mai fie! a spus Gretchen. Şi Karl s-a însurat cu prinţesa?

        - Dacă n-aş fi cioroi, m-aş fi însurat eu cu ea, neapărat, cu toate că sunt logodit. Drăguţa mea, cioara cea domestică, zice că el a vorbit tot aşa de bine cum vorbesc eu când vorbesc limba ciorilor. Era drăguţ şi vesel domnişorul şi zicea că n-a venit să-i ceară mâna, ci numai aşa, fiindcă auzise de deşteptăciunea prinţesei şi voia să stea cu ea de vorbă. Dar după aceea şi ea i-a plăcut lui şi el ei.

        - Da, desigur că e Karl, spuse Gretchen. Şi el e deştept şi ştie să facă socoteli în gând, cu fracţii. Nu vrei să mă bagi şi pe mine în palat?

        - Asta-i uşor de spus, dar cum să facem oare? Am să vorbesc cu drăguţa mea, are să găsească ea ceva; pentru că să ştii că unei fetiţe aşa ca tine nu i se dă voie în palat.

        - Las’ că intru eu, a spus Gretchen. Când află Karl că am sosit, îndată vine jos şi mă ia cu el.

        - Aşteaptă-mă colo la portiţă, a spus cioroiul, apoi a clătinat din cap şi şi-a luat zborul. Abia către seară s-a întors.

        - Drăguţa mea îţi trimite multe salutări şi îţi mai trimite şi o chiflă, a luat-o din bucătărie, au acolo destule. Ia-o, că ţi-o fi foame. În palat e cu neputinţă să intri, fiindcă eşti desculţă şi garda cu zale de argint şi slujitorii înmuiaţi în fir n-au să te lase. Stai, nu plânge, că tot ai să poţi intra. Drăguţa mea ştie o scară pe din dos, pe unde ajungi în iatac şi ştie unde-i cheia.

        Cioroiul şi cu Gretchen au intrat în grădină, pe aleea cea mare, pe care cădeau mereu frunzele din copaci, şi după ce la palat s-au stins luminile, una câte una, cioroiul a dus-o pe Gretchen la o uşă de din dos care era numai împinsă, nu închisă.

        O, cum îi mai bătea Gretei inima! Parcă ar fi vrut să facă un lucru rău şi ea doar atâta voia, să vadă dacă Karl e acolo. Şi acolo era, fără îndoială! Şi ea se gândea la ochii lui limpezi şi la părul lung: parcă îl vedea cum zâmbeşte ca atunci când şedeau amândoi la umbra trandafirilor. Desigur că are să se bucure când are s-o vadă, şi ea are să-i spună ce drum lung a făcut până să dea de dânsul, şi ce necăjiţi au fost cei de-acasă când el a plecat şi nu s-a mai întors. Gretei îi era teamă şi totodată se bucura.

        Au ajuns sus la capătul scării. Pe un scrin era o lampă aprinsă şi jos pe podele stătea cioara cea domesticită şi îşi întorcea capul în toate părţile; Gretchen a făcut o plecăciune, aşa cum o învăţase bunică-sa.

        - Logodnicul meu mi-a spus numai lucruri frumoase despre mata, domnişoară, zise cioara cea domesticită. Povestea matale e duioasă. Ia, te rog, lampa, eu am să merg înainte ca să-ţi arăt drumul, pe unde mergem noi, nu-i nimeni.

        - Parcă aud pe cineva în urma noastră, spuse Gretchen, şi chiar atunci a şi trecut ceva pe lângă dânsa; pe zid alergau ca nişte umbre cai cu coama în vânt şi cu picioarele subţiri, şi pe cai domni şi doamne şi vânători.

        - Astea-s numai visuri, a spus cioara; vin şi iau la vânătoare gândurile prinţului şi ale prinţesei. Asta-i chiar foarte nimerit acuma, pentru că ai să poţi să-i vezi mai bine. Şi trag şi eu nădejde că, atunci când ai să ajungi la cinste şi mărire, n-ai să mă uiţi nici pe mine.

        - De asta nici o grijă, a spus cioroiul din pădure.

Ajunseseră acuma într-o încăpere mare, tapetată cu mătase roz, cu flori. Şi deodată, visurile au trecut valvârtej pe lângă ei, dar aşa de repede, că Gretchen n-a putut să-i vadă pe prinţ şi pe prinţesă. Gretchen şi cu cele două ciori au mai trecut apoi prin câteva odăi, una mai frumoasă decât alta, şi au ajuns în iatac. Aici, tavanul semăna cu un palmier cu frunze de sticlă şi în mijlocul odăii atârnau de o tulpină de aur două paturi, fiecare din ele semănând cu un crin. Un pat era alb, celălalt era roşu şi în acesta din urmă trebuia Gretchen să-l caute pe Karl. A dat la o parte o petală roşie şi a zărit o ceafă brună. O! Karl era! Gretchen l-a strigat pe nume, a ridicat lampa, şi deodată visurile s-au întors în goană în odaie, şi el s-a trezit, a întors capul şi… nu era Karl.

        Prinţul semăna cu Karl numai de la spate, dar era şi el tânăr şi drăguţ. Prinţesa se trezise şi ea şi din patul ei de petale albe de crin se uita acum clipind din ochi la Gretchen. A întrebat ce este. Gretchen a început să plângă şi i-a spus toată povestea ei şi ce făcuseră cele două ciori pentru ea.

        - Săraca de tine, au spus prinţul şi prinţesa, au lăudat pe cele două ciori şi au spus că nu-s supăraţi pe ele, numai că de-acuma înainte să nu mai facă ce-au făcut. Au să primească şi o răsplată.

        - Vreţi să zburaţi în libertate, a întrebat prinţesa, ori vreţi mai bine câte o slujbă de cioară princiară şi cu drept la toate cojile de legume de la bucătărie.

Ciorile s-au închinat şi au spus că vor să aibă o slujbă fiindcă se gândeau că-i bine la bătrâneţe să aibă ceva sigur şi să nu ducă grijă de nimic.

        Prinţul s-a sculat din pat şi a pus-o pe Gretchen în locul lui să doarmă; mai mult nu putea face nici el. Gretchen şi-a împreunat mâinile şi s-a gândit: "Ce buni sunt oamenii şi animalele!" Şi a închis ochii şi a adormit. Toate visurile au venit iar valvârtej înapoi şi acuma erau ca nişte îngeri şi trăgeau o săniuţă în care era Karl, şi el făcea semn din cap. Dar nu era decât un vis şi de aceea a pierit când ea s-a trezit.

        A doua zi au îmbrăcat-o în mătase şi în catifea din cap până în picioare; au poftit-o să rămână la palat şi să trăiască în belşug, dar ea s-a rugat să-i dea numai o trăsurică cu un cal şi o pereche de pantofi, pentru că voia să plece iar în lume şi să-l caute pe Karl.

        I-au dat îndată pantofi şi un manşon, au îmbrăcat-o frumos şi când să plece, la scară era o caleaşcă numai de aur şi stema prinţului şi a prinţesei strălucea pe ea ca o stea. Vizitiul şi valetul aveau coroane de aur pe cap. Prinţul şi prinţesa au ajutat-o pe Gretchen să se urce în caleaşcă şi i-au urat drum bun. Cioroiul cel din pădure, care acuma era însurat, a însoţit-o cale de trei poşte. Şedea lângă ea, fiindcă nu-i plăcea să meargă cu spatele. Cioara de la curte stătea în uşă şi dădea din aripi; nu putuse să vină fiindcă o durea capul de când căpătase o slujbă şi mânca prea mult. Caleaşca pe dinăuntru era căptuşită cu turtă dulce, iar în lada de sub capră erau fructe şi covrigi.

        - Drum bun, drum bun! au spus prinţul şi prinţesa.

Gretchen a plâns şi cioara a plâns şi ea. După ce au mers aşa vreo trei poşte, cioroiul şi-a luat şi el rămas bun şi despărţirea dintre ei a fost şi mai duioasă. Cioroiul a zburat pe un copac şi a tot fâlfâit din aripile lui negre până când caleaşca nu s-a mai văzut.

A cincea povestire

        Au intrat într-o pădure deasă, dar caleaşca strălucea ca o faclă. În pădure erau tâlhari; cum au văzut caleaşca, au şi venit.

        - E de aur! E de aur! au strigat tâlharii şi s-au repezit, au apucat caii de dârlogi, au omorât pe vizitiu şi pe valeţi şi au scos-o pe Gretchen din caleaşcă.

        - E grăsuţă şi drăguţă, hrănită numai cu miez de nucă, a spus o babă, nevasta unui tâlhar; avea păr pe obraz şi nişte sprâncene stufoase, care-i atârnau până peste ochi. E chiar ca un miel gras! Trebuie să fie foarte gustoasă!

Şi baba şi-a scos cuţitul; era un cuţit ascuţit tare şi lucios, de te-nfiorai numai când te uitai. Dar chiar în clipa aceea baba a scos un ţipăt, fiindcă fetiţa ei, pe care o purta în spate şi care era grozav de obraznică şi de rea, a muşcat-o de ureche.

        - Afurisită ce eşti! a strigat baba de durere şi a uitat s-o taie pe Gretchen.

        - Las-o, că vreau să mă joc cu ea! a spus fetiţa de tâlhar. Am să-i iau manşonul şi hăinuţele şi are să doarmă cu mine.

Şi a mai muşcat-o o dată pe mumă-sa aşa de tare că tâlhăroaica a sărit în sus şi s-a învârtit de câteva ori de durere. Şi toţi tâlharii râdeau şi spuneau:

        - Ia uite-o cum joacă cu fiică-sa în spate!

        - Vreau să mă urc în caleaşcă, a spus fetiţa de tâlhar şi au trebuit să-i facă pe plac, fiindcă era răsfăţată şi încăpăţânată.

S-au urcat amândouă în caleaşcă şi s-au înfundat în pădure. Fetiţa de tâlhar era de-o vârstă cu Gretchen, dar mai voinică, mai spătoasă, mai negricioasă. Ochii îi erau negri şi parcă mâhniţi. A luat-o de mijloc pe Gretchen şi i-a spus:

        - Eu nu vreau să te omoare până nu m-oi supăra eu pe tine! Dar tu eşti prinţesă, nu?

        - Nu, a răspuns Gretchen, şi i-a povestit tot ce i se întâmplase şi cât de mult ţinea ea la Karl.

Fetiţa de tâlhar s-a uitat gânditoare la ea, a dat uşor din cap şi a spus:

        - Nu, nu trebuie să te omoare chiar dacă m-oi supăra pe tine, că, dacă m-oi supăra, te omor eu! Şi i-a şters lui Gretchen lacrimile şi şi-a băgat mâinile în manşonul lui Gretchen, care era călduros şi moale.

Caleaşca s-a oprit. Erau acuma în curtea unui castel de tâlhari care era dărăpănat de sus până jos. Pereţii erau sparţi şi prin găuri intrau şi ieşeau în zbor corbi şi ciori, iar nişte dulăi voinici că ar fi putut înghiţi şi un om săreau în toate părţile, dar nu lătrau fiindcă n-aveau voie.

        În sala cea mare a castelului, veche şi afumată, în mijloc, pe lespezi, ardea un foc mare; fumul se urca până în tavan şi trebuia să-şi găsească singur un loc pe unde să iasă. Pe foc era un cazan mare cu supă şi câţiva tâlhari frigeau la frigare iepuri şi iepuri de casă.

        - Noaptea asta ai să dormi cu mine şi cu păsările mele, spuse fetiţa de tâlhar.

După ce au mâncat, s-au dus într-un colţ unde era un maldăr de paie acoperit cu covoare. Deasupra, pe nişte stinghii, erau peste o sută de porumbei care parcă dormeau, dar toţi au tresărit când au venit fetiţele.

        - Ai mei sunt toţi, a zis fetiţa de tâlhar şi a luat un porumbel de picioare şi l-a scuturat până când a început să dea din aripi.

        - Sărută-l, a strigat ea către Gretchen şi a lovit-o în obraz cu porumbelul. Uite, colo sunt porumbeii sălbatici, a mai zis ea şi a arătat o gaură în zid, cu nişte beţe înfipte în chip de gratii. Sunt doi şi trebuie să-i ţin închişi, că altfel zboară. Şi uite ici pe Bum-Bum, care mi-i foarte drag. Şi trase de coarne pe un ren care stătea legat într-un colţ, cu o zgardă de fier la gât.

        - Şi pe el trebuie să-l ţinem strâns, că altfel o ia la fugă. În fiecare seară înainte de culcare îl gâdil cu cuţitul şi i-i frică grozav.

Şi fetiţa scoase un cuţit lung dintr-o crăpătură a zidului şi îl dezmierdă uşurel pe ren cu cuţitul pe gât. Bietul ren a început să dea din picioare şi fetiţa de tâlhar a râs şi a luat-o pe Gretchen în pat cu ea.

        - Tu dormi cu cuţitul în mână? a întrebat-o Gretchen uitându-se cam îngrijorată la cuţit.

        - Întotdeauna dorm cu cuţitul, a răspuns fetiţa de tâlhar. Niciodată nu ştii ce se poate întâmpla şi acuma ia spune-mi, din nou, cum a fost cu Karl şi de ce-ai plecat tu în lumea largă?

Gretchen i-a povestit iar cum a fost şi porumbeii sălbatici uguiau în colivie şi ceilalţi porumbei dormeau. Fetiţa de tâlhar cu o mână a luat-o după gât pe Gretchen, iar cu cealaltă ţinea strâns cuţitul; n-a trecut mult şi a adormit şi a început să sforăie. Gretchen însă nu putea închide ochii şi se tot gândea: "Oare ce-o să se mai întâmple cu ea, au s-o omoare, au s-o lase să trăiască?" Tâlharii şedeau lângă foc, beau şi cântau şi tâlhăroaica se dădea de-a tumba. Era o privelişte groaznică pentru biata fetiţă. Şi deodată, porumbeii sălbatici au început să vorbească:

        - U-gu-gu, u-gu-gu! L-am văzut pe Karl. Sania i-o trăgea o găină albă şi el şedea în trăsura Crăiesei Zăpezii; Crăiasa a trecut pe deasupra pădurii când eram pui şi şedeam în cuib; a suflat înspre noi şi toţi ceilalţi au murit, numai noi am rămas. U-gu-gu, u-gu-gu!

        - Ce tot vorbiţi acolo? a strigat la ei Gretchen. Încotro se ducea Crăiasa Zăpezii? Mai ştiţi ceva de dânsa?

        - Noi credem că s-a dus în Laponia, fiindcă acolo-i mereu zăpadă şi gheaţă. Întreabă pe renul acela care e legat.

        - Da, acolo-i zăpadă multă şi e straşnic de frumos, a spus renul. Acolo poţi să alergi şi să zburzi cât îţi place, acolo îşi are Crăiasa Zăpezii cortul ei de vară, da’ palatul ei e departe, tocmai către Polul Nord, pe o insulă căreia îi zice Spitzbergen.

        - O, săracul Karl! a oftat Gretchen.

        - Da’ mai astâmpără-te odată, a strigat fetiţa de tâlhar, că acuşi bag cuţitul în tine! A doua zi dimineaţă Gretchen i-a spus tot ce vorbiseră porumbeii sălbatici.

Fetiţa de tâlhar s-a gândit o clipă, apoi a dat din cap şi a zis:

        - Tot una-i! Tot una-i! Tu ştii unde-i Laponia? a întrebat ea pe ren.

        - Cine să ştie dacă n-oi şti eu? a răspuns renul şi ochii i-au scânteiat. Doar eu acolo m-am născut şi am crescut şi acolo am zburdat pe zăpadă.

        - Uite ce zic eu, spuse Gretei fetiţa de tâlhar. Acum toţi ai noştri au plecat, numai mama a rămas acasă. Pe la amiază, ea bea din sticla aceea mare, pe care o vezi acolo, pe urmă adoarme. Şi vedem noi ce-i de făcut.

Fetiţa de tâlhar a sărit din pat, a luat-o pe mamă-sa de după gât, a tras-o de barbă şi i-a spus: "Bună dimineaţa, capră bătrână ce eşti!" Mamă-sa i-a dat câteva bobârnace de i s-a învineţit nasul, dar asta era la ea un semn de dragoste. După ce mamă-sa a tras zdravăn din sticlă şi a adormit, fetiţa de tâlhar s-a dus la ren şi i-a spus:

        - Îmi place grozav să te dezmierd pe gât cu cuţitul, că eşti caraghios când te dezmierd şi azvârli din picioare, dar acuma trebuie să-ţi dau drumul. Am să tai frânghia şi ai să pleci în Laponia. Da’ să te duci drept acolo şi s-o iei pe fetiţa asta în spate şi s-o duci la palatul în care stă Crăiasa Zăpezii şi unde e prietenul fetiţei. Cred c-ai ascultat ce spunea, că a vorbit destul de tare şi tu ai ascultat.

Renul a sărit în sus de bucurie. Fetiţa de tâlhar a luat-o pe Gretchen şi a urcat-o pe ren, a legat-o de spinarea renului şi i-a dat şi o pernuţă să şi-o pună dedesubt.

        - De frig n-are să-ţi fie prea frig, că ai pantofii îmblăniţi, dar manşonul ţi-l iau eu, că-mi place. Da-ţi dau, uite, mănuşile mamei. Îs mari, că-ţi ajung până la coate, ia pune-le! Acuma ai nişte mâini chiar ca mama.

Gretchen a început să plângă de bucurie.

        - Nu-mi place că plângi, a spus fetiţa de tâlhar. Acuma trebuie să fii veselă. Uite, îţi dau două pâini şi o bucată de şuncă, ca să ai pe drum.

A legat de spinarea renului şunca şi pâinea, pe urmă a deschis uşa şi a chemat înăuntru dulăii, apoi a tăiat frânghia cu cuţitul ei cel bine ascuţit şi i-a spus renului:

        - Pleacă repede şi ai grijă de fetiţă!

Gretchen a întins către ea mâinile cu mănuşile până la coate şi şi-a luat rămas-bun şi renul a luat-o la fugă peste râpe şi prin ponoare, prin pădurea cea mare, pe câmpii şi ape îngheţate. Lupii urlau şi corbii croncăneau. Şi pe cer parcă se întindeau nişte perdele luminoase.

        - Asta-i Aurora Boreală, a spus renul; ia uite cum străluceşte!

Şi a început să alerge şi mai repede. Şi aşa au mers ei ziua şi noaptea fără să oprească. Şi când pâinea şi cu şunca s-au isprăvit, au ajuns şi ei în Ţara Laponilor.

A şasea povestire

        S-au oprit la o căsuţă care era tare sărăcăcioasă; acoperişul atârna până aproape de pământ şi uşa era aşa de joasă că trebuia să intri şi să ieşi pe brânci. În căsuţă nu era decât o laponă bătrână, care stătea lângă o lampă, ardea cu untură de focă şi pe care fierbea nişte peşte. Renul i-a spus babei tot ce se întâmplase cu Gretchen, dar mai întâi a povestit ce i se întâmplase lui, pentru că asta i se părea lucru mai de seamă, iar Gretchen era aşa de îngheţată că nici nu putea vorbi.

        - Vai de capul vostru!, a spus lapona. Mai aveţi o mulţime de mers. Trebuie să mai faceţi vreo sută de poşte şi să ajungeţi în Finnmarken; acolo stă Crăiasa Zăpezii şi aprinde în fiecare seară un foc de bengal. Am să scriu câteva vorbe pe un peşte uscat, că hârtie n-am, şi am să vă dau o scrisoare către o finlandeză care locuieşte acolo. Ea are să vă spună mai bine cum stau lucrurile.

        După ce Gretchen s-a încălzit şi a mâncat, lapona a scris câteva vorbe pe un peşte uscat, a dat Gretei peştele şi i-a spus să-l păstreze bine, a legat-o iar pe fetiţă pe spinarea renului şi renul a pornit la fugă. Toată noaptea, Aurora Boreală a luminat cerul cu strălucirea ei albastră. Şi aşa, după ce au mers cât au mers, au ajuns în Finlanda şi au bătut în hornul finlandezei, pentru că uşă nu avea.

        Înăuntru era o căldură aşa de mare că finlandeza umbla aproape goală; era mititică şi zbârcită. I-a scos repede Gretei hainele, i-a scos mănuşile şi ghetuţele, că altfel i-ar fi fost fetiţei prea cald, i-a pus renului o bucată de gheaţă pe cap şi a citit ce era scris pe peştele cel uscat. A citit de trei ori până ce a învăţat pe dinafară tot ce era scris şi a băgat peştele în oala de supă, că doar era bun de mâncat şi finlandeza nu părăduia niciodată nimic.

        Renul i-a povestit mai întâi întâmplările lui şi pe urmă pe acelea ale Gretei şi finlandeza clipea din ochii ei isteţi, dar nu zicea nimic.

        - Tu eşti deşteaptă, a spus renul. Eu ştiu că poţi să înnozi cap la cap toate vânturile din lume într-un singur ghem. Dacă corăbierul deznoadă un nod, atunci capătă un vânt prielnic, dacă deznoadă alt nod, vântul bate tare, iar dacă deznoadă încă unul şi încă unul, atunci bate de urneşte din loc pădurile. Dă-i şi fetiţei să bea ceva ca să capete putere cât doisprezece voinici şi să răpună pe Crăiasa Zăpezii.

        - Da, să vedem! a spus finlandeza. Doisprezece voinici ar ajunge? Şi s-a dus şi-a luat de pe o policioară un sul mare de piele şi l-a desfăcut. Pe sul erau scrise nişte litere ciudate şi finlandeza a început să citească şi a citit, a citit de-i curgeau sudorile.

Şi renul a rugat-o aşa de mult s-o ajute pe Gretchen, Gretchen s-a uitat aşa de rugătoare şi cu lacrimi în ochi la finlandeză încât aceasta a început să clipească din ochii ei isteţi şi l-a luat pe ren într-un colţ, i-a mai pus o bucată de gheaţă pe cap şi i-a spus în şoaptă:

        - Karl e la Crăiasa Zăpezii şi îi place la ea şi crede că-i mai bine acolo decât oriunde în lume. Dar toate acestea sunt din pricină că are un ciob de sticlă în inimă şi o ţandără de sticlă în ochi; dacă cineva îi scoate ciobul din inimă şi ţandăra din ochi atunci se face iar om bun şi Crăiasa Zăpezii nu mai are putere asupra lui.

        - Da’ tu nu poţi să-i dai Gretei ceva ca să capete ea o putere mai mare?

        - Nu pot să-i dau o putere mai mare decât aceea pe care o are acuma! Nu vezi cum o slujesc oamenii şi dobitoacele şi cum a pornit ea desculţă în lume şi toate îi merg bine? Puterea ei n-o poate căpăta de la noi, puterea pe care o are e în inima ei şi stă în faptul că e un copil drăgălaş şi nevinovat. Dacă nu poate singură să ajungă la Crăiasa Zăpezii şi să scoată cioburile din Karl, atunci noi nu putem să facem nimic. La două poşte de aici începe grădina Crăiesei Zăpezii; du-o până acolo pe fetiţă. Pune-o lângă un copăcel cu poame roşii, care creşte acolo în zăpadă, dar nu zăbovi şi întoarce-te repede înapoi.

Şi finlandeza a pus-o pe Gretchen călare pe ren şi acesta a pornit în goana mare.

        - Vai! Nu mi-am luat pantofii! Nu mi-am luat pantofii!, a început să strige Gretchen, că era frig cumplit afară, dar renul nu s-a oprit şi a ţinut-o tot într-o fugă până la copăcelul cel cu poame roşii. A pus-o pe Gretchen jos, a sărutat-o pe frunte şi pe obrajii lui s-au prelins câteva lacrimi; apoi a luat-o la fugă înapoi. Biata Gretchen a rămas aşa fără pantofi şi fără mănuşi pe un ger cumplit.

A plecat şi ea mai departe cât putea de repede şi deodată au întâmpinat-o o mulţime de fulgi de zăpadă; fulgii nu cădeau din cer; cerul era senin şi luminat de Aurora Boreală. Alergau chiar pe pământ şi cu cât se apropiau, cu atât se făceau mai mari. Gretchen şi-a adus aminte ce mari şi meşteşugiţi fuseseră fulgii când se uitase la ei cu lupa. Aici însă erau şi mai mari, şi mai fioroşi, erau vii, erau străjerii de la palatul Crăiesei Zăpezii. Aveau chipurile cele mai ciudate, unii parcă erau nişte arici mari şi urâţi, alţii păreau nişte mănunchiuri de şerpi încolăciţi, care îşi întindeau capetele în toate părţile, iar alţii erau ca nişte ursuleţi bondoci şi zbârliţi; toţi erau albi, sclipitori, erau fulgi de zăpadă vii.

        Gretchen a început să se roage şi era aşa de frig că putea să-şi vadă răsuflarea; şi aburii răsuflării s-au făcut tot mai groşi şi mai groşi şi s-au prefăcut în îngeraşi care cum atingeau pământul se făceau tot mai mari şi fiecare avea coif, suliţă şi pavăză. Numărul lor sporea mereu şi, când Gretchen şi-a isprăvit de spus rugăciunea, o oştire întreagă era împrejurul ei. Îngeraşii în zale împungeau cu suliţa fulgii de zăpadă şi fulgii se fărâmau bucăţi şi Gretchen putea să meargă liniştită mai departe. Îngerii îi mângâiau mâinile şi picioarele şi acuma nu-i mai era aşa de frig şi a putut să ajungă la palatul Crăiesei Zăpezii.

        Dar până una-alta, să vedem ce-i cu Karl. El desigur că nici nu se gândea că ea era acum chiar la poarta palatului.

A şaptea povestire

        Pereţii palatului erau făcuţi din zăpadă viscolită, ferestrele şi uşile din vânturi vijelioase; erau peste o sută de încăperi, toate aşa cum le alcătuia zăpada; cea mai mare era aşa de întinsă că puteai să mergi câteva ceasuri prin ea de la un capăt la altul. Toate erau luminate de Aurora Boreală şi erau goale, gheţoase, reci şi sclipitoare. Aici nu era niciodată vreo petrecere, nici măcar un bal de urşi la care vijelia să cânte şi urşii albi să meargă în două picioare şi să joace, nici măcar o sindrofie de domnişoare vulpi argintii; în palatul Crăiesei Zăpezii era pustiu şi frig. Aurora Boreală se desluşea atât de bine încât îi puteai număra perdelele de lumină. În mijlocul acestei săli nemărginite şi pustii era un lac îngheţat care se sfărâmase în mii de bucăţi, dar bucăţile semănau între ele aşa de tare încât era o adevărată minunăţie. În mijlocul lacului şedea Crăiasa Zăpezii, când era acasă, şi atunci zicea că şade pe oglinda înţelepciunii şi că această oglindă e cea mai bună din lume.

        Karl era vânăt de frig, ba chiar aproape negru, dar nu simţea că i-i frig fiindcă Crăiasa Zăpezii îi luase cu o sărutare simţul frigului şi inima lui era ca un bulgăre de gheaţă. Acuma se juca; lua bucăţi de gheaţă netede ca nişte tăbliţe şi alcătuia cu ele tot felul de figuri, aşa cum se joacă la noi copiii cu cuburile. Jocul lui era însă aşa-zisul joc de gheaţă al înţelepciunii. În ochii lui figurile de gheaţă erau frumoase şi de foarte mare însemnătate şi asta din pricina ciobului de gheaţă pe care îl avea în ochi. Aşeza bucăţile de gheaţă în aşa fel încât să formeze un cuvânt, dar niciodată nu izbutea să formeze cuvântul pe care îl voia şi care era "veşnicia". Crăiasa Zăpezii îi spusese aşa:

        - Dacă izbuteşti să formezi cuvântul acesta, atunci ai să fii stăpân pe tine însuţi şi eu am să-ţi dăruiesc lumea întreagă şi o pereche de patine noi.

Dar Karl nu putea să formeze cuvântul.

        - Mă duc în ţările calde, a spus Crăiasa Zăpezii. Vreau să mă uit în căldările cele negre.

Căldările cele negre erau munţii Etna şi Vezuviu, care scuipă flăcări.

        - Am să-i mai înălbesc puţin şi asta nu-i rău, ba chiar e bine pentru lămâi şi struguri.

Şi Crăiasa Zăpezii a plecat în zbor şi Karl a rămas singur în sala cea mare de gheaţă, întinsă cât vedeai cu ochii şi pustie. Se uita la bucăţile de gheaţă şi se tot gândea şi îi trosnea capul de atâta gândire. Şi cum stătea neclintit şi ţeapăn, ai fi crezut că-i şi el un sloi de gheaţă.

        În vremea asta, Gretchen a ajuns la palat şi a intrat pe poartă. Vânturi tăioase au întâmpinat-o. Ea a spus o rugăciune şi vânturile îndată au stat pe loc şi s-au culcat şi ea a intrat în sălile palatului, mari, goale şi reci. Şi deodată l-a zărit pe Karl, s-a dus repede la el, l-a luat de după gât, l-a strâns în braţe şi i-a spus:

        - Karl! Bine că te-am găsit!

Karl însă şedea nemişcat, ţeapăn şi rece. Gretchen a început să plângă şi lacrimile ei fierbinţi au căzut pe pieptul lui, au pătruns până la inimă şi au topit bulgărele de gheaţă şi au mistuit ciobul de oglindă. El s-a uitat la dânsa şi ea a început să cânte:

                        Ce frumoşi sunt trandafirii

                        Şi cad pradă ofilirii!

                        Traiul nostru e mai bun,

                        Că-nflorim şi la Crăciun!

        Când a auzit cântecul, Karl a izbucnit în plâns şi lacrimile când au curs au luat cu ele şi aşchia de oglindă din ochi şi atunci el a cunoscut-o şi a strigat plin de bucurie:

        - Gretchen! Gretchen! Dar unde-ai fost atâta vreme? Şi eu unde am fost?

Şi s-a uitat împrejurul lui.

        - Vai! Ce frig e aici! Ce pustiu!

Şi s-a lipit de Gretchen şi ea plângea şi râdea de bucurie. Era aşa de frumos încât până şi bucăţile de gheaţă jucau de bucurie şi după ce s-au săturat de jucat s-au aşezat iar jos şi au alcătuit tocmai cuvântul de care spusese Crăiasa Zăpezii că dacă are să-l formeze Karl el are să ajungă stăpân pe sine însuşi, iar ea are să-i dea lumea întreagă şi o pereche de patine noi.

        Gretchen l-a sărutat pe obraji şi obrajii s-au făcut roşii; l-a sărutat pe ochi şi ochii au strălucit ca şi ai ei; i-a sărutat mâinile şi picioarele şi el s-a înzdrăvenit şi s-a înviorat. Acuma, Crăiasa Zăpezii avea să se întoarcă acasă, avea să găsească dezlegarea lui de vraja scrisă cu bucăţi sclipitoare de gheaţă.

        Cei doi copii s-au luat de mână şi au ieşit din palat. Au început să vorbească de bunica şi de trandafirii din streaşină; şi pe unde mergeau ei, vânturile nu mai băteau şi ieşea soarele. Când au ajuns la copăcelul cu poame roşii, renul era acolo şi-i aştepta. Cu el era şi un ren mai tânăr, cu ugerul plin, şi renul acela le-a dat copiilor lapte cald şi i-a sărutat pe frunte. Şi renii i-au luat apoi în spate pe copii şi i-au dus la căsuţa finlandezei şi aici s-au încălzit bine şi pe urmă i-a dus la căsuţa laponei. Lapona, în vremea asta, le făcuse hăinuţe noi şi le dresese sania.

        Cei doi reni şi cu lapona i-au dus pe copii până la hotarele ţării. Acolo unde începea iarba, copiii şi-au luat rămas-bun de la laponă şi de la reni. Păsările cântau şi copacii erau înmuguriţi. Şi deodată au văzut în faţa lor o fetiţă călare pe un cal frumos, pe care Gretchen îl cunoştea (fusese înhămat la caleaşca de aur). Fetiţa purta o căciuliţă roşie şi avea pistoale la brâu. Era fetiţa de tâlhar; se săturase de stat acasă şi plecase acum în lumea largă, mai întâi către miazănoapte şi după aceea avea de gând să ajungă şi prin alte părţi ale lumii. A cunoscut-o îndată pe Gretchen şi Gretchen pe ea şi amândouă s-au bucurat grozav.

        - Te pricepi straşnic să cutreieri lumea!, i-a spus ea lui Karl. Dar oare meriţi tu să umble cineva după tine şi să te caute tocmai la capătul pământului?

Gretchen a bătut-o uşurel pe obraz şi a întrebat-o ce fac prinţul şi prinţesa.

        - Au plecat în străinătate, a răspuns fetiţa de tâlhar.

        - Da’ cioroiul? a întrebat Gretchen.

        - Cioroiul a murit. Şi drăguţa lui cea domestică, acum o văduvă, şi-a legat o aţă neagră de picior şi plânge după el. Dar ia spune, tu ce-ai făcut şi cum l-ai găsit?

Gretchen şi Karl i-au povestit tot.

        Fetiţa de tâlhar i-a luat pe amândoi de mână şi le-a spus că, atunci când are să treacă prin oraşul lor, are să vie pe la ei şi după aceea a pornit iar în lumea largă. Şi Karl şi Gretchen au plecat şi ei mai departe, mână-n mână, şi pe unde ajungeau era primăvară cu iarbă verde şi cu flori. Şi deodată au zărit turnurile unui oraş: era chiar al lor. Au intrat în oraş şi au ajuns acasă la bunica şi s-au urcat în odăiţă, unde toate erau la locul lor, ca altădată. Ceasornicul spunea "tic-tac" şi arătătoarele se mişcau. Dar când au intrat pe uşă au văzut că acuma erau mari, oameni în toată firea. Trandafirii din streaşină erau înfloriţi şi lângă trandafiri erau scăunelele pe care stăteau când erau copii. Karl şi cu Gretchen s-au aşezat fiecare pe scăunelul lui, ţinându-se de mână. Măreţia rece şi pustie din palatul Crăiesei Zăpezii o uitaseră ca pe un vis apăsător. Bunica şedea la soare şi citea: "Dacă nu veţi fi cum sunt copiii, nu veţi vedea împărăţia cerurilor".

        Karl şi Gretchen s-au uitat unul la altul şi deodată au înţeles cântecul cel vechi:

                        Ce frumoşi sunt trandafirii

                        Şi cad pradă ofilirii!

                        Traiul nostru e mai bun,

                        Că-nflorim şi la Crăciun!

        Erau acuma amândoi oameni în toată firea şi totuşi copii, copii în inimile lor; şi acum venise vara, vara caldă şi binefăcătoare.

Priveşte Crăiasa Zăpezii în format video…