Fabule

Abonează-te la fluxul RSS

Link building

Palo santo online

Lucru pentru studenţi

Ink toner

Traduceri apostile

Deparolare laptop

Celulită Galați

Instrumente de proiectare și inginerie

Cursuri de Engleză

Aparate Anti Cârtițe


Fabule după autor

Fabule de Grigore Alexandrescu
Fabule de La Fontaine
Fabule de Alecu Donici
Fabule de George Topârceanu
Fabule de Ion Luca Caragiale
Fabule de Ivan Andreievici Krâlov
Fabule de Gheorghe Asachi

Tipăreşte
Elefantul

                        În vremea de demult, dobitoacele toate,

                        De împăratul Leu sătule, dezgustate,

                        Îşi aleseră lor

                        Un alt stăpânitor,

                        Pe domnul Elefant, cu nasul învârtit,

                        Puternic îndestul, dar însă necioplit,

                        Şi de cap tare, gros, cât vreţi să socotiţi.

                        Însă ca să puteţi să vi-l închipuiţi,

                        Mă grăbesc să vă spui

                        O judecată-a lui.

                        Noul stăpânitor,

                        Cât s-a orânduit,

                        Puse-n slujbă pe boi,

                        Iar lupu mâncător

                        Se făcu favorit

                        Şi ministru la oi.

                        Vă las să judecaţi,

                        Câţi miei fură mâncaţi,

                        Şi câte oi slutite

                        De fiarele cumplite!

                        În zadar fac strigare

                        Oile-mpovărate,

                        Chip nu e de scăpare,

                        Şi plângeri necurmate

                        Ce vin de pe la turme

                        Răul nu pot să-l curme.

                        Lupul dar îşi urmează

                        A sa nelegiuire,

                        Căci de ce se lucrează

                        Craiul n-are de ştire;

                        Ba câte lupul spune

                        Le ia toate de bune.

                        A! când o să ne vie

                        O zi de bucurie,

                        Zi foarte aşteptată

                        Şi scumpă în nevoi,

                        Ca să vedem odată

                        Pe lupi mâncaţi de oi?

                        „O! asta nu se poate”,

                        Zic unii-alţi în lume.

                        Domnii mei, se pot toate,

                        Deşi le spui drept glume.

                        Apoi, ştiţi dumneavoastră

                        Că oaia este proastă,

                        Şi că nădejduieşte

                        Aceea ce doreşte.

                        Eu cu încredinţare

                        Am auzit odată,

                        La o turmă cam mare,

                        O vorb-aşa ciudată.

                        Dar cum poci şti ce spune

                        Oile între ele?

                        Pentru astă minune

                        Am cuvintele mele.

 

                        Acum, să venim iar la vorba începută:

                        Văzând bietele oi că toate o să piară,

                        După lungi chibzuiri s-aleseră o sută

                        Şi merseră la crai izbăvire să ceară.

                        Craiul sta ocolit d-o numeroasă curte:

                        Cerbii cu coarne lungi, urşii cu coade scurte

                        Alcătuia un ştab vrednic a fi privit.

                        Un berbece-nvăţat, ce ştia să citească,

                        Se-nfăţişă smerit şi-ncepu să vorbească:

                        „Ne rugăm să ne-ascultaţi, craiule strălucit!

                        Şi să întorci spre noi mila măriei-tale.

                        Starea-n care ne-aflăm e vrednică de jale,

                        Pentru că domnu lup, ministru ce ne-ai dat,

                        În loc a ne păzi, de tot ne-a-mpuţinat.”

 

                        Domnul lup, întrebat,

                        Răspunse cu glas mare:

                        „Stăpâne luminat!

                        Nici un cuvânt nu are:

                        Când le-am năpăstuit?

                        Când am scos biruri grele?

                        Eu iau obicinuit

                        De oaie câte-o piele.

                        Dar prostimea ciudată

                        Aşa e învăţată,

                        Şi făr-a şti ce cere

                        Va nencetat să zbiere.”

 

                        Măreţul elefant, după ce se gândeşte,

                        Dă de trei ori din cap şi lupului vorbeşte:

                        „Ascultă – zice – şi ia aminte

                        La ale noastre crăieşti cuvinte.

                        Cât pentr-o piele, treacă şi meargă,

                        Fiindcă singur spui c-ai dreptate.

                        Dar pentru c-astăzi oaia aleargă

                        La mila noastră, care mult poate,

                        O iert; de dajdii fie scutită;

                        Ale ei plângeri voi să le-ascult;

                        Şi decât pielea obicinuită

                        Să nu poţi cere un păr mai mult.”