Poezii pentru copii


Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Doncilă

                        Sub cel păr mare din sat

                        Zace Donciul pe un pat;

                        Nouă ani şi jumătate

                        De când zace el pe spate!

                        Pentru dânsul nu e vară,

                        Nu e dulce primăvară,

                        Ci numai viaţă amară!

                        Pe de-o parte carnea-i cade,

                        Pe de alta viermii îl roade,

                        El se roagă tot mereu

                        Să-l sloboadă Dumnezeu.

                        Toată lumea l-a lăsat,

                        Lumea toată l-a uitat,

                        Numai soră-sa Ancuţa,

                        Anicuţa româncuţa,

                        Luceafărul satului,

                        Salba împăratului,

                        Nici pe Donciu l-a lăsat,

                        Nici pe Donciu l-a uitat,

                        Nouă ani ea l-a cătat,

                        Nouă ani şi jumătate

                        L-a cătat tot ca pe-un frate.

                        Zi şi noapte l-a vegheat,

                        Perne albe i-a mutat

                        Când la cap, când la picioare,

                        Când la umbră, când la soare!

                        Într-o zi el o vedea

                        Că de plâns se ascundea

                        Şi cu jale aşa-i zicea:

                        „Ce-i, Ancuţo, draga mea?

                        Ochişorii tăi frumoşi

                        Sunt ca doi luceferi roşi:

                        Poate că ţi-a venit greu

                        De când tu mă caţi mereu?”

                        „Ba, ferească Dumnezeu!

                        Nu-i asta, drăguţul meu.

                        Dar un plâns m-a apucat

                        Că pe fetele din sat

                        Grea urgie a picat!

                        Că ştii, frate, un mârzac

                        A sosit de la Bugeac

                        Şi prin ţară face jac.

                        Lângă sat el s-a oprit

                        Sub un cort mare pâslit,

                        Şi-orice vrea tătarul cere

                        Tot în silă şi-n putere.

                        De tot omul de pe-aici

                        Zece galbeni venetici,

                        Şi de fiecare casă

                        Câte-un miel şi-o juncă grasă,

                        Iar pe noaptea fiecare

                        Cere câte-o fată mare!

                        „Hei, Ancuţo, draga mea,

                        Facă Dumnezeu ce-a vrea!

                        Tu să n-ai nici o păsare.

                        Fierbe lapte-ntr-o căldare

                        De-mi găteşte-o scăldătoare

                        Şi mă freacă-ntr-un noroc

                        Cu floare de busuioc,

                        Doar mi-ar potoli cel foc,

                        Apoi adu-mi haine dalbe,

                        Cusute cu fire albe;

                        Adă-mi şi armele mele

                        Ce lucesc ca nişte stele.

                        Apoi cheamă din câmpie

                        Calul meu de voinicie

                        Care plânge când mă vede,

                        Şi de-i zic că mor, nu crede!”

                        El în lapte se scălda,

                        Cu busuioc se freca,

                        Haine dalbe îmbrăca,

                        Calul şi-l încăleca,

                        Şi cât se vedea călare,

                        Striga tot în gura mare:

                        „Rămâi, soro, sănătoasă

                        Ca o viorea frumoasă

                        Într-un păhărel pe masă!

                        Şi tu, Şoime, ce nechezi

                        Şi de boala mea nu crezi,

                        Să te văd cum te repezi,

                        Când în mine mă gândesc

                        Să răpun cap tătăresc!”

                        Şoimul vesel necheza,

                        Zborul iute-şi repezea,

                        Iepureşte, ogăreşte,

                        Păsăreşte, fulgereşte,

                        Şi-ntr-o clipă ajungea

                        La cortul lui Crâm Hogea.

                        „Bun sosit, ghiaur Doncilă!

                        De-mi aduci vreo copilă,

                        Adă-mi tu pe soră-ta,

                        Că nu doresc pe alta.”

                        „Îţi aduc altă mireasă,

                        Mai frumoasă, mai aleasă,

                        Care, când te-a săruta,

                        Halal de viaţa ta!”

                        „Cine-i, bre Doncilă, cine?

                        Unde, unde-i s-o văd bine!”

                        Iat-o ici în brâu la mine!

                        Ian vezi cât e de frumoasă,

                        De subţire, de lucioasă,

                        Ce glăsuţ zângănitor

                        Scoate când o prinde dor,

                        Dar mănâncă om de viu

                        Şi taie cap de deliu.”

                        „Ah! amar, amar Doncilă!

                        N-am cerut aşa copilă.

                        Du-te cu dânsa-napoi,

                        Că eu plec azi de la voi.”

                        „Ba nu! vreau să te cunun,

                        C-am jurat să fiu azi nun.”

                        Pala-n aer fulgera

                        Capul mârzăcesc zbura!

                        Apoi Donciul se-ntorcea,

                        Anicuţei de zicea:

                        „Bietul om! noroc nu are;

                        I-am dus lui o fată mare,

                        Şi numai dintr-un sărut,

                        Capul lui şi l-a pierdut!”