Poezii pentru copii


Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Peneş Curcanul

                        Plecat-am nouă din Vaslui,

                        Şi cu sergentul, zece,

                        Şi nu-i era, zău, nimănui

                        În piept inima rece.

 

                        Voioşi ca şoimul cel uşor

                        Ce zboară de pe munte,

                        Aveam chiar pene la picior,

                        Ş-aveam şi pene-n frunte.

 

                        Toţi dorobanţi, toţi căciulari,

                        Români de viţă veche,

                        Purtând opinci, suman, iţari

                        Şi cuşma pe-o ureche.

 

                        Ne dăduse nume de Curcani

                        Un hâtru bun de glume,

                        Noi am schimbat lângă Balcani

                        Porecla în renume!

 

                        Din câmp, de-acasă, de la plug,

                        Plecat-am astă-vară

                        Ca să scăpăm de turci, de jug

                        Sărmana, scumpa ţară.

 

                        Aşa ne spuse-n graiul său

                        Sergentul Mătrăgună,

                        Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu,

                        Ne-am dus cu voie bună.

 

                        Oricine-n cale ne-ntâlnea

                        Cântând în gura mare,

                        Stătea pe loc, s-adimenea

                        Cuprins de admirare;

 

                        Apoi în treacăt ne-ntreba

                        De mergem la vreo nuntă?

                        Noi răspundeam în hohot: „Ba,

                        Zburăm la luptă cruntă!”

 

                        „Cu zile mergeţi, dragii mei,

                        Şi să veniţi cu zile!”

                        Ziceau atunci bătrâni, femei,

                        Şi preoţi, şi copile;

 

                        Dar cel sergent fără de mustăţi

                        Răcnea

                        „Să n-aveţi teamă,

                        Românul are şapte vieţi

                        În pieptu-i de aramă!”

 

                        Ah! cui ar fi trecut prin gând

                        Ş-ar fi crezut vreodată

                        Că mulţi lipsi-vor în curând

                        Din mândra noastră ceată!

 

                        Priviţi! Din nouă câţi eram,

                        Şi cu sergentul, zece,

                        Rămas-am singur eu… şi am

                        În piept inima rece!

 

                        Crud e când intră prin stejari

                        Năprasnica secure,

                        De-abate toţi copacii mari

                        Din falnica pădure!

 

                        Dar vai de-a lumii neagră stea

                        Când moartea nemiloasă

                        Ca-n codru viu pătrunde-n ea

                        Şi când securea-i coasă!

 

                        Copii! aduceţi un ulcior

                        De apă de sub stâncă,

                        Să sting pojarul meu de dor

                        Şi jalea mea adâncă.

 

                        Ah! ochii-mi sunt plini de scântei

                        Şi mult cumplit mă doare

                        Când mă gândesc la fraţii mei,

                        Cu toţi pieriţi în floare.

 

                        Cobuz ciobanu-n Calafat

                        Cânta voios din fluier,

                        Iar noi jucam hora din sat,

                        Râzând de-a boambei şuier.

 

                        Deodat-o schijă de obuz

                        Trăsnind… mânca-o ar focul!

                        Retează capul lui Cobuz

                        Ş-astfel ne curmă jocul.

 

                        Trei zile-n urmă am răzbit

                        Prin Dunărea umflată,

                        Şi nu departe-am tăbărât

                        De Plevna blestemată.

 

                        În faţa noastră se înălţa

                        A Griviţei redută,

                        Balaur crunt ce-ameninţa

                        Cu gheara-i nevăzută.

 

                        Dar şi noi încă o pândeam

                        Cum se pândeşte-o fiară

                        Şi tot chiteam şi ne gândeam

                        Cum să ne cadă-n gheară?

 

                        Din zori în zori şi turci şi noi

                        Zvârleam în aer plumbii

                        Cum zvârli grăunţi de popuşoi

                        Ca să hrăneşti porumbii.

 

                        Şi tunuri sute bubuiau…

                        Se clătina pământul!

                        Şi mii de bombe vâjâiau

                        Trecând în zbor ca vântul.

 

                        Şedea ascuns turcu-n ocol

                        Ca ursu-n vizuini.

                        Pe când trăgeam noi tot în gol,

                        El tot în carne vie…

 

                        Ţinteş era dibaci tunar,

                        Căci toate-a lui ghiulele

                        Loveau turcescul furnicar,

                        Ducând moartea cu ele.

 

                        Dar într-o zi veni din fort

                        Un glonte, numai unul,

                        Şi bietul Ţinteş căzu mort,

                        Îmbrăţişându-şi tunul.

 

                        Pe-o noapte oarbă, Bran şi Vlad

                        Erau în sentinele.

                        Fierbea văzduhul ca un iad

                        De boambe, de şrapnele.

 

                        În zori găsit-am pe-amândoi

                        Tăiaţi de iatagane,

                        Alăture c-un moviloi

                        De leşuri musulmane.

 

                        Sărmanii! bine s-au luptat

                        Cu lifta cea păgână

                        Şi chiar murind ei n-au lăsat

                        Să cad-arma din mână.

 

                        Dar ce folos! ceata scădea!

                        Ş-acum rămăsese

                        Cinci numai, cinci flăcăi din ea,

                        Şi cu sergentul, şese!

 

                        Veni şi ziua de asalt,

                        Cea zi de sânge udă!

                        Părea tot omul mai înalt

                        Faţă cu moartea crudă.

 

                        Sergentul nostru, pui de zmeu,

                        Ne zis-aste cuvinte

                        „Cât n-om fi morţi, voi cinci şi eu,

                        Copii, tot înainte!”

 

                        Făcând trei cruci, noi am răspuns:

                        „Amin! şi Doamne-ajută!”

                        Apoi la fugă am împuns

                        Spre-a turcilor redută.

 

                        Alelei! Doamne, cum zburau

                        Voinicii toţi cu mine!

                        Şi cum la şanţuri alergau

                        Cu scări şi cu faşine!

 

                        Iată-ne ajunşi! încă un pas.

                        „Ura! Înainte, ura!”

                        Dar mulţi rămân fără de glas.

                        Le-nchide moartea gura!

 

                        Reduta-n noi repede-un foc

                        Cât nu-l încape gândul.

                        Un şir întreg s-abate în loc,

                        Dar altul îi ia rândul.

 

                        Burcel în şanţ moarte zdrobind

                        O tigvă păgânească.

                        Şoimu-n redan cade răcnind:

                        „Moldova să trăiască!”

 

                        Doi fraţi Călini, ciuntiţi de vii,

                        Se zvârcolesc în sânge;

                        Nici unul însă, dragi copii,

                        Nici unul nu se plânge.

 

                        Atunci viteazul căpitan,

                        Cu-o largă brazdă-n frunte,

                        Strigă voios: „Cine-i Curcan,

                        Să fie şoim de munte!”

 

                        Cu steagu-n mâini, el sprintenel

                        Viu suie-o scară-naltă.

                        Eu cu sergentul după el

                        Sărim delaolaltă.

 

                        Prin foc, prin spăgi, prin gloanţe, prin fum,

                        Prin mii de baionete,

                        Urcăm, luptăm… iată-ne acum

                        Sus, sus, la parapete.

 

                        „Allah! Allah!” turcii răcnesc,

                        Sărind pe noi o sută.

                        Noi punem steagul românesc

                        Pe crâncena redută.

 

                        Ura! Măreţ se-nalţă în vânt

                        Stindardul României!

                        Noi însă zăcem la pământ,

                        Căzuţi pradă urgiei!

 

                        Sergentul moare şuierând

                        Pe turci în risipire,

                        Iar căpitanul admirând

                        Stindardu-n fâlfâire!

 

                        Şi eu, când ochii am închis,

                        Când mi-am luat osânda

                        „Ah! pot să mor de-acum, am zis,

                        A noastră e izbânda!”

 

                        Apoi, când iarăşi m-am trezit

                        Din noaptea cea amară,

                        Colea pe răni eu am găsit

                        „Virtutea militară”!

 

                        Ah! da-o ar Domnul să-mi îndrept

                        Această mână ruptă,

                        Să-mi vindec rănile din piept,

                        Iar să mă-ntorc la luptă,

 

                        Căci nu-i mai scump nimica azi

                        Pe lumea pământească

                        Decât un nume de viteaz

                        Şi moartea vitejească!