Şoapta nopţii se aude suspinând încetişor;
Arborii prin întuneric dau un freamăt sunător,
Şi deodată Aurora se iveşte radioasă,
Ca un ochi ce se deschide sub o geană luminoasă.
Dulce, veselă, rozie, scumpă ca un vis iubit,
Ea-şi ia zborul peste lume de la mândrul răsărit
Şi întâlneşte-n a sa cale o copilă cosânzeană
Ce-i scăldată în năvalnic şi-n sân poartă odoleană.
S-a oprit copila tristă pe o punte de stejar,
Plânsu-i lin pe sân îi cade ca un scump mărgăritar;
Iar pârâul de la maluri smulgând floare după floare,
Le depune cu şoptire lângă albele-i picioare.
„De ce plângi? îi zice-o rază pe-a ei frunte strălucind.
Tu eşti jună, eşti menită să trăieşti, să mori iubind;
Pentru tine-orice durere trebuie ca să se curme…
Nouri sunt ce nu fac umbră şi dureri ce nu lasă-urme.”