Poveşti

Abonează-te la fluxul RSS

Poveşti de Fraţii Grimm

Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici
Hansel şi Gretel
Scufiţa Roşie
Cenuşăreasa
Lupul şi cei şapte iezi
Muzicanţii din Bremen
Frumoasa adormită
Croitoraşul cel viteaz
Împăratul Cioc de Sturz
Păzitoarea de gâşte
Pomul cu merele de aur
Regina albinelor
Ploaia de stele
Căsuţa din pădure
Prinţul fermecat
Prichindel
Gâsca de aur
Darul piticilor
Bunicul şi nepotul
Croitoraşul cel isteţ
Fata moşului cea cuminte şi harnică şi fata babei cea haină şi urâtă

Poveşti de HC Andersen

Hainele cele noi ale împăratului
Povestea unui gât de sticlă
Soldăţelul de plumb
Crăiasa Zăpezii
Lebedele
Degeţica
Fetiţa cu chibrituri
Răţuşca cea urâtă
Cufărul zburător
Privighetoarea
Mica Sirenă
Fata din soc
Prinţesa şi mazărea
Klaus cel mic şi Klaus cel mare

Poveşti de Ion Creangă

Fata babei şi fata moşneagului
Punguţa cu doi bani
Capra cu trei iezi
Povestea lui Harap-Alb
Povestea lui Stan-Păţitul
Soacra cu trei nurori
Ursul păcălit de vulpe
Dănilă Prepeleac
Povestea porcului
Ivan Turbincă
Păcală
Acul şi barosul
Cinci pâini
Inul şi cămeşa
Popa Duhu
Povestea unui om leneş
Ion Roată şi Cuza-Vodă
Moş Ion Roată şi Unirea
Prostia omenească (Poveste)
Moş Nichifor Coţcariul
Amintiri din copilărie I
Amintiri din copilărie II
Amintiri din copilărie III
Amintiri din copilărie IV

Poveşti Petre Ispirescu

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte
Aleodor împărat
Ileana Simziana
Sarea în bucate
Prâslea cel voinic şi merele de aur
Balaurul cel cu şapte capete
Broasca ţestoasă cea fermecată
Fata moşului cea cuminte
Făt-Frumos cel rătăcit
Cei trei fraţi împăraţi
Luceafărul de ziuă şi luceafărul de noapte
Pasărea măiastră
Zâna munţilor
Greuceanu
Găinăreasa
Cele trei rodii aurite
Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul
Băiatul cel bubos şi ghigorţul
Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Porcul cel fermecat
Zâna zânelor
George cel viteaz
Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Poveste ţărănească
Cotoşman năzdrăvanu
Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei
Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă
Hoţu împărat
Fata cu pieze rele
Voinicul cel cu cartea în mână născut
Făt-Frumos cu părul de aur
Fata de împărat şi fiul văduvei
Voinicul cel fără de tată
Făt-Frumos cu carâta de sticlă
Fata săracului cea isteaţă
Înşir-te mărgăritari

Poveşti de Emilia Plugaru

Mărţişorul
Cloşca bunicuţei
Visul lui Tigruţ
Marea Competiţie
Mincinosul
Marele Pictor
Blaniţă Neagră
Culorile
Corniţele
Buturugă
Buchet
Telescopul
Mama adoptivă
Desaga cu fulgi
De-ale buneilor
Bobul de Soare
Vânzătorul de vise
Căluţul zburător
Cadoul de Crăciun
Hau-Hau
Amintirile
A venit Primăvara!
Adevăratul Prieten
Răţuşca Maca
Puiul de Vrăbiuţă
Frunza curajoasă
Mica Pasăre-Uriaşă
Urechiuşele Măgăruşului
Pisicuţa Lulu şi căţelul Ţâgan
Broscuţa Veruza şi floarea de nufăr
Bătrâna doamnă Pădure...
Nouraşul siniliu
Împăratul cel bun
Blestemul Comorii
Crus, Hep şi peştişorul de Aur
Ghetuţele vechi şi ghetuţele noi
Fetiţa cu fundiţe desprinse din cer
Oraşul cu ochii de ploaie
Povestea Creionaşului fermecat
Cele două gângănii

Poveşti de Mihai Eminescu

Făt-Frumos din lacrimă
Călin-Nebunul
Frumoasa lumii
Borta-vântului
Finul-lui-Dumnezeu
Vasilie-finul-lui-Dumnezeu

Poveşti de Ioan Slavici

Doi feţi cu stea în frunte
Boierul şi Păcală
Păcală în satul lui
Ileana cea şireată
Spaima zmeilor
Floriţa din codru
Limir-Împărat
Zâna Zorilor
Stan Bolovan
Rodul tainic

Poveşti de Barbu Ştefănescu Delavrancea

Neghiniţă
Palatul de cleştar
Norocul dracului
Departe, departe
Poveste
Bunicul
Bunica
Hagi-Tudose
Sultănica
Pravoslavnicul şi slăninile
Fata moşului
Sorcova
Şuer
Văduvele

Poveşti de Nicolae Filimon

Roman Năzdrăvan
Omul de piatră
Omul-de-flori-cu-barba-de-mătase sau povestea lui Făt-Frumos

Tipăreşte
Prichindel

        A fost odată un ţăran sărac şi ţăranul ăsta sta într-o seară în faţa vetrei şi dregea focul alături de nevasta lui care torcea. Şi-n tăcerea ce se aşternuse în odaie se auzi deodată glasul bărbatului:

Poveşti de Fraţii Grimm - Prichindel

        – Ce rău e că n-avem şi noi copii! Casa noastră e atât de pustie şi de tristă, pe câtă vreme în casele altora e numai forfotă şi veselie…

        – Asta aşa-i, răspunse femeia, oftând. De-am avea măcar unul singur şi chiar de-ar fi micuţ cât degetul cel mare de la mână şi încă aş fi mulţumită şi l-aş iubi din toată inima.

La câtăva vreme după aceea, se întâmplă că femeia rămase grea şi, după şapte luni, dădu naştere unui prunc. Copilul, cum să vă spun, avea înfăţişare omenească la fel ca orice copil, numai că era tare mic, cât un deget… Dar altfel era bine făcut, ca un voinic de-o şchioapă.

        Părinţii nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie şi-şi ziceau mereu:

        – S-a nimerit s-avem un copil taman după cum ne-a fost dorinţa; flăcăul ăsta o să fie bucuria vieţii noastre şi ne-o fi drag mai mult decât orice pe lume!

Şi din pricină că era aşa micuţ de statură îi ziseră Prichindel. Copilaşul nu ducea lipsă de nimic, dar cu toate că i se dădea să mănânce din belşug, nu crescu deloc, nici un piculeţ, ci rămase ca-n ceasul când s-a născut. Dar după cum căta la toate cu ochişorii lui vioi şi neastâmpăraţi, se vedea cât colo că era isteţ nevoie mare şi pe ce punea mâna îi ieşea din plin, fiind cuminte şi îndemânatic la toate.

        Într-o zi, taică-său tocmai se pregătea să se ducă în pădure să taie nişte lemne. Şi cum ascuţea securea, nu ştiu cum zise el, mai mult pentru sine:

        – Eh, bine-ar fi fost de-aş fi avut pe cineva care să vină cu căruţa după mine!

        – De asta nu-ţi fie grijă, taică, strigă Prichindel, că-ţi aduc eu căruţa. Şi să ştii că la vremea hotărâtă sunt cu ea în pădure.

Auzindu-l ce zice, ţăranul începu să râdă.

        – Ei drăcie, dau cum ar fi cu putinţă o treabă ca asta?! se miră el. Că doar eşti prea micşor ca să poţi ţine hăţurile…

        – Păi asta nu-i nici o piedică, taică. Mama o să-mi înhame calul, iar eu o să mă vâr în urechea lui şi de-acolo o să-i poruncesc tot timpul încotro s-o ia.

        – Dacă zici tu aşa, aşa să fie! se învoi taică-său. O dată om putea încerca…

Când socoti c-ar fi tocmai timpul potrivit pentru plecare, femeia înhămă calul la căruţă şi-l aşeză pe Prichindel în urechea acestuia.

        Şi băiatul prinse a striga întruna, îndemnând bidiviul: "Hi, hi, murgule!", ca s-o ia numai încotro trebuia. Şi calul se îndemna la drum şi gonea întins spre pădure, de parcă ar fi fost condus de un vizitiu priceput.

        După câtăva vreme, Prichindel ajunse cu căruţa la marginea pădurii. În clipa când fu să cotească la capătul unei cărărui şi-n timp ce striga din toţi rărunchii: "Hi, hi, murgule!" îi ieşiră în cale doi străini.

        – Măi, ce-o mai fi şi asta! strigă unul din ei, mirându-se straşnic. Ia te uită: căruţa merge singură, dar cineva trebuie că mână calul, numai că de văzut nu se vede nimeni… Unde o fi căruţaşul, naiba să-l ia?!

        – Să ştii că ăsta nu-i lucru curat! răspunse celălalt. Ia hai să ne luăm după căruţă, să vedem unde are să se oprească.

Căruţa se afundă în pădure şi se opri într-un luminiş, taman pe locul unde era stivuită o grămadă de lemne tăiate. Şi de cum îl zări pe taică-său, Prichindel îi strigă:

        – Vezi, tată, c-am venit cu căruţa, după cum ne-a fost vorba? Acu’ vino de mă dă jos!

Tată-său apucă cu mâna stângă calul de căpăstru, în timp ce cu dreapta îl scoase pe Prichindel din urechea calului. Flăcăul se aşeză vesel pe un pai, să se mai hodinească niţeluş. Când îl văzură pe Prichindel, cei doi străini rămaseră încremeniţi de uimire şi nu mai ştiură ce să spună. Dar într-un târziu îşi veniră în fire şi unul dintre ei îl luă pe celălalt deoparte şi-i şopti la ureche:

        – Ascultă, frăţioare, ştii tu cum ne-am pricopsi cu prichindelul ăsta, de l-am arăta mulţimii pe la bâlciuri, în târgurile mari? Hai să vedem de nu-l putem cumpăra, că bună afacere ar fi…

Se îndreptară apoi spre tatăl băiatului şi, intrând în vorbă cu el, îi ziseră:

        – Ia ascultă, omule, n-ai vrea să ne vinzi nouă prichindelul ăsta? Şi să n-ai nici o grijă, c-o s-o ducă mai bine ca acasă.

        – Nici prin gând nu-mi trece, răspunse ţăranul, că doar un singur copil am şi mi-e drag ca sufletul. Nu-l dau pentru tot aurul din lume!

În această vreme, auzind spusele drumeţilor, Prichindel se urcă în pripă pe cutele hainelor lui taică-său, până ce-i ajunse pe umeri şi-i şopti la ureche:

        – Vinde-mă, tătucă, şi nu-ţi fie teamă, că mă întorc eu degrabă înapoi!

Taică-său ascultă de flăcău, că-l ştia isteţ, şi, vânzându-l celor doi străini, luă părăluţe bune pe el.

        – Unde vrei să şezi, ca să-ţi fie mai la îndemână? îl întrebară ei, după ce se încheie târgul.

        – Aşezaţi-mă pe pălăria unuia din voi, da’ aşa, mai înspre margine, că acolo am loc destul să mă preumblu şi-o să privesc la locurile pe unde treceam, fără teamă c-am să pic jos.

Îi făcură pe plac omuleţului şi, după ce Prichindel îşi luă rămas bun de la taică-său, porniră la drum. Merseră ei aşa până începu a se lăsa amurgul şi, după o vreme, numai ce-l auziră pe Prichindel că le strigă cât îl ţineau puterile:

        – Daţi-mă jos, daţi-mă jos degrabă, că m-au apucat nevoile!

        – Ba rămâi colo sus unde eşti şi fă-ţi treaba liniştit, răspunse omul pe pălăria căruia şedea. Nu te sinchisi de fel, că n-am să mă supăr pentru un fleac ca ăsta; doar se întâmplă ca şi păsările cerului să scape câte ceva pe pălăria mea, şi ce, mă supăr de asta?!

        – Nu, nu vreau! strigă Prichindel. Ştiu eu singur ce se cade şi ce nu. Daţi-mă repede jos!

Omul îşi scoase pălăria şi-l lăsă pe Prichindel pe un ogor, la marginea cărării ce tăia câmpul. Prichindel începu să sară printre brazde şi să se preumble printre bulgării de pământ, despicaţi de tăişul plugului. Şi deodată, pe nesimţite, se strecură într-o gaură de şoarece, pe care o dibuise de cum fusese dat jos.

        – Noapte bună, boierilor! le aruncă Prichindel în bătaie de joc… Şi mai duceţi-vă acasă şi fără mine…

După ce-o ştersese, îşi mai râdea şi de ei! Cei doi pişicheri erau cătrăniţi rău şi alergară într-acolo, într-un suflet. Vârâră un băţ în gaura de şoarece ca să dea de el; scotociră-ncoace, scotociră-ncolo, dar truda le fu zadarnică. Prichindel se vâra tot mai afund şi cum între timp se întunecase de-a binelea, oamenii trebuiră să se lase păgubaşi şi să-şi caute de drum. Şi rămaseră cu punga goală, dar cu sufletul plin de obidă…

        Când Prichindel băgă de seamă c-au plecat, ieşi îndată afară din ascunzătoare.

        "Mare primejdie te paşte de mergi pe ogor pe întunecimea asta! îşi zise el. Lesne îţi poţi frânge gâtul în vreo hârtoapă…"

Dar, spre norocul lui, în drum dădu peste o găoace de melc.

        – Slavă ţie, Doamne, că am unde să mân peste noapte fără nici o grijă! strigă el, bucuros, şi se cuibări în găoace.

Când era aproape să-l fure somnul, numai ce auzi doi oameni trecând pe acolo. Şi unul din ei zicea:

        – Cum am putea face noi ca să punem mâna pe banii şi argintăria popii, că-i putred de bogat?

        – Las’ că te-nvăţ eu cum! îi răspunse Prichindel, întrerupându-l din vorbire.

        – Ce fu şi asta, frate-miu? strigă speriat unul din hoţi. Parcă am auzit pe cineva vorbind!

Hoţii se opriră pe loc şi ascultară cu luare-aminte. Atunci Prichindel grăi iarăşi:

        – Luaţi-mă cu voi şi n-o să vă pară rău, c-o să vă ajut.

        – Da’ unde eşti, mă, omule?

        – Căutaţi cu atenţie pe jos, răspunse Prichindel, da’ numai înspre partea de unde mi se aude glasul.

În cele din urmă cei doi hoţi dădură peste voinicelul nostru şi-l ridicară în sus.

        – Bine, mă, nichipercea, te lauzi tu c-ai putea să ne-ajuţi pe noi! Păi în ce chip anume?

        – Ba nu mă laud deloc! Şi uite cum am să fac: o să mă strecor printre gratiile de fier, în cămara popii, şi-apoi o să vă dau de-acolo tot ce-o să vă poftească inima.

        – Aferim! încuviinţară cu bucurie hoţii. Şi acu’ hai la treabă, să te vedem ce poţi!

Când ajunseră ei la casa popii, Prichindel se strecură în cămară şi începu să strige cât îl ţinea gura:

        – Mă, vreţi să vă dau tot ce e pe-aici?

Hoţii se înspăimântară rău şi căutară să-l domolească:

        – Ci vorbeşte, bre, mai încetişor, nu cumva să trezeşti pe cineva!

Dar Prichindel se prefăcu că nu-i înţelesese şi începu să strige cu şi mai multă tărie:

        – Ce vreţi, mă? Vreţi tot ce e pe-aici?

Bucătăreasa, care se odihnea în odaia de alături, auzind tot ce spusese flăcăul, se ridică în capul oaselor şi ascultă mai departe cu luare-aminte.

        Când îl auziră răcnind, pe hoţi îi cuprinse iar frica şi, luându-şi picioarele la spinare, fugiră o bună bucată de drum, pe unde se nimeri. Dar în cele din urmă prinseră iar inimă şi-şi ziseră că omuleţul e un ghiduş şi că-i place pesemne să glumească în felul ăsta. Se întoarseră şi-i şoptiră printre dinţi:

        – Hai, lasă-te de şotii şi aruncă afară ceva de pe-acolo!

Atunci Prichindel începu să strige din răsputeri:

        – Vă dau tot ce e pe-aici, da’ întindeţi numai mâinile!

Bucătăreasa, care trăgea cu urechea, desluşi de data asta fiecare cuvinţel şi, sărind din pat, dădu buzna în cămară. Auzind lipăit de paşi, hoţii o luară la sănătoasa de parcă i-ar fi gonit Scaraoţchi din urmă.

        Slujnica nu se dumerea defel ce se întâmplase, şi cum orbecăia şi nu desluşea nimic din pricina întunericului, se grăbi să aducă din camera ei o lumânare aprinsă. Când veni îndărăt cu lumina, Prichindel se furişă în şură, fără ca femeia să-l fi putut zări. Biata slugă se culcă din nou, socotind că poate a visat cu ochii deschişi…

        Prichindel urcă pe grămezile de fân şi-şi căută un loc potrivit pentru culcuş. Gândea să-şi odihnească oasele, cuibărit în pătuceanul ăsta moale, până-n revărsatul zorilor, şi-apoi să se reîntoarcă acasă, la părinţii lui. Dar vezi că i-a fost hărăzit să mai pătimească şi să mai treacă prin nenumărate belele, că multe necazuri şi nenorociri trebuie să întâmpine omul pe lumea asta… Cum se crăpă de ziuă, slujnica se sculă să dea de mâncare la vite. Mai întâi intră în şură, de unde luă un braţ de fân, şi se nimeri ca tocmai în fânul acela să-şi fi aflat Prichindel culcuşul. Dar flăcăiaşul nostru era atât de adâncit în somn încât nu prinse de veste şi nu se trezi decât când fu în gura unei vaci, care-l înghiţise o dată cu fânul.

        – Ah, Doamne, se minună el, cum de ajunsei în moara asta!?

Dar îşi dădu numaidecât seama unde se află şi se feri cu grijă, să nu-l macine vaca între măsele. Dar în cele din urmă se pomeni alunecând în pântecele vacii.

        "Ce întuneric e în încăperea asta! Pesemne că a uitat să facă ferestre, îşi zise Prichindel, şi d-aia n-are pe unde pătrunde soarele… Şi barem de-aş avea la îndemână vreo lumânare, dar de unde să-ţi faci rost pe aici de aşa ceva!"

        De altfel adăpostul nu-i era câtuşi de puţin pe plac şi ceea ce îl supăra şi mai mult era fânul care venea în grămezi, sporind necontenit, astfel că locul cu pricina se strâmtora din ce în ce mai mult. De frică, Prichindel începu să strige cât îl ţinea gura:

        – Nu-mi mai daţi fân! Nu-mi mai daţi fân!

În clipa aceea slujnica tocmai mulgea vaca şi auzind glas de om şi nevăzând pe nimeni şi fiindcă recunoscuse că era tot glasul care o trezise din somn peste noapte, se înspăimântă într-atât că alunecă de pe scăunel şi răsturnă laptele, care se risipi pe jos. Alergă ea apoi în fugă la stăpânul său şi-i zise, abia trăgându-şi sufletul:

        – Văleu, părinte, vaca noastră vorbeşte!

        – Pesemne că ţi-ai pierdut minţile, femeie!, o înfruntă popa. Totuşi se duse în grajd, să vadă ce s-o fi petrecând pe acolo.

Dar de îndată ce ajunse în prag, Prichindel începu să strige din nou:

        – Nu-mi mai daţi fân! Nu-mi mai daţi fân!

Popa încremeni de spaimă şi, crezând c-a intrat necuratul în vacă, porunci să fie tăiată numaidecât. După ce-o tăiară, slugile aruncară burta vacii la gunoi. Şi Prichindel izbuti cu mare greutate să-şi facă drum de ieşire, ca să scape de acolo. Dar abia îşi scoase capul la lumină, că o altă nenorocire se abătu asupra lui. Un lup hămesit de foame, care se furişase prin ogradă în căutarea unei bucături, zări tocmai atunci ceea ce căuta şi înghiţi pe dată toată burta, dintr-o hăpăitură. Dar Prichindel nu-şi pierdu curajul.

        "Poate c-o fi vreo făptură de înţeles lupul ăsta!", gândi el. Şi din bezna în care se afla, începu să strige din toate puterile:

        – Dragă lupuşorule, ştiu eu un loc unde ai putea găsi un ospăţ pe cinste, să te-nfrupţi numai cu bunătăţi!

        – Aşa?! Şi unde e locul cu pricina? întrebă lupul.

        – În cutare şi cutare loc, îi desluşi pe îndelete glasul.

Şi n-ai alta de făcut decât să te vâri în cămară printr-o bortă din perete. O să dai acolo peste ce nici nu gândeşti: cârnaţi, slănină şi cozonaci şi totul din belşug, să mănânci cât îţi pofteşte inima!

        Dar lupul de unde era să ştie că Prichindel gândea să-l ducă tocmai la casa tatălui său?! Nu se lăsă mult rugat şi o porni în goană într-acolo. Peste noapte se strecură prin bortă în cămară şi începu să înfulece bucuros din toate bunătăţile. După ce se sătură, vru să-şi ia tălpăşiţa tot pe unde venise, dar de mult ce se ghiftuise, i se umflase burduhanul, încât nu-i mai fu cu putinţă să iasă prin bortă.

        Pe asta îşi bizuise şi Prichindel socoteala, din capul locului, şi începu de îndată să facă o larmă straşnică din burta lupului, ţipând şi urlând cât îl ţineau puterile.

        – Da’ mai astâmpără-te şi taci o dată, c-ai să scoli lumea din somn! se răsti la el lupul.

        – Ce-mi pasă, de s-or trezi! răspunse flăcăul. De ospătat tu te-ai ospătat pe îndestulate, acum e rândul meu să petrec, şi petrec după cum mi-e voia!

Şi începu iar să strige cât îl lua gura.

        În vremea asta, de atâta zarvă, părinţii lui Prichindel se treziră din somn şi alergară spre cămara de unde venea glasul. Se uitară înăuntru printr-o crăpătură şi, când văzură lupul, deteră fuga de luară omul, toporul, iar femeia, coasa.

        – Rămâi tu în urmă! zise bărbatul către nevastă-sa în clipa când se pregătea să intre pe uşă. Dacă nu moare, după ce l-oi izbi eu în moalele capului cu toporul, înfige şi tu coasa în el şi caută de-i spintecă burta.

Auzind glasul lui taică-său, Prichindel începu să strige:

        – Taică dragă, eu sunt aici, în burta lupului!

        – Slavă Domnului că ne-am regăsit copilul, că ne e mai drag decât sufletul!, rosti omul, nemaiîncăpându-şi în piele de bucurie.

Apoi îi spuse femeii să lase coasa deoparte, ca nu cumva să-l vatăme pe Prichindel şi, ridicând toporul, îl izbi pe lup drept în moalele capului, de căzu acesta trăsnit la pământ. După aceea aduseră un cuţit şi-o foarfecă şi, spintecându-i burta, îl scoaseră de acolo pe fiul lor cel iubit.

        – De-ai şti cât de mult ţi-am dus grija! zise taică-său.

        – Mult mi-a fost dat să mai colind şi eu prin lume, da’ acu’, slavă Domnului, pot răsufla în voie, că mi-e îngăduit să văd iarăşi lumina zilei!

        – Da’ pe unde-ai tot umblat, dragu’ tatii?

        – Mai bine întreabă-mă pe unde n-am fost… Ah, tată, am nimerit mai întâi într-o gaură de şoareci, apoi în pântecele unei vaci şi-n cele din urmă am ajuns în burta lupului. Dar de-acu’ rămân pentru totdeauna cu voi.

        – Iar noi n-o să te mai vindem nici pentru toate bogăţiile din lume! ziseră părinţii lui Prichindel şi prinseră să-l sărute şi să-l drăgălească.

Îl ospătară apoi cu ce aveau ei mai bun în casă şi-i făcură îmbrăcăminte nouă, că cea veche se ponosise de cât o purtase pe drumurile cele lungi şi grele.