Poveşti

Abonează-te la fluxul RSS

Poveşti de Barbu Ştefănescu Delavrancea

Neghiniţă
Palatul de cleştar
Norocul dracului
Departe, departe
Poveste
Bunicul
Bunica
Hagi-Tudose
Sultănica
Pravoslavnicul şi slăninile
Fata moşului
Sorcova
Şuer
Văduvele

Poveşti de Ion Creangă

Fata babei şi fata moşneagului
Punguţa cu doi bani
Capra cu trei iezi
Povestea lui Harap-Alb
Povestea lui Stan-Păţitul
Soacra cu trei nurori
Ursul păcălit de vulpe
Dănilă Prepeleac
Povestea porcului
Ivan Turbincă
Păcală
Acul şi barosul
Cinci pâini
Inul şi cămeşa
Popa Duhu
Povestea unui om leneş
Ion Roată şi Cuza-Vodă
Moş Ion Roată şi Unirea
Prostia omenească (Poveste)
Moş Nichifor Coţcariul
Amintiri din copilărie I
Amintiri din copilărie II
Amintiri din copilărie III
Amintiri din copilărie IV

Poveşti de Fraţii Grimm

Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici
Hansel şi Gretel
Scufiţa Roşie
Cenuşăreasa
Lupul şi cei şapte iezi
Muzicanţii din Bremen
Frumoasa adormită
Croitoraşul cel viteaz
Împăratul Cioc de Sturz
Păzitoarea de gâşte
Pomul cu merele de aur
Regina albinelor
Ploaia de stele
Căsuţa din pădure
Prinţul fermecat
Prichindel
Gâsca de aur
Darul piticilor
Bunicul şi nepotul
Croitoraşul cel isteţ
Fata moşului cea cuminte şi harnică şi fata babei cea haină şi urâtă

Poveşti de HC Andersen

Hainele cele noi ale împăratului
Povestea unui gât de sticlă
Soldăţelul de plumb
Crăiasa Zăpezii
Lebedele
Degeţica
Fetiţa cu chibrituri
Răţuşca cea urâtă
Cufărul zburător
Privighetoarea
Mica Sirenă
Fata din soc
Prinţesa şi mazărea
Klaus cel mic şi Klaus cel mare

Poveşti Petre Ispirescu

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte
Aleodor împărat
Ileana Simziana
Sarea în bucate
Prâslea cel voinic şi merele de aur
Balaurul cel cu şapte capete
Broasca ţestoasă cea fermecată
Fata moşului cea cuminte
Făt-Frumos cel rătăcit
Cei trei fraţi împăraţi
Luceafărul de ziuă şi luceafărul de noapte
Pasărea măiastră
Zâna munţilor
Greuceanu
Găinăreasa
Cele trei rodii aurite
Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul
Băiatul cel bubos şi ghigorţul
Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Porcul cel fermecat
Zâna zânelor
George cel viteaz
Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Poveste ţărănească
Cotoşman năzdrăvanu
Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei
Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă
Hoţu împărat
Fata cu pieze rele
Voinicul cel cu cartea în mână născut
Făt-Frumos cu părul de aur
Fata de împărat şi fiul văduvei
Voinicul cel fără de tată
Făt-Frumos cu carâta de sticlă
Fata săracului cea isteaţă
Înşir-te mărgăritari

Poveşti de Emilia Plugaru

Mărţişorul
Cloşca bunicuţei
Visul lui Tigruţ
Marea Competiţie
Mincinosul
Marele Pictor
Blaniţă Neagră
Culorile
Corniţele
Buturugă
Buchet
Telescopul
Mama adoptivă
Desaga cu fulgi
De-ale buneilor
Bobul de Soare
Vânzătorul de vise
Căluţul zburător
Cadoul de Crăciun
Hau-Hau
Amintirile
A venit Primăvara!
Adevăratul Prieten
Răţuşca Maca
Puiul de Vrăbiuţă
Frunza curajoasă
Mica Pasăre-Uriaşă
Urechiuşele Măgăruşului
Pisicuţa Lulu şi căţelul Ţâgan
Broscuţa Veruza şi floarea de nufăr
Bătrâna doamnă Pădure...
Nouraşul siniliu
Împăratul cel bun
Blestemul Comorii
Crus, Hep şi peştişorul de Aur
Ghetuţele vechi şi ghetuţele noi
Fetiţa cu fundiţe desprinse din cer
Oraşul cu ochii de ploaie
Povestea Creionaşului fermecat
Cele două gângănii

Poveşti de Mihai Eminescu

Făt-Frumos din lacrimă
Călin-Nebunul
Frumoasa lumii
Borta-vântului
Finul-lui-Dumnezeu
Vasilie-finul-lui-Dumnezeu

Poveşti de Ioan Slavici

Doi feţi cu stea în frunte
Boierul şi Păcală
Păcală în satul lui
Ileana cea şireată
Spaima zmeilor
Floriţa din codru
Limir-Împărat
Zâna Zorilor
Stan Bolovan
Rodul tainic

Poveşti de Nicolae Filimon

Roman Năzdrăvan
Omul de piatră
Omul-de-flori-cu-barba-de-mătase sau povestea lui Făt-Frumos

Tipăreşte
Norocul dracului

        – Ba e noroc!

Poveşti de Barbu Ştefănescu Delavrancea - Norocul dracului

        – Ba nu e noroc!

        – Ba e noroc, muiere!

        – Ba nu e, mă omule, nu!

        – Adică, nu muncesc eu, femeie?

        – Ba munceşti pentru unul, şi noi suntem opt guri, şi cu Plăviţa, nouă.

        Şi Plăviţa mugi, şi patru copii mărunţi începură să strige:

        – Mi-e foame!

        – Şi mie mi-e foame!

        – Şi mie!

        – Şi mie! Omul vărsă un ştergar cu mălai în copăiţa femeii.

        – Scutură ştergarul.

        – L-am scuturat.

        – Copaie plină, copaie pe jumătate, copaie pe sfert, şi azi să lingi fundul copăii. Opt guri, opt, şi cu Plăviţa, nouă!

        Şi Plăviţa, parc-ar fi înţeles, mugi de după casă, mestecând un cocean uscat, iar copiii începură să plângă.

        – Că mie mi-e foame!

        – Şi mie!

        – Ba şi mie! Omul se uită lung, se scărpină în cap, băgă ştergarul în sân şi plecă zicând:

        – Ba e noroc, dar n-am eu noroc. Iar femeia din prag îi strigă:

        – Ba nu e şi nu e, omule! Dacă munceşti, e, dacă nu munceşti, nu e.

        Şi omul plecă să caute de lucru, dar se tot gândea: "Nu e, zice ea; cum nu e? dacă n-ar fi, n-ar fi lumea cum e. Eu n-am arat, n-am săpat, n-am prăşit, n-am plivit ca ceilalţi? Ba da, şi ogorul meu a ieşit sterp; piatra pe mine m-a bătut; şi, rămas numai cu mâinile, muncesc, şi nimeni nu mă crede; iar când la măsurătoarea muncii, lucrul meu scade, şi făina din copaie scade, şi foamea copiilor creşte".

        Se duse la arendaş.

        – Nu e de lucru, omule. Bătu la uşa popii.

        – Nu e de lucru, omule. Dete pe la un chiabur.

        – Am destui argaţi, omule. Se opri la cârciumar.

        – Pe rachiu, ar fi ceva de săpat.

        – Să fie pe mălai.

        – Pe mălai nu e. Şi omul, întorcându-se acasă, auzi de departe:

        – Mamă, eu nu m-am săturat!

        – Nici eu!

        – Nici eu! Şi nici Plăviţa, care mugea, colindând bătătura uscată, fără firicel de iarbă verde. În prag, muierea:

        – Nimic în ştergar?

        – Nimic.

        – Copaia goală…

        – N-am noroc, femeie.

        – Nu e minte, omule. Omul îşi şterse fruntea de năduşeală cu mâneca cămăşii. Ea se uită la el, el se uită la ea. Ea dete din cap, el dete din cap, apoi se duse după casă, îşi făcu mâna căpătâi şi închise ochii. Dar unde să adoarmă? Jos, pământul tare şi rece; sus, întuneric adânc; în casă, copiii adorm plângând; în curte Plăviţa pufăie pe nări a foame; şi el, prigonit de gânduri şi de nenoroc. "Dar mâine? Dacă n-oi avea ce scutura în copaie? Ce mă fac mâine? Dumnezeu e sus, e sus, dar nu pe el îl întâmpină muierea în prag şi nici nu-i zice: "Opt guri, măi omule, şi cu Plăviţa nouă! Dumnezeu e sus, dar de n-oi găsi de lucru, de n-oi avea noroc nici mâine, beau câteva rachiuri şi mă duc la târg… Ei, şi dacă mă duc la târg?… Fie ce-o fi, şi să nu mai aud: "Mamă, mi-e foame!" Mă duc la târg şi fur… ce-oi putea fura"…

        Omul tresări. Cine-i zisese:

        – Ce să faci, dacă n-ai noroc!

        – Tu eşti, muiere?

        – Eu, socoteam că dormi.

        – Ai auzit ceva?

        – Ce s-aud?

        – Nimic. Şi femeia intră în casă, şi omul închise ochii mormăind:

        – Ce-o fi să fie!… Să nu mai aud: "Mamă, mi-e foame!" Dar cine i-a zis iar:

        – Ce să faci, dacă n-ai noroc!

        – Tu eşti, femeie? Întuneric. Nimeni.

        – Doar n-o fi dracul! Şi omul adormi mormăind:

        – Ce-o fi să fie!… Nu se crăpase bine de ziuă, şi o gură mare se auzi:

        – A venit cu mălai, mamă, că mi-e foame…

        – Şi eu nici n-am plecat, zise omul sărind drept în picioare. Şi plecă fără să se uite îndărăt. Şi tocmai de departe îşi întoarse capul. Casa i se părea în spate, cu gura căscată, adică cu uşa dată de perete. Ce Dumnezeu sfântul, doar nu s-o fi ţinând casa după el! Ş-o luă la picior, iute, mai iute, până la curtea ciocoiului.

        – Poate mâine, că azi nu e de lucru. La taica părintele.

        – Poate poimâine, că azi nu e de lucru.

        – Mâine, poimâine, zise el oftând, dar astăzi cu ce potolesc eu opt guri şi cu a Plăviţei nouă? Ei, de-acum la cârciumar, la târg, ş-apoi, ce-o fi să fie, că cu mâna goală nu mă mai întorc acasă!…

        La cârciumă arvoni pe Plăviţa şi-i bău aldămaşul: cinci rachiuri unul după altul. Şi glonţ la târg.

        La târg se uită în dreapta, se uită în stânga, la fasole, la pâine, la peşte, la pastramă, dar nu fu chip. Toţi îşi cuprindeau marfa cu ochiul. Şi negustorii, cum îl vedeau oprindu-se, îl întrebau râzând:

        – Ce pofteşti, nea Sărăcilă? După ce se învârti toată ziulica, plecă.

        – Nici la furat n-am noroc! Când să treacă streaja târgului, un creştin, beat mort, îşi târa punga după el.

        Omul, după ce privi în toate părţile, puse mâna pe pungă, îi rupse băierile, o înfăşură în ştergar, o băgă în sân, şi la picior. Când ajunse într-o câmpie, întinsă şi pustie, vru să-şi vadă norocul. Desfăcu ştergarul, întinse gura pungii, ş-odată zvâcni din ea un drac mic, c-o limbuliţă de foc ce-o scotea pe gură şi pe nări. Omul, speriat, aruncă punga şi plecă făcându-şi cruce şi scuipând îndărăt. Nu făcu însă câţiva paşi, şi ştergarul din sân începu să se umfle. Scoase repede ştergarul, îl desfăcu şi se minună văzând punga pe care o aruncase.

        Deschise punga, şi dracul, ţâşti! tremurând limba în gură ca o văpaiţă albastră. Omul strânse bine punga la gură, o puse jos şi, potrivind călcâiul, îi trase una cu sete, că punga plesni ca o băşică de bou şi un foc pâlpâi sub opincă şi se stinse, risipind un miros de pucioasă.

        Omul răsuflă.

        – De-aia a zis cine a zis: să nu furi, că vezi pe dracul! N-apucă să facă zece paşi, şi ştergarul iar se umflă. De astă dată îl trecură năduşelile. Scoase ştergarul; îl pipăi. Punga dracului tot în ştergar. O aruncă, cu ştergar cu tot, şi o rupse de fugă.

        Cum ajunse acasă, toţi copiii îi ieşiră înainte.

        – Tată, mi-e foame!

        – Şi mie!

        – Şi mie! Omul se uită în sân, îngălbeni ca ceara… Punga în sân, ştergarul nu. Şi pe când se închina, femeia îl întreba:

        – Ce mi te-nchini, mă omule? Ce te uiţi în sân? Ce-ai adus copiilor?

        – Muiere, zise el, să arzi cuptorul, să-l arzi pân’ s-o face roşu, că am să coc patru pite ş-un purcel. Apoi, mai încet: Acu n-ai să scapi, dimon împeliţat!

        Duduia focul în cuptor. Omul se închina mereu, iar copiii săreau veseli împrejurul mesei, înghiţeau cu poftă şi ziceau pe rând:

        – Patru pite ş-un purceil

        – Patru pite ş-un purcel!

        Când omul văzu că cuptorul e roşu ca focul, ceru o lopată şi goni pe toţi de lângă dânsul. Puse punga pe lopată, o vârî binişor până-n fundul cuptorului şi o răsturnă, trăgând lopata înapoi. Luă capacul de pământ şi-l potrivi în gura cuptorului şi se dete la o parte, aşteptând sa vadă ce are sa se întâmple.

        Nu trecu mult, şi-odată s-auzi o pocnitură ca de puşcă. Piatra din creştetul cuptorului sări în sus zbârnâind, şi o limbă albastră de foc ieşi pe gaură, flutură în văzduh şi pieri.

        – A plesnit purcelul, strigă un copil.

        – Ba vreo şoimană de pită, zise altul. Un miros de pâine caldă se împrăştie în toată curtea.

        Femeia zise omului:

        – Prea am ars cuptorul, să crap niţel capacul.

        – Crapă-l, zise omul, ştergându-şi năduşeala şi tremurând de frică.

        Femeia se uită pe gura cuptorului şi zise mirată:

        – Vezi dumneata, a fost prea iute.

        – Ce să văd, muiere?

        – Ce să vezi? S-a copt şi purcelul, şi pitele.

        – S-au copt?…

        – Dar ce ai, omule, de-ntrebi aşa, ca un copil speriat?

        – Nimic!… Şi, pipăindu-se, dădu de pungă. Un fior rece îi fulgeră din călcâie şi până în creştetul capului. Apoi, văzând pe cel mai mic dintre copii cum se aşezase pe vine şi sorbea cu lăcomie mirosul cald din gura cuptorului, se uită la nevastă şi îi zise:

        – Ce-o fi să fie, muiere! S-au copt purcelul şi pitele?

        – Cum, ce-o fi să fie?! Vezi bine că s-au copt. Şi vârând lopata în cuptor scoase purcelul, apoi cele patru pite.

        – Omule, dă-mi ştergarul ca să ridic tava.

        – L-am pierdut, muiere.

        – Cum l-ai pierdut?

        – Vezi că ce e al tău se duce şi ce e al dracului rămâne.

        – Dar asta… ce-o mai fi?

        Copiii mâncară, se săturară şi adormiră cu feţele în sus, doi pe prispă şi cinci în casă.

        Omul se dete după casă, puse mâna sub cap şi adormi, visând turme de oi, cirezi de vaci, herghelii de cai… Şi toate ale lui! Şi se făcea că zicea nevestei: "Vezi că e noroc?" Iar ea se făcea că-i zice: "Norocul e de la Diavolul".

        Se albise luna ca un rotocol de hârtie. O apă de lumină se revărsa de la răsărit. Omul se deşteptă speriat, căci se făcea că n-o să-i fie de-a bună până la isprăvit.

        "Să mă uit încă o dată în ea, se gândi el, să-l apuc bine pe spiriduş şi să-l strâng de gât pân-o plesni."

        Scoase punga. Se uită în ea. Ce să vadă? În loc de dimon, bănuţi de aur, ce luminau ca jăraticul. Omul, şi speriat, şi necăjit, aruncă un pumn de bani la răsărit şi altul la apus, zicând:

        – Duceţi-vă dracului, banii dracului! N-apucă bine să sfârşească cuvântul, şi zări de la răsărit turme albe şi de la apus turme negre ce izvorau din lumină şi din neguri ca nişte ape creţe şi nemărginite. De behăitul lor se deşteptase lumea. Turmele cuprinseră casa, învăluiră curtea, încinseră satul şi nu le mai încăpea locul. Un cioban, cu plete lungi şi cu căciula ca o căldare, se apropie şi zise:

        – Să trăieşti, jupâne, ale d-tale sunt toate de-aci până unde bate ochiul.

        – Ale mele? Nu se poate! Eu n-am după ce bea apă!

        – Ale d-tale, răspunse ciobanul, căci stăpânul lor, murind, ne-a zis nouă: "Porniţi, unii din răsărit şi alţii din apus, şi la casa unde se vor întâlni turma albă cu turma neagră, alei case să le dăruiţi".

        Omul uită tot de bucurie şi alergă la nevastă.

        – Fă muiere, tot ce vezi este al nostru!

        – Ei, minunea dracului! zise muierea.

        – Minunea cui? Şi omul cu noroc şi-aduse aminte de pungă şi se gândi: "Cum aş scăpa eu de ea şi să rămân cu turmele?" Se uită în sân. Punga, acolo, umflată şi îndesată cu bănuţii de aur pe care îi aruncase el în două părţi ale lumii. Şi frica, frică, dar omul, om. Ce se socoti el? "Dar dacă aş mai scoate ceva din pungă până să scap de ea?"

        Şi luă banii, şi un pumn îl aruncă spre miazănoapte şi altul spre miazăzi. Şi din miazănoapte porniră cirezi de vaci, şi din miazăzi, herghelii de cai.

        Când deschisese ochii n-avea un pumn de mălai, când fu să-i închidă, era cel mai bogat om din lume.

        – Asta trebuie să fie norocul: ba furi, ba te dai dracului!… zise norocosul, şi îl trecură năduşelile.

        – Nu vii în casă, măi creştine de Dumnezeu, că ţi-am aşternut moale şi pernă lângă căpătâi?

        – Nu, femeie.

        – Apoi, pe-nserate e răcoare, noaptea se lasă frig şi dimineaţa cade brumă. Vino în casă, măi creştine.

        – Suflarea oilor e caldă şi clopotele berbecilor m-or deştepta înainte de-a cărunţi bruma pe deasupra turmelor.

        – Atunci să dorm şi eu cu tine, bărbate, zise femeia veselă, şi-l apucă de mâneca cămeşii.

        – Nu, femeie…

        – Ba zău aşa, bărbate, că ce-avem, şapte guri, nimica toată. Zău aşa… să fie cu soţ… că ce-a lăsat Dumnezeu fără pereche?

        El nu vru. Femeia intră tristă pe uşă, bombănind: "Dar nu mă las, Doamne fereşte, pân’ n-or fi cu soţ… mai bine paisprezece decât şapte!"

        Omul cu noroc se duse după casă, îşi puse mâna sub cap, închise ochii şi începu a se gândi cum să scape de ăl din sân. Tot gândindu-se, şopti:

        – Am să sap o groapă adâncă, adâncă. Şi din întuneric auzi:

        – Adânc… adânc…

        – Tu eşti, muiere? întrebă omul speriat. În cireadă unele vaci mişcară clopotele: ting-tang-tâng.

        – E clopotul vacilor.

        Închise ochii.

        – Şi după ce-oi săpa o groapă adâncă, adâncă, am s-o arunc în fund, în fund, ş-am să pun tot pământul peste ea, peste ea…

        Din întuneric se auzi:

        – Peste ea, peste ea…

        – Tu eşti, femeie? întrebă omul sărind în sus. Nimeni nu-i răspunse. Din turma neagră se auzi: bea, beaaa.

        – E behăitul oilor… Omul cu noroc luă cazmaua, sapa şi lopata şi se duse după coşar. Măsură ce măsură, apoi începu să sape. Toată noaptea săpă şi aruncă pământul. Pân’ la genunchi, pân’ la brâu, pân’ la umăr. Până a doua zi de dimineaţă, când veni muierea după el, groapa îi trecuse de cap cu trei palme. Curgea năduşeala din el ca dintr-un burete stors şi izbea mereu pământul umed, ce se desfăcea felii mari şi lucioase.

        – Ce faci, omule? întrebă femeia mirată.

        – Sap groapă Dracului, răspunse el fără să ridice ochii.

        – Toată noaptea n-ai dormit…

        – Toată noaptea n-am dormit…

        – Nu te culci?

        – Nu mi-e somn…

        – Nu-mbuci ceva?

        – Nu mi-e foame…

        – Un pahar de vin?

        – Nu mi-e sete…

        – Dar ce faci, mă omule?

        – Sap groapă Dracului, răspunse el necăjit, şi înfipse cazmaua atât de înverşunat, încât intră în pământ c-o palmă peste limba de fier.

        Femeia plecă închinându-se.

        – Să te ferească Dumnezeu de prea mult noroc! Şi omul, încet-încet, se ducea în pământ. Pe seară, femeia se plecă pe groapă şi strigă:

        – Hei, omule, nu vrei nimic?

        – Să baţi un ţăruş unde ai tu călcâiul drept, de ţăruş să legi o frânghie, frânghia s-o dai în groapă şi mâine până-n zori să frigi un berbec şi să iei o botă cu vin, c-am să mănânc tot berbecul şi să beau tot vinul dintr-o sorbitură.

        Glasul lui ieşea ca dintr-un puţ adânc. Femeia bătu un ţăruş, legă de ţăruş o funie, dădu cu piciorul funia în groapă, apoi plecă să îngrijească de vin şi de berbec.

        Se înnoptă şi nu se mai auzi nimic pe nicăieri. O umbră ieşi din groapă. Câinii începură a urla. Omul cu noroc se lăsă pe brânci şi privi în fundul gropii. Adânc, întuneric. Trase funia. Vârî mâna în sân. Aruncă punga şi ascultă… banii sunară.

        Omul începu s-arunce pământ. Din fund se auzi strigând:

        – Mai încet, ce-ai cu norocul tău? Omul, speriat, aruncă mereu. Din fund s-auzi râzând:

        – Ha, ha, să nu cazi şi tu! Omul căzu pe spate, se sculă repede şi aruncă, aruncă, până nu se mai auzi nimic. La revărsatul zorilor umpluse groapa. Omul plecă urechea pe mormântul adânc şi auzi întunecat un plâns şi un râs năbuşit, ca de pe altă lume. Atunci se repezi vesel în casă.

        – Mi-e foame, mi-e sete, mi-e somn! Femeia aduse berbecul şi bota cu vin.

        – Sa mănânci, să bei şi să dormi, bărbate, dar să ştii că şapte guri e nimica toată, eu vreau cu soţ, mai bine paisprezece decât şapte!

        El luă un picior de berbec, îl aduse la gură, dar se opri. Se pipăi. Punga-n sân! Încremeni cu berbecul la gură.

        – Nu mănânci, măi omule?! zise femeia dându-i ghes.

        – Nu mi-e foame!

        – Nu bei?

        – Nu mi-e sete!

        – Culcă-te niţel.

        – Nu mi-e somn!

        – Ah! ce norocul dracului! zise femeia închinându-se.

        – De unde ştii? întrebă omul scos din fire. Şi se sculă de la masă şi plecă ca o vijelie pe uşă afară.

        După ce se descurcă din turmele, cirezile şi hergheliile sale, se gândi, apucând spre biserică: "În foc nu, în groapă nu, am s-o azvârl în altar, doar de-o plesni fierea într-însul". Dar cum puse mâna pe uşa bisericii, se opri tremurând. Cine îl înhăţase de păr şi-l trăgea înapoi? Se uită în toate părţile… Nimeni!

        – Cine m-o fi oprind, strigă omul, ăl din pungă, sau ăl din biserică?

        Se întoarse şi apucă câmpii, neştiind încotro s-apuce. Şi-i era foame, şi-i era sete, şi-i era somn, şi se tot ducea prigonit de norocul din sân.

        Hei, departe, întâlni în mijlocul drumului un cerşetor.

        – Moşule, zise omul, ia uită-te la mine. Moşul îşi ridică sprâncenele cu mâinile şi se uită lung. Omul cu noroc scoase punga din sân. Şi aruncă un bănuţ de aur la răsărit şi altul la apus. Într-o clipă, de la răsărit veni o oaie albă ca zăpada, iar de la apus, o oaie neagră ca tăciunele.

        – Vrei tu, moşule, să-ţi dau ţie punga asta?

        – Cum de nu, taică, cum de nu?! Moşul luă punga. Vărsă bănuţii de aur în mână şi aruncă un pumn la răsărit şi altul la apus. La răsărit şi la apus se încolăci două fulgere ca doi balauri, şi cu fulgerele pieriră şi oaia albă, şi oaia neagră.

        Cerşetorul, speriat, se închină şi zise, lăsându-şi sprâncenele pe ochi:

        – Piei, demone, bătu-te-ar crucea!

        – Moşule, strigă omul cu noroc, la tine e punga?

        – Nu, ducă-s-ar în pustii!

        – E la mine-n sân, răspunse omul, şi începu să fugă.

        Tălpile-i crăpaseră de fugă, când dete de o apă repede. Deznădăjduit, îşi făcu vânt şi se aruncă cu capul în jos, în mijlocul ei. La un stânjen mai la vale, apa îl aruncă în sus. Şi pluti ca o băşică umflată.

        – Nici să mă înec n-am parte!

        Rupt de osteneală, sângerat de drum, înfricoşat de noroc, se întoarse la cârciuma din satul lui. Cum intră pe uşă, bărbaţii îşi scoaseră căciulile, femeile se ploconiră şi un bătrân îi zise:

        – Cu sănătate şi noroc!

        – Cu sănătate da, dar norocul… ducă-se dracului! răspunse omul, şi ceru o oca de vin.

        Cum puse gura pe oală, o sorbi până-n fund, fără a se uita la ceilalţi, care îl priveau cu smerenie, ca pe cel mai bogat om din lume. Mai ceru încă o oca şi o bău şi pe-aia pe nerăsuflate.

        – Dă la oameni să bea, să bea cât or vrea.

        – Noroc! zise o femeie bătrână.

        – Muiere, ducă-se dracului norocul! strigă el, privind-o cu nişte ochi roşii că parc-ar fi picurat sânge din ei.

        Şi bău, şi bău, şi bău. Abia îl mai ţineau picioarele. Trânti căciula, aruncă zăbunul, scoase punga din sân, îi lărgi gura ş-o puse pe tarabă. Bănuţii de aur sclipeau parc-ar fi fost vii.

        – Iacă, zise el râzând cu hohote, s-o bem toată… Un flăcău se apropie de pungă.

        – Uf! ce frumos clipesc, parcă sunt ochi de fată mare!

        – Aş! mormăi o bătrână cocoşată, banii sunt ochii dracului.

        – De unde ştii? întrebă repede omul cu noroc, scăpând oala cu vin de la gură. Să-mi dea rachiu, o oca de rachiu, mie şi babei, că baba-i calul dracului!

        – De unde ştii? zise baba, şi din buzele ei negre scoase, ca o gheară de pisică, un dinte ascuţit.

        Şi bău, şi bău, şi începu să cânte, să dea chiote, să joace, până odată se opri şi privi lung la roata dimprejurul lui. Îi ardea capul.

        – Măi oameni buni, zise el, aducând mâna la brâu, ştiţi voi una? Să te ferească Dumnezeu de noroc!

        – Aş! ce vorbă! răspunseră toţi odată.

        – Măi oameni buni, ştiţi voi una? Eu de-oi vrea să mă înec nu pot, că plutesc ca o băşică!

        – Ei, aş!

        – Măi oameni buni, ştiţi voi una? Eu de-oi vrea să-mi tai beregata nu pot, că nu intră cuţitul!

        – Ei, aş!

        – Să vedem! zise baba cocoşată, desfăcând o gură pân’ la urechi. Omul trase cuţitul din brâu şi se izbi în beregată. Cuţitul intră ca într-o cârpă, de colo până dincolo. Sângele gâlgâi şi omul căzu, lung şi greu, ca un buştean.

        Toţi înmărmuriră. Uşa prăvăliei se deschise şi se închise fără să fi ieşit nimeni. Afară s-auzi un râs ascuţit: "Hi, hi, hi!". Apoi, un glas:

        – Unde e punga? Toţi îngălbeniră şi începură a se închina, şoptindu-şi speriaţi:

        – Cine-a fi râs?

        – Unde-a fi punga?

        – Era aci şi ne pieri din ochi…

        – Dar baba unde e?

        – Care babă?

        – A cu un dinte în gură şi cu cocoaşă în spinare?

        – Eu am văzut-o – zise un flăcău, şi-i clănţăneau dinţii de frică – a intrat în perete parc-ar fi sorbit-o o vultoare!

        Un bătrân trase cuţitul din gâtul omului.

        – E rece ca gheaţa.

        – A scăpat de noroc.

        – Şi cui rămân toate bogăţiile lui?

        – Altora.

        – Ce, nu ştiţi, zise un moş cu barba până-n brâu, nu ştiţi că nimeni nu are noroc pentru el? Norocul e al dracului: îţi vine ţie ca să folosească altora…

        Ş-a plâns muierea pe bărbatul său. Dar cu atâtea turme, şi cirezi, şi herghelii curând s-a mângâiat. Şi nu s-a lăsat până n-a ajuns de la şapte la paisprezece, că decât fără soţ… mai bine paisprezece decât şapte…