Cui să trimit această tristă scrisoare
pe care o scriu liniştit şi fără speranţă
rezămând hârtia ei
de tot oraşul,
de toată cartea de telefoane,
de toate iubirile care sunt cum sunt,
de toate crimele şi de toate amăgirile
acestei nopţi
în care poştaşul destinat să ducă scrisoarea
doarme în somnul lui familist
în care visează recorduri mondiale personale
la marş, viteza şi săritura în lungime,
rezemând scrisoarea mea
de toate adresele şi de toate rândurile albe,
de toate dramele de dragoste
care seamană probabil cu a noastră,
cui să trimit această scrisoare
care seamană prea mult cu realitatea
ca să ţi-o mai trimit şi ţie?
Cui, din toată această carte de telefoane,
din care cunosc mai mulţi
dădători de nume de străzi
decât locuitori ai străzilor?
Cui?
Fie, această scrisoare a mea,
fie, pentru întâia oară în istoria
telecomunicaţiilor şi poştelor
trimisă pe toate adresele,
ca o citaţie în masă,
ca o molimă unanimă,
primiţi , dumneavoastră,
semenii mei din toată
cartea de telefoane
a oraşului următoarea
scrisoare a mea:
Nu există iubire fericită,
există numai iubire,
fericirea nu e decât o himeră,
nu există dorinţă de comunicare
decât la tristeţe,
şi totuşi ştiind că nu există
nici iubire şi nici fericire,
eu vi le doresc pe amândouă
şi adorm
cu capul pe adresele şi telefoanele
către care pleacă prin toţi poştaşii
scrisoarea mea de adio.