Poveşti

Abonează-te la fluxul RSS
Sondaj: poezii de iarnă
sau poezii despre toamnă
SEOlium - promovare şi optimizare

Poveşti de Fraţii Grimm

Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici
Hansel şi Gretel
Scufiţa Roşie
Cenuşăreasa
Lupul şi cei şapte iezi
Muzicanţii din Bremen
Frumoasa adormită
Croitoraşul cel viteaz
Împăratul Cioc de Sturz
Păzitoarea de gâşte
Pomul cu merele de aur
Regina albinelor
Ploaia de stele
Căsuţa din pădure
Prinţul fermecat
Prichindel
Gâsca de aur
Darul piticilor
Bunicul şi nepotul
Croitoraşul cel isteţ
Fata moşului cea cuminte şi harnică şi fata babei cea haină şi urâtă

Poveşti de HC Andersen

Hainele cele noi ale împăratului
Povestea unui gât de sticlă
Soldăţelul de plumb
Crăiasa Zăpezii
Lebedele
Degeţica
Fetiţa cu chibrituri
Răţuşca cea urâtă
Cufărul zburător
Privighetoarea
Mica Sirenă
Fata din soc
Prinţesa şi mazărea
Klaus cel mic şi Klaus cel mare

Poveşti de Ion Creangă

Fata babei şi fata moşneagului
Punguţa cu doi bani
Capra cu trei iezi
Povestea lui Harap-Alb
Povestea lui Stan-Păţitul
Soacra cu trei nurori
Ursul păcălit de vulpe
Dănilă Prepeleac
Povestea porcului
Ivan Turbincă
Păcală
Acul şi barosul
Cinci pâini
Inul şi cămeşa
Popa Duhu
Povestea unui om leneş
Ion Roată şi Cuza-Vodă
Moş Ion Roată şi Unirea
Prostia omenească (Poveste)
Moş Nichifor Coţcariul
Amintiri din copilărie I
Amintiri din copilărie II
Amintiri din copilărie III
Amintiri din copilărie IV

Poveşti Petre Ispirescu

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte
Aleodor împărat
Ileana Simziana
Sarea în bucate
Prâslea cel voinic şi merele de aur
Balaurul cel cu şapte capete
Broasca ţestoasă cea fermecată
Fata moşului cea cuminte
Făt-Frumos cel rătăcit
Cei trei fraţi împăraţi
Luceafărul de ziuă şi luceafărul de noapte
Pasărea măiastră
Zâna munţilor
Greuceanu
Găinăreasa
Cele trei rodii aurite
Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul
Băiatul cel bubos şi ghigorţul
Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Porcul cel fermecat
Zâna zânelor
George cel viteaz
Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Poveste ţărănească
Cotoşman năzdrăvanu
Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei
Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă
Hoţu împărat
Fata cu pieze rele
Voinicul cel cu cartea în mână născut
Făt-Frumos cu părul de aur
Fata de împărat şi fiul văduvei
Voinicul cel fără de tată
Făt-Frumos cu carâta de sticlă
Fata săracului cea isteaţă
Înşir-te mărgăritari

Poveşti de Emilia Plugaru

Mărţişorul
Cloşca bunicuţei
Visul lui Tigruţ
Marea Competiţie
Mincinosul
Marele Pictor
Blaniţă Neagră
Culorile
Corniţele
Buturugă
Buchet
Telescopul
Mama adoptivă
Desaga cu fulgi
De-ale buneilor
Bobul de Soare
Vânzătorul de vise
Căluţul zburător
Cadoul de Crăciun
Hau-Hau
Amintirile
A venit Primăvara!
Adevăratul Prieten
Răţuşca Maca
Puiul de Vrăbiuţă
Frunza curajoasă
Mica Pasăre-Uriaşă
Urechiuşele Măgăruşului
Pisicuţa Lulu şi căţelul Ţâgan
Broscuţa Veruza şi floarea de nufăr
Bătrâna doamnă Pădure...
Nouraşul siniliu
Împăratul cel bun
Blestemul Comorii
Crus, Hep şi peştişorul de Aur
Ghetuţele vechi şi ghetuţele noi
Fetiţa cu fundiţe desprinse din cer
Oraşul cu ochii de ploaie
Povestea Creionaşului fermecat
Cele două gângănii

Poveşti de Mihai Eminescu

Făt-Frumos din lacrimă
Călin-Nebunul
Frumoasa lumii
Borta-vântului
Finul-lui-Dumnezeu
Vasilie-finul-lui-Dumnezeu

Poveşti de Ioan Slavici

Doi feţi cu stea în frunte
Boierul şi Păcală
Păcală în satul lui
Ileana cea şireată
Spaima zmeilor
Floriţa din codru
Limir-Împărat
Zâna Zorilor
Stan Bolovan
Rodul tainic

Poveşti de Barbu Ştefănescu Delavrancea

Neghiniţă
Palatul de cleştar
Norocul dracului
Departe, departe
Poveste
Bunicul
Bunica
Hagi-Tudose
Sultănica
Pravoslavnicul şi slăninile
Fata moşului
Sorcova
Şuer
Văduvele

Poveşti de Nicolae Filimon

Roman Năzdrăvan
Omul de piatră
Omul-de-flori-cu-barba-de-mătase sau povestea lui Făt-Frumos

Tipăreşte
Pomul cu merele de aur

        A fost odată o femeie şi femeia asta avea trei fete. Pe cea mare o chema Un-ochi, pentru că avea un singur ochi şi era aşezat ochiul acesta tocmai în mijlocul frunţii; pe cea mijlocie o chema Doi-ochi, pentru că avea doi ochi, iar pe cea mai mică, Trei-ochi, cel de-al treilea fiind aşezat tot în mijlocul frunţii. Şi fiindcă Doi-ochi nu se deosebea la înfăţişare de ceilalţi oameni, surorile şi maică-sa nu o puteau suferi şi mereu o ocărau:

Poveşti de Fraţii Grimm - Pomul cu merele de aur

        - Tu, cu cei doi ochi ai tăi, parcă eşti mai pricopsită decât lumea de rând?! Se vede cât de colo că nu faci parte din neamul nostru!

O ţineau numai în zdrenţe pe biata fată şi nu-i dădeau să mănânce decât resturile care cădeau de la masa lor. Şi ori de câte ori le răsărea în cale, săreau la ea s-o îmbrâncească şi-i amărau viaţa la orice prilej.

        Şi prilejuri d-astea, slavă Domnului, găseau destule! Într-una din zile, trebuind să meargă cu capra la păscut, Doi-ochi rămase tare flămândă, căci duşmancele de surori îi puseseră-n traistă mâncare pe sponci. Şi fiindcă o chinuia grozav foamea, se aşeză la o margine de drum şi începu a plânge. Şi plânse, şi plânse, până ce se adunară din lacrimile ei două pârâiaşe. Cum se tânguia ea aşa, numai ce ridică o dată capul din pământ şi ce-i văzură ochii? Lângă dânsa stătea o femeie, care o întrebă cu blândeţe:

        - Doi-ochi, de ce plângi aşa de amarnic? Şi Doi-ochi răspunse suspinând:

        - Cum să nu plâng dacă maică-mea şi surorile mele mă prigonesc fără încetare? Din pricină că am doi ochi, ca toată lumea, mă azvârlă dintr-un colţ într-altul, mă îmbracă numai în zdrenţe şi-mi dau să mănânc doar firimiturile rămase de la masa lor. Ştii, azi mi-au dat atât de puţină mâncare, că sunt moartă de foame!

Atunci femeia, care, pasămite, era o zână, grai:

        - Dacă doar asta ţi-e durerea, şterge-ţi lacrimile şi nu mai plânge, că o să te-nvăţ eu cum să-ţi potoleşti foamea.

Uite, n-ai decât să-i spui caprei:

        Capră, behăie,

        Masă, pune-te!

        Şi-o masă rânduită cu tot dichisul o să ţi se pună dinainte, încărcată cu cele mai alese bucate şi-o să poţi mânca după pofta inimii. Iar după ce te-oi sătura, spune-i doar atât caprei:

        Capră, behăie,

        Masă, ridică-te!

        Şi masa o să dispară ca şi cum n-ar fi fost.

        După ce grăi aceste cuvinte, zâna îşi văzu de drum. Rămasă singură, Doi-ochi gândi în sinea ei: "N-am încotro; prea sunt lihnită de foame ca să încerc altă dată ce m-a povăţuit. Mai ştii, poate că cele spuse de femeia aceea se vor dovedi adevărate".

Şi strigă către capră:

        Capră, behăie,

        Masă, pune-te!

N-apucă bine să sfârşească ce-avea de zis şi numai ce i se puse dinainte o masă aşternută cu o faţă albă ca zăpada; iar pe masă, rânduite cum se cuvenea, o farfurie, un cuţit, o furculiţă şi o lingură, toate numai din argint. Cât despre mâncărurile care se înşirau pe masă, ce să vă mai spun, erau dintre cele mai alese şi abureau de parcă ar fi fost luate chiar atunci de pe vatră.

        Fata mâncă din toate cu poftă, căci flămânzise de ajuns. După ce se sătură de-a binelea, grăi către capră, aşa cum o învăţase zâna:

        Capră, behăie,

        Masă, ridică-te!

Şi masa dispăru pe dată ca şi cum n-ar fi fost.

        "Ăsta-i un lucru minunat! gândi Doi-ochi. De-acuma s-a sfârşit cu foamea!"

Şi biata fată era veselă şi zburda de fericire.

        Seara, când se întoarse cu capra de la păşune, găsi pe masă, într-o străchioară de pământ, bruma de mâncare pe care i-o lăsaseră surorile cele haine. Dar Doi-ochi nici nu se atinse de ea.

        A doua zi porni din nou cu capra la păscut şi la înapoiere lăsă neatinse în strachină firimiturile pe care i le puseseră surorile.

        Prima şi a doua oară surorile nu observară nimic. Dar cum mâncarea rămânea mereu neatinsă în strachină, greu nu le fu să bage de seamă asta. Se minunară ele de aşa treabă şi începură a-şi destăinui gândurile:

        - Cu Doi-ochi nu-i lucru curat. Înainte venea să se plângă că nu-i ajunge cât îi dădeam şi mânca de nu mai rămânea nici o picătură, iar acuma nu se mai atinge de nimic. Pesemne c-a găsit vreun alt mijloc ca să-şi astâmpere foamea.

        Ca să afle adevărul, hotărâră ca Un-ochi s-o însoţească pe Doi-ochi când s-o duce a doua zi cu capra la păşune. Nu era treabă uşoară, căci trebuia să bage bine de seamă ce se petrece acolo, dacă nu cumva vreun străin îi aduce de mâncare fetei.

A doua zi, când Doi-ochi fu gata s-o pornească la câmp, Un-ochi se apropie de dânsa şi-i spuse:

        - Azi merg şi eu cu tine! Vreau să văd dacă păzeşti capra bine şi dacă o hrăneşti aşa cum se cuvine.

Dar Doi-ochi ghici îndată cam ce fel de gânduri nutrea Un-ochi, că venea numai ca s-o iscodească. Mână capra pe unde era iarba mai înaltă şi mai grasă şi o lăsă să pască în voie. Apoi spuse către Un-ochi:

        - Hai să ne aşezăm puţintel pe iarbă! Ştiu un cântec, o minune… N-ai vrea să-l auzi?

Un-ochi se învoi bucuroasă, căci drumul cel lung, pe arşiţa soarelui, o cam obosise. Se lăsă uşurel în iarbă şi Doi-ochi începu să-i cânte la ureche:

        Un-ochi, eşti trează, oare?

        Un-ochi, dormi, oare?

Cântă ea aşa, într-una, până ce Un-ochi închise ochiul şi adormi. Dacă văzu fata că soru-sa dormea buştean, nu se mai temu c-ar putea să vadă ce se întâmplă. Chemă deci capra şi-i spuse:

        Capră, behăie,

        Masă, pune-te!

Şi se aşeză dinaintea mesei, de mâncă şi bău până ce se sătură. Apoi strigă din nou:

        Capră, behăie,

        Masă, ridică-te!

Şi masa dispăru pe dată ca şi cum n-ar fi fost. Spre seară o trezi pe Un-ochi din somn şi-o cam luă în râs:

        - Ei, surioară, parcă ziceai că vrei să îngrijeşti de capră şi, când colo, ai tras tot timpul la aghioase, de m-ai speriat! Dacă nu eram eu aici, cine ştie pe unde s-ar fi rătăcit hoinara asta! Şi ar fi trebuit s-o cauţi în toată lumea… Da’ acu’ scoală, că-i timpul s-o pornim spre casă!

        Au ajuns ele acasă şi Doi-ochi nu s-a atins de strachina ei; iar Un-ochi stătea ca mută şi nu-i putu povesti de fel maică-sii din ce pricină capsomana de Doi-ochi nu voia să ia măcar o îmbucătură.

        - M-a prins somnul pe câmp şi-am adormit, aşa că nu ştiu!, cercă Un-ochi să se dezvinovăţească.

A doua zi, baba o chemă pe Trei-ochi şi-i spuse:

        - Azi o să mergi tu la păşune împreună cu Doi-ochi. Da’ vezi de bagă bine de seamă tot ce se petrece pe acolo, că nu se poate să nu fie cineva care-i aduce pe ascuns de mâncat şi de băut.

Trei-ochi o căută pe soru-sa şi-i spuse:

        - Mâine o să merg cu tine şi eu; vreau să văd dacă îngrijeşti bine capra şi dacă o hrăneşti aşa cum se cuvine.

Dar fata pricepu ce gânduri nutrea Trei-ochi, că venea numai ca s-o iscodească. Mână capra pe unde era iarba mai înaltă şi mai grasă şi apoi grăi către soru-sa:

        - Hai să ne aşezăm puţintel pe iarbă! Ştiu eu un cântec, o minune! N-ai vrea să-l auzi?

Trei-ochi se învoi şi ea bucuroasă, căci drumul cel lung, pe arşiţa soarelui, o cam moleşise. Se lăsă uşurel în iarbă şi Doi-ochi începu să-i cânte la ureche:

        Trei-ochi, eşti trează, oare?

        Dar în loc să continue cântecul:

        Trei-ochi, dormi, oare?

        Cântă din neatenţie:

        Doi-ochi, dormi, oare?

        Şi cântă aşa, mereu:

        Trei-ochi, eşti trează, oare?

        Doi-ochi, dormi, oare?

Şi începu s-o cuprindă somnul pe Trei-ochi, până când cei doi ochi îi adormiră de-a binelea; dar cel de-al treilea, pe care cântecul nu-l putuse vrăji, rămase treaz. Dar cum era vicleană, Trei-ochi închise şi ochiul al treilea, ca sa pară că-i şi el cuprins de somn.

        Din când în când însă trăgea câte-o ocheadă şi prindea cu privirea tot ce se petrecea în jur. Iar Doi-ochi, fiind încredinţată că Trei-ochi doarme în lege, strigă:

        Capră, behăie,

        Masă, pune-te!

Şi după ce mâncă şi bău după pofta inimii, porunci mesei să dispară, cu tot ce avea pe dânsa:

        Capră, behăie,

        Masă, ridică-te!

Dar vezi că Trei-ochi văzuse totul, hoţomana… Către seară, Doi-ochi se apropie de locul unde dormea soru-sa şi, trezind-o, o cam luă în râs:

        - Ei, surioară, da’ ştii c-ai dormit, nu glumă! Straşnic te mai pricepi să paşti capra! Hai, scoală, că-i timpul s-o pornim spre casă!

Ajunseră ele acasă şi Doi-ochi iar lăsă mâncarea neatinsă în strachină. Dar de data asta nu-i mai merse, căci Trei-ochi îi dezvălui mamă-sii totul:

        - Acum am aflat de ce nu vrea fudula asta să se mai atingă de mâncarea noastră! Pe câmp, cum îi spune caprei:

        Capră, behăie,

        Masă, pune-te!

Cât ai clipi, i se şi aşterne dinainte o masă încărcată cu tot felul de mâncări alese, dar ştii, nişte bunătăţi din care nu ne-am ospătat noi niciodată! Şi după ce se satură, numai ce-o auzi că spune:

        Capră, behăie,

        Masă, ridică-te!

Şi masa dispare de parcă nici n-ar fi fost. Le-am văzut pe toate astea cum te văd şi cum mă vezi. Nu-i vorbă, a încercat ea să mă adoarmă cu cântecul ei, dar noroc că ochiul din frunte mi-a rămas treaz.

        Auzind cele ce-i spune Trei-ochi, scorpia de babă se umplu de fiere şi strigă:

        - Cum, golanca asta să mănânce mai bine decât noi?! Lasă, c-o să-i treacă ei pofta!

Se repezi furioasă în bucătărie, apucă un cuţit şi-l înfipse în inima caprei, astfel că nevinovatul dobitoc îşi dădu pe loc duhul.

        Când Doi-ochi văzu capra ţeapănă şi fără suflare, o cuprinse jalea şi, nemairăbdând să stea în casă, o porni în neştire pe câmp. După ce obosi de atâta umblet, se aşeză la o margine de drum şi începu să plângă cu lacrimi amare. Şi deodată, zâna fu din nou lângă ea şi-o întrebă cu blândeţe:

        - Doi-ochi, de ce plângi iarăşi?

        - Cum să nu plâng, suspină Doi-ochi, dacă mama mi-a omorât capra? În fiecare zi o rugam frumos, aşa cum mă învăţaseşi matale, şi-mi aşternea numai bunătăţi pe masă, de mâncam pe îndestulate. Dar acu’, totul s-a sfârşit: iar o să rabd de foame şi-or să mă năpădească necazurile!

Zâna însă o îmbărbătă:

        - Nu te necăji, Doi-ochi, ci mai bine ascultă de sfatul pe care ţi-l dau, că e un sfat bun. Roagă-te de surorile tale să-ţi dea măruntaiele caprei şi, de cum le-oi avea, îngroapă-le în pământ, dinaintea uşii. De-i face aşa cum îţi spun, n-o să-ţi pară rău.

Şi pieri parcă luată de vânt.

        Doi-ochi alergă îndată acasă şi le rugă pe cele două surori:

        - Dragi surioare, daţi-mi şi mie ceva de la capră. Că doar nu cer cine ştie ce, şi m-aş mulţumi şi cu măruntaiele.

Surorile se porniră pe râs:

        - Dacă e vorba numai de-atâta, ia-le!

Doi-ochi luă măruntaiele şi când se lăsă noaptea le îngropă pe ascuns dinaintea uşii, aşa cum o povăţuise zâna.

        A doua zi când se treziră cu toatele şi dădură să iasă pe uşă, ce să vezi? Drept în faţa lor se înălţa o minunăţie de pom, cu frunzele de argint şi încărcat cu poame de aur! Şi era mărul ăsta aşa de frumos, că nu cred să-i fi găsit pereche pe lume. Fetele căscau ochii de mirare şi se minunau cum de-a putut creşte peste noapte un asemenea pom. Dar Doi-ochi pricepu că mărul răsărise din măruntaiele caprei, căci el crescuse tocmai pe locul unde ea le îngropase.

După ce li se mai potoli mirarea, baba o îndemnă pe Un-ochi:

        - Urcă-te în pom, fata mea, şi culege nişte mere! Un-ochi se urcă în pom, dar cum dădea să apuce un măr de aur, crengile îi scăpau din mâini de parcă le-ar fi gonit vreun duh. Încercă ea de mai multe ori, dar de fiecare dată păţea la fel. Şi deşi se căznise din răsputeri şi se înverşunase, nu putu culege nici un măr.

Văzând că Un-ochi se trudeşte degeaba, maică-sa o strigă pe fata cea mijlocie:

        - Trei-ochi, ia urcă-te tu în pom, că soru-ta nu-i bună de nimic! Cu cei trei ochi ai tăi o să vezi mai bine merele decât Un-ochi.

Un-ochi se dădu jos din pom şi se urcă soru-sa. Dar nici ea nu se dovedi mai îndemânatică. De-ar fi stat printre crengi o veşnicie, tot n-ar fi reuşit să apuce un măr, că de îndată ce întindea mâna merele se dădeau la o parte.

        Până la urmă, baba îşi pierdu răbdarea şi, cum era supărată foc, se urcă şi ea în pom. Dar o păţi la fel ca şi cele două fiice ale sale: când credea c-a pus mâna pe-un măr, mărul numai ce-i scăpa printre degete, de rămânea cu mâinile-n gol… Şi aşa se făcu că n-a putut culege nici unul…

Atunci Doi-ochi spuse:

        - Ia să încerc şi eu, poate c-oi izbuti. Dar surorile o înfruntară:

        - Te-ai găsit tocmai tu! Ce ispravă ai putea face cu ăi doi ochi ai tăi?

Fata nu luă însă seama la vorbele lor şi se urcă în pom. Şi de cum ajunse sus, merele de aur nu se mai traseră îndărăt, ci-i veneau la îndemână, numai bine să le culeagă. Şi aşa adună Doi-ochi o poală plină. Maică-sa i le luă îndată şi se înfurie la gândul că numai nevolnica de Doi-ochi izbutise să culeagă merele, în timp ce ea şi cele două fiice ale sale nu putuseră face nici o ispravă. Şi-n loc să-i mulţumească cu toatele, prinseră şi mai mare ură pe dânsa şi începură a o prigoni şi mai mult.

        Într-o zi, cum stăteau tustrele în jurul pomului, se întâmplă să treacă pe-acolo călare un tânăr ce părea a fi de neam. Zărindu-l de departe, cele două surori strigară:

        - Doi-ochi, ascunde-te repede, să nu ne faci cumva casa de ocară!

Şi apucând în grabă un butoi gol ce se afla lângă pom, îl răsturnară peste Doi-ochi şi mai tupilară sub el şi merele de aur pe care tocmai le culesese fata.

        Călăreţul se apropie de poarta şi ce să vă spun! Era un voinic de flăcău, tare mândru la chip! Opri calul şi, parca fermecat, rămase cu ochii aţintiţi la minunăţia de pom cu frunzele de argint şi poame de aur.

        - Al cui o fi pomul ăsta nemaivăzut? întrebă el pe cele două surori. Că de mi-ar dărui şi mie o creangă, i-aş da orice mi-ar cere în schimb. Cele două surori îl încredinţară că pomul e al lor şi se arătară bucuroase să-i poată îndeplini dorinţa. Dar oricât se străduiră să rupă o creangă, totul fu zadarnic: crengile cu poame se trăgeau tot mereu înapoi, de nu fu chip să apuce nici una din ele barem o crenguţă.

Atunci flăcăul le zise:

        - Mare minune şi asta! V-aţi lăudat c-ar fi pomul vostru şi, când colo, nu sunteţi în stare să rupeţi măcar o creangă din el!

Dar ele nu şi nu, o ţineau întruna că pomul ar fi al lor. Doi-ochi auzise totul şi, înciudată că surorile ei nu spuneau adevărul, ridică butoiul şi dădu drumul la câteva mere, care se opriră tocmai la picioarele flăcăului. Când le văzu, rămase cu ochii la ele, uimit, şi întrebă de unde veneau merele. Şi cum n-avură încotro, surorile trebuiră să mărturisească, spăşite, că mai au o soră, dar că pe sora asta a lor nu o puteau lăsa să se înfăţişeze dinaintea flăcăului, căci nu avea decât doi ochi, ca toţi oamenii de rând… Călăreţul nu luă seamă la vorbele lor şi, cum voia s-o vadă, strigă:

        - Doi-ochi, unde eşti? Ia vino încoace!

Atunci Doi-ochi ieşi fără teamă de sub butoi şi călăreţul, fermecat de-o asemenea frumuseţe nepământeană, îi vorbi cu toată căldura:

        - Îmi spune inima că tu ai să poţi rupe o creangă din pom!

        - De bună seamă c-am să pot, răspunse Doi-ochi, că doar e pomul meu.

Se urcă în pom şi fără nici un pic de osteneală rupse o creangă cu frunze subţirele de argint şi poame de aur şi-o întinse flăcăului.

        - Cu ce te-aş putea răsplăti? întrebă el.

        - Vai de mine, sărmana! De dimineaţa şi până seara trebuie să rabd de foame şi de sete şi-mi duc viaţa numai în amar şi suferinţă. De te-ai îndura să mă iei cu tine şi să mă mântui de chinul acesta, altceva nu mi-ar mai trebui!

        Flăcăul se aplecă spre ea şi, ridicând-o uşurel, ca pe-o dulce povară, o aşeză lângă el pe şa şi-o aduse acasă, la palatul lui. Acolo porunci să i se dea cele mai frumoase veşminte şi să fie ospătată după pofta inimii. Şi fiindcă o îndrăgise nespus, o luă de nevastă. Şi prăznuiră o nuntă cu mare alai şi veselie.

        Dacă văzură surorile că flăcăul cel frumos o ia pe Doi-ochi cu el, începură s-o pizmuiască şi mai mult pentru norocul care dăduse peste ea.

        Dar de la o vreme parcă începu să li se ogoiască inima… Şi prinseră a gândi ele în sinea lor: "Barem tot e bine că ne-a rămas un lucru de preţ; pomul cel minunat e aici şi, cu toate că niciodată n-o să-i putem culege roadele, o să i se ducă faima atât de departe, că o mulţime de oameni, de prin toate colţurile lumii, vor veni să-l privească şi să-l laude! Şi, cine ştie, poate c-o să ne surâdă iar norocul!" Dar şi această speranţă se spulberă ca un vis. A doua zi dimineaţă, ia pomul de unde nu-i! Pierise ca fumul… Şi o dată cu el pierise şi nădejdea… Şi chiar în aceeaşi zi, privind pe fereastră, Doi-ochi văzu minunăţia de pom cu frunzele de argint în faţa iatacului ei… Ce alta ar fi putut să-i bucure mai mult sufletul?! Pomul îşi urmase stăpâna.

        Trăi Doi-ochi ani mulţi, în bucurie şi fericire, şi aproape că uitase câte avusese de pătimit de pe urma celor două surori haine. Dar iată că într-o bună zi două femei sărmane bătură la poarta castelului, cerând de pomană. Şi privindu-le mai cu luare-aminte, Doi-ochi recunoscu în cele două cerşetoare pe surorile ei. Sărăciseră într-atât, că ajunseseră să meargă din poartă-n poartă, cerând să fie miluite măcar c-un codru de pâine.

        Doi-ochi le primi cu bucurie şi se îngriji ca de acum încolo să nu mai ducă lipsă de nimic. Iar cele două surori haine, văzând atâta bunătate din partea ei, se căiră amarnic pentru răul pe care i-l făcuseră în tinereţe.