Poezii pentru copii


Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Surori

                        O gingaş copil de rege când în haina-ţi înfoiată

                        Treci în faetonu-ţi mândru… se mlădie nalta-ţi poză

                        Cum din frunzele-nfoiate râde un boboc de roză

                        Ce frumoasă treci prin lume de-arătarea-ţi luminată.

 

                        Ochii tăi cei mari şi negri strălucesc de-o jună viaţă

                        Faţa-ţi marmură lovită de răsfrângerea-aurorei,

                        Părul tău negru şi luciu lin în respirarea borii

                        În cununa lui de roze albe s-umflă şi se-ncreaţă.

 

                        Şase cai l-a ta trăsură zbor pin vuietul mulţimii

                        Care cu căciuli-n mână şi cu gurile căscate

                        Salutează-n a ei cale pământească zeitate.

                        Tu surâzi. Te simţi născută spre fericea omenimii.

 

                        Toţi o ştiu asta, căci bună zic că eşti dulce copilă,

                        Că un ochi nu s-urcă-n lacrimi înspre tine în zădar

                        Şi ades când noaptea pune ochiul lumii otar,

                        Neştiută cauţi praguri, scunde, vrednice de milă.

 

                        Dar deodată în mulţime, tu opreşti ochiul tău mare

                        De-o idee dureroasă al tău suflet e cuprins…

                        Spune înger, ce durere al tău suflet a atins

                        De s-a întunecat deodat-a ta privire râzătoare.

 

                        O femeie din mulţime a-nălţat cu nepăsare

                        Ochiul ei cel trist şi rece, faţa-i jun-adânc pălită,

                        Una din acele fiinţe, cu adânc dispreţ privită

                        Din pierzarea ei ş-aruncă ochiul bolnav, negru, mare.

 

                        Fără de nici o speranţă curge viaţa-i otrăvită

                        De eternă remuşcare, de dispreţ, de sărăcie,

                        Nici o rază de iubire în viaţa ei pustie

                        Pur ce e, nu se atinge de-a ei frunte umilită.

 

                        Pata ei i-nchide pragul milei şi a îndurării

                        Chiar compătimirea goală, ce nimica nu pretinde,

                        Se întoarce de la dânsa – de la cea care se vinde,

                        Înainte-i şi îndărătu-i mute-s uşile sperării.

 

                        Tu? Unde te-apropii, codrul se preface în grădină,

                        Întristarea-n bucurie, bucuria-n fericire,

                        Secolele coroanei tale cu regala strălucire

                        Pot s-ardice grâu din piatră şi palate din ruină.

 

                        Ea? Născută în cămara unei sărăcii obscure

                        Şi obscene; niciodată glasul blând al rugăciunii,

                        Mila mamei, voia tatei n-a-ndrumat sufletu-i june.

                        Pe-a pierzării căi ei înşii o-ndreptară ş-o vândură.

 

                        În inima ei de mică semănat-a fost icoana

                        A corupţiei adânce… nici o rază de virtute,

                        Nici un sâmbure d-iubire. Lăcomiei cei astute

                        Unei mame desfrânate victimă căzu… Sărmana!

 

                        Da, da! De trei ori sărmana, căci cu toat-a ei cădere

                        Fără de măsură-n lume… şi cu toată desperarea

                        Fără de măsură-n suflet… ea e bună… ochiu-i are

                        Pentru orice neferice lacrimi, milă şi durere.

 

                        Ea de toţi dispreţuită, e în stare să se-nchine

                        La vederea-unei copile, ce-n biserică se duce

                        Ar ruga ca să n-o uite-n închinarea ei cea dulce

                        Şi ar vrea ca să-i sărute pentru-o vorbă-ale ei mâne.

 

                        Cu o faţă aspră, rece, mulţumita ea respinge

                        A sărmanului ce-ajută. Al ei ochi, pare că-ntreabă:

                        Merit şi eu mulţămire?… Şi-ntinzându-i mâna slabă

                        Ea îi dă tot, tot ce are, – şi el râde când îl plânge.

 

                        În biserică de intră candelele aurie

                        Pentru ea-s nepăsătoare… Albă ca peretele la ele

                        Ea se uită… Numai apasă bătaia inimii grele

                        Ar plânge?… ah lumea-ar zice cum că este făţărie.

 

                        De aceea doar cu mâna a ei inimă ş-apasă

                        Cum o doare… Şi nimica… nici un mod nu-i de scăpare

                        Îndărătu-i desperare şi înainte-i desperare,

                        Nici un ochi nu se abate l-a ei viaţă-ntunecoasă.

 

                        O Doamne!gândeşte-n sine, cei ce-azvârl cu pietre-n mine

                        Cum că drept şi bun veghezi tu zic asupra tuturor…

                        Vars-o rază, numai una din eternul tău amor

                        Într-a sufletului noapte şi în inima-mi de tină!

 

                        Pulbere-s făr-de voinţă, inima mea pustiită

                        Ah! nimic nu e de vină la cumplita mea viaţă

                        Nici nu o simţeam în mine, când am fost dusă de braţe

                        Pe acea cale pierdută, ne-nturnată, pângărită.

 

                        Un pictor cu fruntea mare, ce un univers ascunde

                        Cărui de model serveşte ea de-o Venere antică,

                        La privirea ei măreaţă, lui din mâni penelu-i pică:

                        Unde-am mai văzut – el zise – chipul tău Madona, unde?

 

                        Doar în fruntea mea?… Frumoasă ea era şi cu uimire

                        S-apropie el de dânsa… un copil. Cu dinadinsul

                        El i-oferă a lui iubire… Rece ea privi la dânsul

                        Deşi se topea-n dorirea-i sufletul de fericire.

 

                        Sunt căzută… gândi dânsa… nimeni nu s-uită la mine

                        Ş-aş avea dreptate-acuma în prăpastia-mi de-a trage

                        Pe orice om… Pe cei ce urăsc, da!…Dar ăst cap cu visuri drage

                        Cu gândirile-i măreţe…? Ah! lasă să mor mai bine,

 

                        Înviind pânza cea goală c-umbra gândurilor sale

                        Va uita curând pe-acea ce cu-amoru-i o îmbie

                        Merit să-i leg viaţa sfântă de-un moment de nerozie…

                        Binecuvântată fie dulcea ochiului tău jale!

 

                        Astfel este ea… ca tine! Totuşi când tu treci cu fală

                        Împrejur, înainte-n urmă-ţi urări lungi, feţe senine…

                        Ea? şuieru-unui nemernic, râsul fetelor bătrâne…

                        Arătând nepăsătoare… dar fiind atât de pală.

 

                        De-ai muri – ucisă doară de a florilor miroase

                        Ca de marmură un înger, în mijlocul domei nalte,

                        Pe un catafalc depusă, un popor ar plânge-ncalte

                        După sufletu-unui înger, după sfânta cea frumoasă.

 

                        Ea? de se va surpa moartă într-o noapte de beţie

                        Prin ciocnirea de păhare şi prin danţuri desfrânate,

                        Care par atât de veseli – şi-s atât de desperate!

                        De-a muri, nici chiar în moarte linişte nu va să-i fie.

 

                        Nu – nici maiestatea morţii nu sfinţeşte pe sărac.

                        Poate că scheletul, care a purtat astă-avuţie

                        De frumseţe şi durere… preparat d-anatomie

                        Va face-un pedant dintr-însul. Şi în urmă într-un sac

 

                        Va fi aruncat în groapa cea comună. O scânteie,

                        De a căreia viaţă n-a întrebat în lume nime!

                        Şi sunt milioane de-oameni, cari-n trista omenime

                        Au mai tot aceeaşi soartă. Ce de plâns, ce trist-idee!

 

                        Semănaţi cu toate astea… e aceeaşi faţă blândă,

                        Ochii negri sunt aceeaşi, părul, braţul şi statura…

                        E un joc, o ironie, ce-ntâmplarea şi natura

                        A creat… sau este o noimă în ăst doliu, mai profundă?

 

                        Cine ştii de nu ţi-i soră… Dacă-n nopţi de rătăcire

                        Însuşi tatăl tău călcat-a peste pragul depravării

                        Şi-un moment obscur născut-a astă fiică a durerii

                        Ce răspundere are-n lume aşa-numita fericire.

 

                        Poate că prin sânge este mai aproape de-al tău sânge

                        Decât orice om în lume… Şi când cugeţi că-ntâmplarea

                        Lesne-ar fi putut pe tine să te nască-n depravare

                        Şi pe ea-n leagăn de aur… sufletu-n tine se strânge.