Poezii pentru copii


Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Vidra

                        Frunză verde peliniţă,

                        Pe cel deal, pe cea colniţă,

                        Plimbă-mi-se-o cătăniţă

                        Cu doi bani în punguliţă,

                        Şi cu doi în buzunare,

                        Cu doisprezece lăutari,

                        Şi cu doi, trei căluşei

                        Încărcaţi de gălbenei.

                        Iar cu dânsa se afla,

                        Tot pe lună se primbla,

                        Stoian Şoimul, popă vechi,

                        Cu potcapul pe urechi,

                        Ce s-a lăsat de popie

                        Şi de sfânta liturghie

                        De s-a dat în haiducie.

                        El de mijloc o ţinea,

                        Lângă pieptu-i o strângea,

                        Şi mereu o dezmierda,

                        Şi mereu o săruta,

                        Şi lăutarii cânta,

                        Câmpii de se răsuna.

                        Când fu către dimineaţă,

                        Popa se spăla pe faţă,

                        Barbă neagră pieptăna,

                        La baltagu-i se-nchina

                        Şi pe Vidra mi-o trezea

                        Şi din gură aşa-i grăia:

                        „Ştii tu, Vidro, ce-am gândit,

                        Ştii tu ce m-am socotit?

                        Suflecă mânece largi

                        Şi-mpleteşte la colaci.

                        Fă colaci mari de doi saci

                        Pentru cumnăţei burlaci,

                        Ş-un covrig de un mertic

                        Pentru cumnăţel mai mic.

                        Apoi haideţi amândoi

                        Cu cotiga cu doi boi

                        Peste codri, peste munţi,

                        La cei socri cam cărunţi.”

 

                        II

 

                        Amândoi la drum plecau,

                        Sus, la munte, se urcau

                        Şi mereu boii-ndemnau:

                        „Hăi Plăvan, hăi Bourean,

                        Juncănaşi de-ai lui Stoian”.

                        Opinteau boii mereu,

                        Opinteau şi suflau greu,

                        Şi cotiga scârţâia

                        Şi calea se-ngreuia.

                        Iar pe când soarele-i sus,

                        Pe când şoimul stă ascuns,

                        Pe când umbra e scăzută

                        Şi se face nevăzută,

                        Stoian popa se oprea

                        Şi de prânz el poposea

                        În mijlocul codrului

                        Unde-i larg voinicului,

                        În poiana înflorită

                        Cu frunzari acoperită,

                        Unde iarba se-mpleteşte

                        Şi-n vârf se găităneşte.

                        Vidra masă că-ntindea,

                        Şi la masă că şedea

                        Cu Stoian alăturea.

                        Ei prânzeau şi veseleau,

                        De nimeni grijă n-aveau,

                        Dar păcatul mi-i păştea,

                        Pe Stoian îl zădăra

                        Şi Stoian aşa grăia:

                        „Oliolio! mândruţa mea!

                        De când eu mi te-am luat

                        Nici un cântec n-ai cântat.

                        Cântă-ţi, mândro, cântecul,

                        Că mi-e drag ca sufletul.”

                        „Alei! frate, dragul meu!

                        Nu mai pofti să cânt eu,

                        Să-ţi cânt cântec haiducesc

                        Cu viers dulce femeiesc.

                        Eu dacă ţi l-oi cânta,

                        Apele s-or tulbura,

                        Brazii mi s-or scutura,

                        Munţii mi s-or clătina,

                        Văile or răsuna

                        Şi pe noi ne-a-ntâmpina

                        Păunaşul codrilor,

                        Voinicul voinicilor,

                        Iubitul nevestelor,

                        Drăgălaşul fetelor.”

                        „Las’ să vie că nu-mi pasă,

                        Eu că l-oi pofti la masă,

                        Şi de-a mai vrea altă hrană,

                        I-oi da trei baltage pomană.”

 

                        III

 

                        Puse Vidra a cânta,

                        Codrii a se deştepta,

                        Apele-a se tulbura,

                        Brazii a se scutura,

                        Munţii a se clătina,

                        Văile-a se răsuna.

                        Şi deodată s-arăta

                        Păunaşul codrilor,

                        Voinicul voinicilor:

                        „Hei! Stoiene, bărbărie,

                        Ce te-ai lăsat de popie

                        Şi de sfânta liturghie

                        De te-ai dat în haiducie!

                        Ce ne calci poienele

                        Şi ne paşti fânaţele?”

                        „Ce poiene, măi Păune?

                        Ce fânaţe, măi nebune?

                        Doar pământul nu-i al tău,

                        Nici al tău nu-i, nici al meu,

                        Ci-i tot al lui Dumnezeu.”

                        „Hei Stoiene, bărbărie,

                        Vorbă multă, sărăcie!

                        Dă-mi juncanii tăi drept vamă

                        Şi îţi cată-apoi de seamă.”

                        „Ba, juncanii nu-ţi dau eu,

                        Că mi i-a dat Dumnezeu

                        Să mă scoată de la greu.”

                        „Dă-mi pe Vidra ta de vamă

                        Şi îţi cată-apoi de seamă.”

                        „Ba, pe Vidra nu ţi-oi da

                        Pân’ ce capul sus mi-a sta

                        Că mi-a dat-o soacra mea

                        Ca să ţin casă cu ea.”

                        „Dă-mi baltagul tău de vamă

                        Şi îţi cată-apoi de seamă.”

                        „Eu să-ţi dau baltagul, eu?

                        Vin de-l ia tu, fătul meu,

                        De ţi-e sufletu-îndrăzneţ,

                        Cât ţi-e graiul de sumeţ!”

 

                        IV

 

                        Ei de brâie s-apucară

                        Şi la luptă se luară

                        Zi de vară până-n seară.

                        Când în loc mi se-nvârteau,

                        Când la vale s-aduceau,

                        Nici unul nu dovedea!

                        Dar Stoian mereu slăbea,

                        Brâul lui se descingea.

                        „Vidro, puiculiţa mea!

                        Vin’ de-mi strânge brâul meu,

                        Apăra te-ar Dumnezeu,

                        Că-mi slăbesc puterile,

                        Mi se duc averile!”

                        Iară Vidra mi-i privea,

                        Ochişorii-i strălucea,

                        Inimioara-i se bătea

                        Şi guriţa-i răspundea:

                        „Ba, nu, nu, bădiţă frate,

                        Că vă-i lupta pe dreptate,

                        Şi oricare-a birui,

                        Eu cu dânsul m-oi iubi.”

                        Stoian popa s-aprindea

                        Şi făcea el ce făcea

                        Pe Păun că-l aducea,

                        Şi-n pământ că mi-l izbea,

                        Cât pământul despica,

                        Până-n brâu că mi-l băga.

                        Baltagu-apoi ridica,

                        Capul lui Păun zbura;

                        Trupul pe brânci se pleca,

                        Lui Stoian se închina.

                        Iar Stoian se întorcea,

                        La Vidra-ncet se ducea,

                        Se ducea posomorât,

                        De gânduri negre muncit

                        Ca un şarpe otrăvit.

                        Vidra nici că se clintea,

                        Ochii-n ochii lui ţintea,

                        Ochii cătau bărbăteşte

                        Şi pătrundeau femeieşte.

                        Stoian popa mi-i zicea:

                        „Vidro, fa, nevastă rea!

                        Când de moarte mă luptam

                        Şi pe tine te rugam

                        Să vii iute lângă mine

                        Ca să-mi strângi brâul mai bine,

                        De bărbat nu ţi-a fost milă,

                        De păcat nu ţi-a fost silă

                        Şi cu glas dulce, frăţesc,

                        Zis-ai cuvânt duşmănesc:

                        Că oricare-a birui

                        Tu cu dânsul te-i iubi,

                        Aşa este, Vidro fa?”

                        „Aşa-i, Stoiene, aşa!

                        Am zis-o şi încă-o mai zic

                        Că mi-e drag cine-i voinic,

                        De se luptă făr-a cere

                        Ajutor de la muiere.”

                        „Ştii tu, Vidro, ce-am gândit?

                        Ştii tu ce m-am socotit?

                        Astă-vară am cosit

                        Vro cinci clăi de le-am clădit,

                        Patru mi le-am vârfuit,

                        Iar unei vârfu-a lipsit

                        Şi mi-am pus în gândul meu

                        Să-i fac vârf cu capul tău.”

                        „Iată capul de mi-l taie,

                        Ca să-l pui tu vârf la claie

                        Şi te-nvaţă de la mine

                        Ca să mori cum se cuvine!”

                        Crunt Stoian se repezea

                        Şi capul îi reteza.

                        Şi ţâţele-i le tăia

                        Şi pe câmp le-mprăştia;

                        Apoi singur purcedea,

                        La socrii lui se ducea.

                        „Hei, Stoiene, popă vechi

                        Cu potcapul pe urechi,

                        Unde-i Vidra cea frumoasă,

                        Fata noastră cea voioasă?”

                        „Eu pe Vidra mi-am lăsat

                        Într-un codru depărtat

                        Hotărând moşiile

                        Ş-aşezând momâile

                        Cu capul şi ţâţele.”

                        Bine vorba nu sfârşea,

                        Pe loc cerul s-aprindea

                        Şi trei fulgeri repezea

                        Pe Stoian popa-l lovea,

 

                        În cenuşă-l prefăcea!