Poezii pentru copii


Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Viaţa

                        Când aud vreodată un rotund egumen,

                        Cu foalele-ncinse şi obrazul rumen,

                        Povestind că viaţa e calea durerii

                        Şi că pocăinţa urmează plăcerii,

                        Mă întreb: „Acesta poate ca să ştie

                        Cum este viaţa, cum cată să fie?.”

 

                        Noaptea scânteiază cu-a ei mii de stele,

                        Varsă raze slabe pasurilor mele,

                        Ulicioara-i strâmtă şi, din ziduri vechi,

                        Vorbe, râs şi plânset sună în urechi;

                        Glasuri rătăcite trec prin geamuri sparte

                        Şi prin uşi închise, prin zidiri deşarte.

 

                        Colo, lângă lampă, într-un mic ietac,

                        Vezi o fată care pune aţă-n ac;

                        Faţa ei e slabă de-o paloare crudă,

                        Ochii ei sunt turburi, pleoapele asudă,

                        Degetele repezi poartă acul fin:

                        Ea îşi coase ochii într-un tort de in;

                        Vânătă-i e buza, lipsită de sânge,

                        Ochiul ei cel turbur nu mai poate plânge.

 

                        La ce oare dânsa s-a născut pe lume,

                        O sărmană frunză pe oceanu-n spume,

                        O sărmană umbră, orfană şi slabă,

                        De care-n mulţime nimenea nu-ntreabă?

                        Din zori până-n noaptea neagră şi târzie

                        O vezi printr-o albă perdea străvezie

                        Cum mereu lucrează… ş-abia pâine goală,

                        Frig şi insomnie, lacrimi şi boală.

                        Tot ce-n astă lume mai poate pricepe

                        E că de-ncetează lucrul… foamea-ncepe.

 

                        Negustoru-şi pune pânzele-nainte,

                        Lucrul scump şi harnic unor ceasuri sfinte,

                        El are briliante pe degete groase

                        Din nopţile celor care pânza-i coase;

                        Desface ducesei, c-o galantă grabă,

                        In cusut în lacrimi de o mână slabă:

                        Pânze moi în care se ţesură zile,

                        Vederea şi somnul sărmanei copile,

                        Albe ca zăpada ce cade în fulgi;

                        Dar, cum sunt cusute, sunt bune de giulgi.

 

                        Când îţi trec prin minte acestea, copilă,

                        Te uiţi în oglindă şi îţi plângi de milă:

                        Vrei s-o vezi chiar bine, s-o ţii bine minte

                        Pe nefericita, dulce şi cuminte,

                        Fără nici un reazem, care nu aşteaptă

                        Decât moartea care singură e dreaptă…

 

                        În această viaţă de mizerii plină

                        Singura-i amică este o albină,

                        Rătăcită – ce ştii cum – în strada veche.

                        Glasul îi pătrunse la a ei ureche,

                        Deschizând fereastra, să intre o lasă

                        Între flori să doarmă şi să-i stea în casă.

                        Se iubiră cele două proletare:

                        O insectă-umană, una zburătoare.

 

                        Fata stând pe gânduri, vesela albină

                        Cu galanterie de buze-i s-anină,

                        Ca şi când i-ar zice: „Au nu ştii tu oare

                        Cum că a ta gură-i cea mai dulce floare?

                        Căci tu eşti frumoasă, chiar ca şi o sfântă,

                        Ochiul tău cel dulce şi umbrit mă-ncântă”.

 

                        *

 

                        Într-o zi, copila moare: se-nţelege,

                        Moartea numai ştie mâinile să lege.

                        În sicriu au pus-o. Faţa ei cea trasă

                        Era adâncită, însă tot frumoasă.

                        I-au pus flori pe frunte… Corpul ei cel fin

                        Ce nobil transpare din giulgiul de in!

                        Fereastra-i deschisă: primăvara plină

                        Pătrunde printr-însa; dar biata albină

                        În câmp nu mai fuge, ci-mprejur se poartă,

                        Încunjură capul şi guriţa moartă;

                        Ea zboară aproape şi tot mai aproape,

                        Şi vrea cu amica-i deodată s-o îngroape…

 

                        Deci când se întâmplă s-aud vreun egumen,

                        Cu foalele-nchise şi obrazul rumen,

                        Povestind că viaţa e calea durerii

                        Şi că pocăinţa urmează plăcerii,

                        Mă întreb: „Acesta poate ca să ştie

                        Cum este viaţa, cum cată să fie?”