Poezii pentru copii


Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Moartea lui Fulger

                        În goana roibului un sol,

                        Cu frâu-n dinţi şi-n capul gol,

                        Răsare, creşte-n zări venind,

                        Şi zările de abia-l cuprind,

                        Şi-n urmă-i corbii croncănind

                        Aleargă stol.

 

                        El duce regelui răspuns

                        Din tabără. Şi ţine-ascuns

                        Sub straiul picurând de ploi

                        Pe cel mai bun dintre eroi

                        Atâta semn de la război,

                        Şi-a fost de-ajuns!

 

                        Pe Fulger mort! Pe-un mal străin

                        L-a fulgerat un braţ hain!

                        De-argint e alb frumosu-i port,

                        Dar roş de sânge-i albul tort,

                        Şi pieptul gol al celui mort

                        De lănci e plin.

 

                        Sărmanul crai! Când l-a văzut

                        Şi, când de-abia l-a cunoscut,

                        Cu vuiet s-a izbit un pas

                        De spaimă-n lături şi-a rămas

                        Cu pumnii strânşi, fără de glas,

                        Ca un pierdut.

 

                        Să-i moară Fulger? Poţi sfărma

                        Şi pe-un voinic ce cuteza

                        Să-nalţe dreapta lui de fier

                        Să prindă fulgerul din cer?

                        Cum pier mişeii dacă pier

                        Cei buni aşa?

 

                        Dar mâne va mai fi pământ?

                        Mai fi-vor toate câte sânt!

                        Când n-ai de-acum să mai priveşti

                        Pe cel frumos, cum însuţi eşti,

                        De dragul cui să mai trăieşti,

                        Tu soare sfânt?

 

                        Dar doamna! Suflet pustiit!

                        Cu părul alb şi despletit

                        Prin largi iatacuri alerga,

                        Cu hohot lung ea blestema,

                        Şi tot palatul plin era

                        De plâns cumplit.

 

                        La stat şi umblet slabă ce-i!

                        Topiţi sunt ochii viorei

                        De-atâta vaiet neîntrerupt,

                        Şi graiul stins şi-obrazul supt

                        Şi tot vestmântul doamnei rupt

                        De mâna ei!

 

                        De dorul cui şi de-al cui drag,

                        Să-mi plângă sufletul pribeag,

                        Întreagă noaptea nedormind,

                        Ca s-aud roibii tropotind,

                        Să sar din pat, s-alerg în prag,

                        Să te cuprind!

 

                        Nu-l dau din braţe nimănui!

                        Închideţi-mă în groapa lui

                        Mă laşi tu, Fulgere, să mor?

                        Îţi laşi părinţii-n plâns şi dor?

                        O, du-i cu tine, drag odor,

                        O, du-i, o, du-i!

 

                        Ah, mamă, tu! Ce slabă eşti!

                        N-ai glas de vifor, să jeleşti;

                        N-ai mâini de fier, ca fier să frângi;

                        N-ai mări de lacrămi, mări să plângi,

                        Nu eşti de foc, la piept să-l strângi,

                        Să-l încălzeşti!

 

                        Şi tu, cel spre bătăi aprins,

                        Acum eşti potolit şi stins!

                        N-auzi nici trâmbiţele-n văi,

                        Nu vezi cum sar grăbiţi ai tăi

                        Râdeai de moarte prin bătăi,

                        Dar ea te-a învins.

 

                        Pe piept, colac de grâu de-un an,

                        Şi-n loc de galben buzdugan,

                        Făclii de ceară ţi-au făcut

                        În dreapta cea fără temut,

                        Şi-n mâna care poartă scut

                        Ţi-au pus un ban.

 

                        Cu făclioara, pe-unde treci,

                        Dai zare negrilor poteci

                        În noaptea negrului pustiu,

                        Iar banu-i vamă peste râu.

                        Merinde ai colac de grâu

                        Pe-un drum de veci.

 

                        Şi-ntr-un coşciug de-argint te-au pus

                        Deplin armat, ca-n ceruri sus

                        Să fii întreg ce-ai fost mereu,

                        Să tremure sub pasu-ţi greu

                        Albastrul cer, la Dumnezeu

                        Când vei fi dus.

 

                        Miraţi şi de răsuflet goi,

                        Văzându-ţi chipul de război,

                        Să stea îngerii-nlemnit;

                        Şi, orb de-al armelor sclipit,

                        S-alerge soarele-napoi

                        Spre răsărit!

 

                        Iar când a fost la-nmormântat,

                        Toţi morţii parcă s-au sculat

                        Să-şi plângă pe ortacul lor,

                        Aşa era de mult popor

                        Venit să plângă pe-un fecior

                        De împărat!

 

                        Şi popi, şirag, cădelniţând

                        Ceteau ectenii de comând

                        Şi clopote, şi plâns, şi vai,

                        Şi oştenii-n şir, şi pas de cai,

                        Şi sfetnici, şi feciori de crai,

                        Şi nat de rând.

 

                        Şi mă-sa, biata! Cum gemea

                        Şi blestema, şi se izbea

                        Să sară-n groapă: L-au închis

                        Pe veci! Mi-a fost şi mie scris

                        Să mă deştept plângând din vis,

                        Din lumea mea!

 

                        Ce urmă lasă şoimii-n zbor?

                        Ce urmă, peştii-n apa lor?

                        Să fii cât munţii de voinic,

                        Ori cât un pumn să fii de mic,

                        Cărarea mea şi-a tuturor

                        E tot nimic!

 

                        Că tot ce eşti şi tot ce poţi,

                        Părere-i tot dacă socoţi

                        De mori târziu ori mori curând,

                        De mori sătul, ori mori flămând,

                        Totuna e! Şi rând pe rând

                        Ne ducem toţi!

 

                        Eu vreau cu Fulger să rămân!

                        Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân,

                        M-a duşmănit trăind mereu

                        Şi-a pizmuit norocul meu!

                        E un păgân şi Dumnezeu,

                        E un păgân.

 

                        De ce să cred în el de-acum?

                        În faţa lui au toţi un drum,

                        Ori buni, ori răi, tot un mormânt!

                        Nu-i nimeni drac şi nimeni sfânt!

                        Credinţa-i val, iubirea vânt

                        Şi viaţa fum!

 

                        Şi-a fost minune ce spunea!

                        Grăbit poporul cruci făcea

                        De mila ei, şi sta-ngrozit.

                        Şi-atunci un sfetnic a venit

                        Şi-n faţa doamnei s-a oprit,

                        Privind la ea.

 

                        Un sfânt de-al cărui chip te temi

                        Abia te-aude când îl chemi:

                        Bătrân ca vremea, stâlp rămas,

                        Născut cu lumea într-un ceas,

                        El parcă-i viul parastas

                        Al altor vremi.

 

                        Şi sprijin pe toiag cătând

                        Şi-ncet cu mâna ridicând

                        Sprâncenele, din rostu-i rar,

                        Duios cuvintele răsar:

                        Nepoată dragă! De-n zadar

                        Te văd plângând.

 

                        De cum te zbuciumi, tu te stingi

                        Şi inima din noi o frângi

                        Ne doare c-a fost scris aşa,

                        Ne dori mai rău cu jalea ta:

                        De-aceea, doamnă, te-am ruga

                        Să nu mai plângi.

 

                        Pe cer când soarele-i apus,

                        De ce să plângi privind în sus?

                        Mai bine ochii-n jos să-i pleci,

                        Să vezi pământul pe-unde treci!

                        El nu e mort! Trăieşte-n veci,

                        E numai dus.

 

                        N-am cap şi chip pe toţi să-i spui

                        Şi-aş spune tot ce ştiu, dar cui?

                        Că de copil eu m-am luptat

                        În rând cu Volbură-mpărat

                        Şi ştiu pe Crivăţ cel turbat

                        Ca ţara lui.

 

                        Ce oameni! Ce sunt cei de-acum!

                        Şi toţi s-au dus pe-acelaşi drum.

                        Ei şi-au plinit chemarea lor

                        Şi i-am văzut murind uşor;

                        N-a fost nici unul plângător,

                        Că viaţa-i fum.

 

                        Zici fum? O, nu-i adevărat.

                        Război e, de viteji purtat!

                        Viaţa-i datorie grea

                        Şi laşii se-ngrozesc de ea

                        Să aibă tot cei laşi ar vrea

                        Pe neluptat.

 

                        De ce să-ntrebi viaţa ce-i?

                        Aşa se-ntreabă cei mişei.

                        Cei buni n-au vreme de gândit

                        La moarte şi la tânguit,

                        Căci plânsu-i de nebuni scornit

                        Şi de femei!

 

                        Trăieşte-ţi, doamnă, viaţa ta!

                        Şi-a morţii lege n-o căta!

                        Sunt crai ce schimb-a lumii sorţi,

                        Dar dacă mor, ce grijă porţi?

                        Mai simte-n urmă cineva

                        Că ei sunt morţi?

 

                        Dar ştiu un lucru mai pe sus

                        De toate câte ţi le-am spus:

                        Credinţa-n zilele de-apoi

                        E singura tărie-n noi,

                        Că multe-s tari cum credem noi

                        Şi mâine nu-s!

 

                        Şi-oricât de amărâţi să fim

                        Nu-i bine să ne dezlipim

                        De cel ce vieţile le-a dat!

                        O fi viaţa chin răbdat,

                        Dar una ştiu: ea ni s-a dat

                        Ca s-o trăim!

 

                        Ea n-a mai plâns, pierdut privea

                        La sfetnic, lung, dar nu-l vedea

                        Şi n-a mai înţeles ce-a zis

                        Şi nu vedea cum au închis

                        Sicriul alb era un vis

                        Şi ea-l trăia.

 

                        Senini de plânset ochii ei,

                        Vedea bărbaţi, vedea femei,

                        Cu spaimă mută-n jur privea.

                        Din mult nimic nu-nţelegea;

                        Şi să muncea să ştie ce-i.

                        Şi nu putea.

 

                        I-a fulgerat deodată-n gând

                        Să râdă, căci vedea plângând

                        O lume întreagă-n rugăciuni.

                        În faţa unei gropi s-aduni

                        Atâta lume de nebuni!

                        Să mori râzând…

 

                        Şi clopotele-n limba lor

                        Plângeau cu glas tânguitor;

                        Şi-adânc, din bubuitul frânt

                        Al bulgărilor de pământ,

                        Vorbea un glas, un cântec sfânt

                        Şi nălţător:

 

                        Nu cerceta aceste legi,

                        Că eşti nebun când le-nţelegi!

                        Din codru rupi o rămurea,

                        Ce-i pasă codrului de ea!

                        Ce-i pasă unei lumi întregi

                        De moartea mea!