Era graţioasa,
Tânăra, frumoasa,
Vie pariziană cu mii de-ncântări.
Mica ei guriţă,
Ca o garofiţă,
Purta o comoară de dulci sărutări.
Dulcea veselie
Ce inima-nvie
Ca un soare veşnic lucea-n ochii săi.
Ea insufla iubire,
Plăcere, uimire,
Căci eră artistă în sufletul ei.
Prin orice mişcare.
Prin a sa cântare,
Prin a sa fiinţă, vesela Dridri
Semăna o floare
Cu mici aripioare
Ce zbura prin aer ca un colibri.
Cine n-a zărit-o
Şi n-a urmărit-o
Trecând în primblare câmpii Elizei?
Cine-a urmărit-o
Şi iar a zărit-o
Fără să dorească a fi dragul ei?
Parisul e mare!
Şi-n sânul lui are
Multe frumuşele, dalbe cât ai vrea;
Dar aşa dălbică,
Aşa frumuşică
N-a avut Parisul, nici n-a mai avea!
Multe ştiu să cânte
Şi voios să-ncânte
Noaptea în banchete pe iubiţii lor,
Dar ca dânsa cine
Ştia să închine
Cupa veseliei dulcelui amor?
Ca un dalb de lună,
Ca o veste bună
Ea veni pe lume într-un carnaval.
Şi râzând de moarte,
De relele soarte,
Ea cânta tot astfel pe al lumii val:
„Viaţa-i trecătoare,
Dragostea-i un soare,
Care luminează calea scurtei vieţi.
Mergeţi dar ca mine,
Cu fruntea-n lumini,
Voi ce treceţi plaiul dulcii tinereţi.
Cerul mult ferice
Ne-a trimis aice
Ca-mpreună vesel să călătorim,
Şi ne-a dat simţire,
Dor de fericire,
Inimă fierbinte ca să ne iubim.
Inima-mi e plină
De-amor, de lumină,
Şi vrea să iubească până ce-oi muri.
Sufletul meu râde,
Raiul se deschide,
Se deschide-n glasul veselei Dridri.”
Astfel de cântare
Cânta-n nepăsare
Draga copiliţă cu glas aurit.
Ea credea-n iubire
Şi în nălucire
Ca in cereşti daruri fără de sfârşit.
Nu ştia că-n lume
Cel mai dulce nume,
Cea mai scumpă floare, cel mai gingaş dor
Moartea le atinge
Şi curând le stinge
Cum se stinge-un fulger viu si trecător!
Sub o cruce tristă
Vesela artistă
Odihneşte-acuma singură-n mormânt.
Singură, tăcută.
Acum e pierdută
Într-un colţ de lume, sub negrul pământ!
Dalbe tinereţe,
Gingaşe frumseţe.
Cine putea crede că voi veţi peri!
Deşi n-o mai vede,
Nimeni nu crede
C-a putut să moară vesela Dridri!