Poezii pentru copii


Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Fraţii Jderi

                        I

 

                        E ger, e întuneric! Nori negri duşi de vânt

                        Se târâie pe şesuri, se lasă pe pământ

                        Ca aripi uriaşe de paseri nevăzute

                        Ce curăţă de sânge văi, şanţuri şi redute.

 

                        E vânt cu ploaie rece şi noapte cu fiori,

                        Căci umbra e ţesută de fulgeri trăsnitori.

                        Nu-s însă focuri nalte de-a cerului furtună,

                        Dar fulgeri mii de tunuri ce-n zare crunt detună.

 

                        L-a lor lumină roşă în clipă se ivesc

                        Mari tabere de oameni armaţi ce se pândesc,

                        Şi crâncene redute, şi-n dos de parapete,

                        De Văpăi de ochi sălbatici, luciri de baionete.

 

                        Românii uzi la piele, flămânzi, lipsiţi de foc,

                        În şanţul lor, sub arme, stau gloată la un loc,

                        De moarte şi nevoie râzând cu nepăsare…

                        Voinici ei sunt la luptă, voinici şi la răbdare!

 

                        „Măi, oameni! zice unul, un şoim de la Bicaz,

                        De mult ne spală cerul cu ploaie de obraz!

                        Mâni, când s-a face ziuă, Jder Neagu, fără veste,

                        Frumos a să ne-apară cât Albul din poveste.”

 

                        „Urât, frumos, alb, negru, eu nu ştiu, dar ce ştiu,

                        Ştiu că halal de turcul ce-oi întâlni de viu.”

                        „Şi ce-ai să-i faci, măi Neagu?” „Să-l hăituiesc, fărtate,

                        Până mi s-a usca bine cămeşa de pe spate.”

 

                        Toţi râd… dar ce retează deodată râsul lor?

                        O bombă vine, – o bombă, al morţii meteor!

                        Toţi văd moartea cu ochii! un vaiet: „Ah, mor!” „Cine,

                        Cine-i ucis?” „Eu, Neagu… mă duc… vă las cu bine.”

 

                        „Sărmanul, zic românii, grăindu-l trist de-a rândul,

                        Nici c-au avut el parte să-şi împlinească gândul!

                        Mult au să-l mai bocească neveste şi copile!”

                        „He! Dumnezeu să-i ierte! Ce vreţi? n-au avut zile.”

 

                        „Dar unde-i Jder mezinul?” „De pază colo-n şanţ,

                        Unde-au pierit aseară un zmeu de dorobanţ.”

                        „Să-i spunem, să nu-i spunem că i-a murit frăţiorul?”

                        „Ba să tăcem mai bine, să nu-l ucidă dorul.”

 

                        II

 

                        În capătul din dreapta al şanţului, în tină,

                        Stă singur la o parte un om care suspină,

                        Căci are-o presimţire ce-i tot meneşte-a rău

                        Şi-i duce, duce gândul mâhnit la frate-său.

 

                        El e ostaş de frunte, Jder Nistor, vânătorul,

                        Ce intră-n turci năprasnic cum intră-n cârd omorul,

                        Şi-i place pe câmp neted cu durda să vâneze

                        Cumpliţi başbuzucii şi fiarele cercheze.

 

                        De aseară-n sentinelă Jder şede tot la pândă,

                        Gândind la biata-i mamă cu inima plăpândă,

                        Visând l-a lui mireasă cu sufletul duios,

                        Privind la turci în faţă cu ochiul scânteios.

 

                        Dar vântul suflă-a iarnă, dar ploaia cade-n unde!

                        Prin haine până la oase îngheţul îl pătrunde

                        Şi-ncet el simte somnul că vine pe furiş

                        De-ntinde peste ochi-i un văl paingeniş.

 

                        Jder luptă, umblă, cântă, nevrând ca să se culce,

                        Dar somnu-i varsă-n creieri beţia lui cea dulce,

                        Şi el, pe nesimţite învins, întunecat,

                        Se reazemă de puşcă ş-adoarme clătinat.

 

                        Deodată i se pare că vede pe-a lui mamă

                        Ce vine, îl atinge pe ochi cu-a ei năframă

                        Şi-i zice: „Te trezeşte, copile, dragul meu!

                        Vin duşmanii! te-ajunge prin somn păcatul greu!”

 

                        Tresare vânătorul! Două spectre se arată,

                        Nălţându-se prin umbră cu arma ridicată!

                        „Ho! fiară, ho!” el strigă, şi-n clipă, viu, deştept,

                        Pe duşmani îi străpunge cu baioneta-n piept.

 

                        Din doi, unul c-un gemet oftează, cade, moare.

                        Iar altul, cu durerea luptându-se în picioare,

                        Se-ncruntă, se repede ca lupul crunt la Jder

                        Şi-i face-o brazdă largă la braţ cu-al său hamger,

 

                        Apoi se prăbuşeşte alăture cu mortul.

                        Jder zice-atunci, mustrându-l: „De ce ţi-ai lăsat cortul?

                        Şi ce cătaşi, păgâne, aice-n şanţul meu?

                        Ţi-au fost urât de viaţă? Amar de capul tău!”

 

                        Şi aprig, cu mânie ridică stratu-n aer,

                        Să sfarme pieptul duşman ce scoate-un jalnic vaier,

                        Dar când să dea: „Stai, frate! îi zice-un glas iubit,

                        Nu-i drept să dai lovire vrăşmaşului rănit!”

 

                        Jder stă, aruncă arma, s-apropie în tăcere

                        De turc, îi leagă rana, alină-a lui durere,

                        Apoi, când ziua vine, pe turcul leşinat

                        Îl poartă-n ambulanţă, zicând: „Poftim vânat!”