Poezii pentru copii


Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Floarea-soarelui şi macul

                        Se-ntrebau, vorbind odată

                        Două flori pe şes:

                        – „Vecinic stai îngândurată,

                        Roşie şi mândră floare!

                        ce-ai pe suflet de te doare,

                        Şi suspini ades?”

 

                        – „Stau aşa! Mi-e dus şi gândul

                        Şi mi-e somn mereu.

                        Dar tu capul tău plecându-l,

                        Pentru ce eşti tot trudită?”

                        – „Cum n-aş fi, căci nedormită

                        Sunt în veci şi eu

 

                        Când amurgu-n văi se-ngână,

                        Vine din apus

                        Un flăcău; mă ia de mână,

                        Dă din cap şi semn îmi face,

                        Tac şi eu că şi el tace

                        Şi zburăm în sus.

 

                        Peste mări, eu nu ştiu unde,

                        Peste munţi cu flori.

                        Nu-l întreb, că nu-mi răspunde,

                        Şi zburând prin lume moartă,

                        El mă lasă-n rai la poartă

                        Strajă până-n zori!”

 

                        Tristă zise cealaltă:

                        – „Lungă cale ai!

                        Floare galbenă şi naltă

                        Şi cu-aşa de mândru nume.

                        Ce vezi tu pe ceea-lume,

                        Strajă până stai?”

 

                        – „Ce să văd! Deschide cerul

                        Mândrele lui porţi,

                        Şi-mpăratul vine, Lerul,

                        Iar cu el, în haină albă,

                        Vin purtând cununi de nalbă

                        Suflete de morţi.

 

                        Şi e cald şi e lumină,

                        Şi-ori pe unde treci,

                        Valea de copii e plină,

                        Prinşi de mâni îşi joacă jocul,

                        Iar de cântec plin e locul,

                        Plin de flori în veci.

 

                        Dar de ce suspini tu oare?”

                        Zise ea apoi

                        Către cealaltă floare.

                        – „Şi de ce m-asculţi mirată?”

                        A răspuns, pornind deodată,

                        Cea cu roşii foi:

 

                        – „Ah, suspin că tot ca tine

                        Strajă stau şi eu!

                        Din apus un tânăr vine

                        Tot aşa, când amurgeşte;

                        Nu-i vorbesc, că nu-mi vorbeşte,

                        Şi zburăm mereu.

 

                        Şi mi-e ciudă cum se poate

                        Nopţile s-alerg.

                        Uite, ziua, ştiu de toate;

                        Seara însă plec uitucă:

                        Nu ştiu unde-o să mă ducă.

                        Ştiu numai că merg.

 

                        Stau la poartă-ntunecată

                        Şi-ntr-un loc cumplit:

                        Nu văd soare niciodată,

                        Numai neguri şi furtună,

                        Şi prin nori un colţ de lună

                        Mort şi-ngălbenit.

 

                        Şi vin suflete-amărâte;

                        Ochii lor, izvor:

                        Udă haine mohorâte,

                        Udă pietrele pe cale,

                        Şi pornesc ca râu la vale

                        Lacrimile lor.

 

                        Ah, şi-n chinul lor cel mare

                        Ei, pe piept, icnind,

                        Pumnii-i strâng aşa de tare

                        Că-şi pătrund prin carne pieptul

                        Şi sub coaste ei de-a dreptul

                        Inima şi-o prind.”

 

                        – „Amândou-avem o soartă”,

                        Suspinând vorbi

                        Floarea care-n pururi poartă

                        Ochii dornici după soare:

                        – „Dar voinicul tânăr oare

                        Cine poate fi?

 

                        Din apus mereu săracul,

                        Vine blând şi bun.”

                        – „Nu-l cunosc”, răspunse macul.

                        Dar pe când vorbeau cuvântul,

                        Se opri-ntre sălcii vântul

                        Şi-asculta ce-şi spun.

 

                        A zâmbit şi-apoi cu jale

                        Şuierând s-a dus

                        Trist pe lângă râu la vale.

                        O să vie dânsul iară

                        Pe la flori în fapt de seară,

                        Singur, din apus!