Poezii pentru copii


Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Sentinela romană

                        Românul nu piere.

                        I

 

                        Din vârful Carpaţilor,

                        Din desimea brazilor,

                        Repezit-am ochii mei

                        Ca doi vulturi sprintenei

                        Pe cea vale adâncită

                        Şi cu flori acoperită,

                        Ce se-ntinde ca o ceaţă

                        Până-n Dunărea măreaţă

                        Şi de-acolo în depărtare

                        Până-n Nistru, până-n Mare.

                        Iar pe cel amar pustiu

                        Cu văzutul ce-ntâlnii?

                        Întâlnii viteaz oştean,

                        Purtând semne de roman,

                        Falnic, tare ca un leu

                        Şi cu chip frumos de zeu.

                        Braţu-i stâng era-ncordat

                        Sub un scut de fier săpat

                        Ce ca soarele sorea

                        Şi pe care se zărea

                        O lupoaică argintie

                        Ce părea a fi chiar vie,

                        Şi sub fiară doi copii

                        Ce păreau a fi chiar vii.

                        Mâna-i dreaptă ţinea pală;

                        Iar pe cap purta cu fală

                        Coif de aur lucitor,

                        Ca un zeu nemuritor.

                        Cel viteaz era călare

                        Pe-un cal alb în nemişcare,

                        Şi, ca dânsul, neclintit

                        Sta, privind spre răsărit.

                        Numai ochii săi mişca,

                        Vultureşte-i alerga,

                        Pe cea zare cenuşie,

                        Lungă, tainică, pustie,

                        Unde, ca prin vis trecând

                        S-auzea din când în când

                        Vuiet surd, grozave şoapte

                        Ce veneau din miazănoapte,

                        Zgomot lung, înăduşit

                        Ce venea din răsărit.

 

                        Iarba nu se clătina,

                        Frunza nu se legăna.

                        Pasărea la munţi zbura,

                        Fiara-n codri tremura,

                        Căci prin lumea spăimântată,

                        În uimire cufundată,

                        Treceau reci fiori de moarte,

                        Presimţiri de rele soarte!

                        Iar pe cer un vultur mare,

                        Făcând cercuri de zburare,

                        Se vedea plutind cu fală,

                        Şi-n rotirea-i triumfală

                        Ţinea ochiul său măreţ

                        Pe viteazul călăreţ.

 

                        Cine eşti? de unde eşti?

                        Pe la noi ce rătăceşti?

                        Sunt roman şi sunt oştean

                        De-a împăratului Traian!

                        Maica Roma cea bătrână

                        Mi-a pus arma asta-n mână

                        Şi mi-a zis cu glasul său:

                        Fiul meu, alesul meu!

                        Tu, din toţi ai mei copii

                        Cel mai tare-n vitejii!

                        Mergi în Dacia, grăbeşte,

                        Pe barbari de-i risipeşte,

                        Ş-apoi vecinic priveghează,

                        Sentinelă mult vitează,

                        Şi te-aţine la hotare

                        Că s-aud în depărtare

                        Răsunând duşmane pasuri,

                        Ameninţând barbare glasuri…

 

                        Venit-am şi am învins!

                        Pe barbari pe toţi i-am stins,

                        Şi pe ţărmurile lor

                        Acum, domn stăpânitor,

                        Aştept oardele avane,

                        Aştept limbile duşmane

                        Care vin din răsărit

                        Ca potop nemărginit

                        Să cuprindă, să înece

                        Tot pământul unde-or trece!

                        O! viteze neferice,

                        Ai să pieri în câmpi aice!

 

                        Eu să pier, eu? niciodată!

                        Vie-o lume încruntată.

                        Vie valuri mari de foc…

                        Nici că m-or clinti din loc.

                        Tot ce-i verde s-a usca,

                        Râurile vor seca,

                        Şi pustiul tot mereu

                        S-a lăţi-mprejurul meu,

                        Dar eu vecinic în picioare

                        Printre valuri arzătoare

                        Voi lupta, lupta-voi foarte

                        Făr-a fi atins de moarte,

                        Căci român sunt în putere,

                        Şi românu-n veci nu piere!

 

                        II

                        Apa trece, pietrele rămân.

 

                        Abia zice, şi deodată

                        Fulgeră-n cer o săgeată,

                        Vâjâie, vine, loveşte

                        Scutul care zângăneşte

                        Ş-o respinge, o zvârle jos

                        Ca pe-un şarpe veninos.

                        După dânsa-n depărtare,

                        Colo-n fund, în fund la zare,

                        Se iveşte-un negru nor

                        Plin de zgomot sunător

                        Ce tot vine, ce tot creşte

                        Şi pe câmpuri se lăţeşte

                        Cât e zare de zărit

                        Între nord şi răsărit!

 

                        Sentinelă, priveghează,

                        Norul crunt înaintează,

                        Sentinelă! te arată,

                        Norul crunt se sparge! Iată

                        Iată oardele avane,

                        Iată limbile duşmane

                        De gepizi şi de bulgari,

                        De lombarzi şi de avari!

                        Vin şi hunii, vin şi goţii,

                        Vin potop, potop cu toţii

                        Pe cai iuţi ca rândunele,

                        Fără frâie, fără şele,

                        Cai sirepi ce fug ca vântul

                        De cutremură pământul!

                        Mulţi sunt ca nisipul mării,

                        Mulţi ca ghearele mustrării

                        Într-un suflet păcătos,

                        Într-un cuget sângeros!

                        Sari, române, pe omor,

                        Fă-te fulger răzbitor,

                        Fă-te Dunăre turbată,

                        Fă-te soartă ne-mpăcată,

                        Căci potopul iată-l vine

                        Şi-i amar, amar de tine!

 

                        Vie!

                        Ca o stâncă naltă

                        Ce din vârf de munte saltă,

                        Tună, se rostogoleşte,

                        Cade, rumpe şi zdrobeşte

                        Codrii vechi din a sa cale

                        Până-n fund, în fund devale!

                        Astfel crunt ostaşul meu

                        Îşi izbeşte calul său

                        Peste codrii mişcători

                        De barbari năvălitori.

                        El îi sparge, şi-i răzbeşte,

                        Snopuri, snopuri îi coseşte,

                        Şi-i înfrânge, şi-i respinge,

                        Şi-i alungă, şi-i învinge!

                        Calu-i turbă, muşcă, sare,

                        Nechezând cu înfocare,

                        Calcă trupuri sub picioare,

                        Sfarmă arme sunătoare

                        Şi cu greu în sânge-noată,

                        Şi mereu se-ndeasă în gloată.

 

                        Crunt război! privire cruntă!

                        Fiul Romei se încruntă…

                        Fulgeri ies din ochii săi!

                        Fulgeră mii de scântei

                        Dintr-a armelor ciocniri

                        Şi lucioase zângăniri.

                        Zbor topoarele-aruncate,

                        Zbârnâie arcele-ncordate

                        Şi săgeţile uşoare

                        Înnourează mândrul soare

                        Caii saltă şi nechează,

                        Lupta urlă, se-ncleştează

                        Şi barbarii toţi grămadă

                        Morţii crude se dau pradă!

                        Zece cad, o sută mor,

                        Sute vin în locul lor!

                        Mii întregi se risipesc,

                        Alte mii în loc sosesc!

                        Dar viteazul cu-a sa pală

                        Face drum printre năvală,

                        Şi pătrunde prin săgeţi,

                        Că-i român cu şapte vieţi!

                        În zadar hidra turbează,

                        Trupu-i groaznic încordează,

                        Geme, urlă şi scrâşneşte

                        Şi-mprejur se-ncolăceşte.

                        Fiul Romei se aprinde,

                        Hidra-n mâine-i o cuprinde

                        Ş-o sugrumă, şi o sfarmă,

                        Ş-o învinge, şi o darmă!

 

                        Fug gepizii, fug bulgarii,

                        Şi lombarzii, şi avarii,

                        Fug şi hunii, fug şi goţii,

                        Fug potop, potop cu toţii,

                        Şi se duc, se duc ca vântul

                        Asurzind întreg pământul

                        De-a lor urlete barbare,

                        De-a lor vaiete amare!

 

                        III

                        Roma, Roma nu mai este.

 

                        Unde-s oardele avane?

                        Unde-s limbile duşmane?

                        Au pierit, s-au stins din faţă,

                        Precum toamna-n dimineaţă,

                        Se topesc, se sting la soare

                        Negurile-otrăvitoare!

                        Cu ce vifor de urgie

                        Năvăliră-n Românie!

                        Cum veniră de turbaţi,

                        Ca balauri încruntaţi,

                        Cu o falcă-n cerul sfânt

                        Şi cu alta pe pământ!

                        Dar s-au dus cum n-au venit

                        În pustiul lor cumplit,

                        Părăsind în urma lor

                        Câmpul luptei de omor!

                        Lat e câmpul celei lupte,

                        Lat şi plin de arme rupte,

                        Plin de trupuri fărâmate

                        Care zac grămezi culcate,

                        Plin de sânge ce-l pătează

                        Şi văzduhul aburează!

                        Unde sunt atâtea vieţi,

                        Unde-s ochii îndrăzneţi?

                        Moartea rece le-a cuprins,

                        Într-o clipă ea le-a stins,

                        Şi pe câmpul cel de moarte,

                        Crunt locaş de rele soarte,

                        S-a lăsat acum deodată

                        O tăcere-nfricoşată!

                        Numai când, din vreme-n vreme,

                        Se aude-un glas ce geme,

                        O jelire-ntristătoare,

                        Un suspin de om ce moare,

                        Sau nechezul dureros

                        Unui cal răsturnat jos,

                        Care cheamă ne-ncetat

                        Pe stăpânu-i jos culcat.

 

                        Soarele îşi schimbă locul!

                        Şi apune roş ca focul,

                        Întinzând pe cea câmpie

                        O văpseală purpurie

                        Ca un sângeros veşmânt

                        Peste-un lung şi trist mormânt!

                        Iar în naltul cerului,

                        Deasupra mormântului,

                        Ţipă vulturul cu fală

                        Şi-n rotirea-i triumfală

                        Încunună cu-al său zbor

                        Pe viteazul învingător.

 

                        Să trăieşti, ostaş romane,

                        Stâlp al lumii apusene!

                        Tu cu pieptu-ţi ai oprit

                        Valul crunt din răsărit,

                        Şi cu braţul tău armat

                        Pasul sorţii l-ai schimbat!

                        Dar ce zic! un fior rece

                        Prin a lumii vine trece,

                        Căci deodat-un glas prin lume,

                        Fără seamăn, fără nume,

                        Sună, duce-o neagră veste:

                        Roma, Roma nu mai este!

 

                        Zis-a glasul, un răsunet

                        Lung răspunde ca un tunet,

                        Şi a Romei vultur falnic

                        Cade, dând un ţipăt jalnic!

                        Zis-a glasul, şi cu jale

                        Plângând soarta mumei sale,

                        Fiul Romei cei bătrâne

                        Scapă armele din mâine,

                        Pleacă fruntea şi-n durere

                        Moartea cheamă, moarte cere!

 

                        Iară calu-i frăţior,

                        Nechezând încetişor,

                        Câmpul luptei părăseşte

                        Şi spre munţi încet porneşte,

                        Ducând lin şi nesimţit

                        Pe stăpânul lui iubit…

                        Ei se duc în tristă cale

                        Şi pe urma lor devale

                        Cade-o noapte-ntunecoasă,

                        Noapte oarbă, fioroasă

                        Ca fundul pământului,

                        Ca taina mormântului!

                        Şi sub neagra sa aripă

                        Se şterg toate într-o clipă

                        Cum se şterge de uşor

                        Visul cel amăgitor,

                        Şi ca suvenirul sfânt

                        Celor care nu mai sânt!