Poezii pentru copii


Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Mureşanu

                        MUREŞANU

 

                        În turnul vechi de piatră cu inima de-aramă

                        Se zbate miază-noaptea… iar prin a lumii vamă

                        Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies –

                        Şi somnul, frate-al morţii, cu ochii plini d-eres,

                        Prin regia gândirii neînfiinţate trece

                        Şi moaie-n lac de visuri aripa lui cea rece;

                        Cu gând fără de fiinţă a lumii frunte-atinge –

                        Îi minte fericirea, mizeria i-o stinge.

                        Când totul doarme-n zvonul izvorului de pace

                        Un ochi e treaz în noapte, o inimă nu tace.

                        Şi azi îndrept aceleaşi crude-ntrebări la soartă

                        Şi asemăn întreolaltă viaţă şi cu moarte…

                        Şi-n cumpăna gândirii-mi nimica nu se schimbă,

                        Căci între amândouă stă neclintita limbă.

                        De mult a lumii vorbe eu nu le mai ascult,

                        Nimic e pentru mine, ce pentru ea e mult.

                        Viitorul un trecut mi-i pe care-l văd întors.

                        Acelaşi şir de patimi s-a tors şi s-a retors

                        De mâinile uscate a vremi-mbătrânite…

                        Şi clare-s pentru mine enigmele-ncâlcite…

                        Nu-ntreb de ce în lume nu ni e dat de soartă

                        Noroc fără de durere, viaţă fără de moarte –

                        Am pus de mult deoparte acele roase cărţi

                        Ce spun c-a vieţii file au veşnic două părţi,

                        Că fără de lacrimi nu e nici ochiul cel mai vesel –

                        Acest noian gândirea-mi în sama altor lese-l;

                        Nimic din lumea asta cu ele nu se schimbă –

                        Cu dezlegări ciudate şi cu frânturi de limbă

                        Ocupe-se copiii… Eu pun o întrebare

                        Nu nouă, însă dreaptă, nu liberă, ci mare.

                        Viaţa, moartea noastră noi le ţinem în mâni,

                        Pe ele deopotrivă noi ne simţim stăpâni –

                        O cupă cu otravă, un glonte, un pumnar

                        Ne scapă deopotrivă de-al vieţii lung amar.

                        Nu cer de fericire în lume să am parte,

                        Căci fericir-a lumii, închipuiri deşarte!

                        Viaţa noastră însă, oricât de neagră fie,

                        Ea împlineşte oare în lume vreo solie?

                        E scop în viaţa noastră – vreun scop al mântuirii?

                        Ne-njunghiem fiinţa pe-altarul omenirii?

                        A gândului lucire, a inimii bătaie

                        Ridică un grăunte din sarcina greoaie

                        Mizeriei comune? Trăind cu doru-n sân

                        Pe altu-n astă lume îl doare mai puţin?

                        De îţi jertfeşti viaţa, tu, pentru un popor,

                        Au sarcina vieţii purta-va mai uşor?

                        A tale lacrimi crude, a tale crude chinuri

                        Îi schimbă poate-n taină prescrisele destinuri?

                        Ai tu vro ţintă-n lume – amara ta suflare

                        Au face-l-va pe dânsul – de nu ferice – mare?

                        O, eu nu cer norocul, dar cer să mă înveţi

                        Ca viaţa-mi preţ să aibă şi moartea-mi s-aibă preţ.

                        Să nu zic despre nimeni ce despre om s-a zis:

                        Că-i visul unei umbre şi umbra unui vis!

                        Bolnav în al meu suflet, cu inima bolnavă,

                        Eu scormolesc în minte-mi a gândurilor lavă,

                        Închin a mea viaţă la scârbă şi-ntristare

                        Şi-mi târâi printre anii-mi nefasta arătare…

                        – Prea bun pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic –

                        Viaţa-mi, cum o duce tot omul de nimic,

                        Supus doar ca nealţii la suferinţe grele,

                        Unind cu ele ştirea nimicniciei mele.

 

                        La ce? Oare un glonte, otrava, un pumnar,

                        Nu sting deopotrivă o lume de amar?

                        O, pârghie a lumii, ce torci al vremii fir,

                        Te chem cu desperare în pieptu-mi – cu delir,

                        Răspunde-mi cine-i suflet al lumii? Dumnezeul?

                        Orbirea? nepăsarea? E binele – e răul?

                        Tu taci! şi piatra tace… şi tu eşti piatră… Bine,

                        Mi-oi chinui dar mintea – să răspund pentru tine.

 

                        Orbirea? nepăsarea? Nevinovat-orbire

                        Cât de frumos şi-anume tocmit-a a lui fire!

                        Creat-a lupul aprig el pentru mielul blând,

                        Carne cu ochi creat-a el pentru cel flămând,

                        Natura-i fericire şi vecinic e în pace –

                        Şi leul şi cu taurul demult stau să se-mpace –

                        Iar omul, ce-i făptură aleasă, are-anume

                        Un creier şi un suflet – pentru dureri în lume;

                        Ce simplă nepăsare, nevinovat-orbire,

                        Concordie eternă, un rai de fericire –

                        Dar nu – ce zic? Tu blestemi, poete… Cată bine,

                        Căci lumea e creată anume pentru bine.

                        N-o spun aceasta popii şi cărţile lor vechi,

                        De mii de ani nu sună legenda în urechi?

                        Nu vezi tu că virtutea găseşte-a ei răsplată,

                        Răsplată ce de oameni şi cer e invidiată?

                        Răsplată prea frumoasă: un giulgi şi patru scânduri.

                        Ţi-e îndemână înăuntru, şi scapi de multe gânduri,

                        De gânduri fără noimă… Pentru aşa comoară

                        Treci însetat pe lângă a vieţii dulci izvoare…

                        Şi-atunci atuncea popii vorbit-au foarte drept:

                        Deşertăciuni sunt toate când moartea ţi-i în piept.

                        Dar să vedem acuma în lungi secolii tăi

                        Ce crudă răsplătire păstrat-ai celor răi?

                        Omoară fericirea unui popor, alungă

                        A veacurilor pace pe vreme îndelungă

                        Şi eşti erou… Fii mândru, închipuit, dar cată

                        Ca nimeni să atingă fiinţa îngâmfată,

                        Atunci ai simţ de-onoare. Dispreţuieşte viaţa,

                        Înclină-te de seara şi până dimineaţa,

 

                        Trufaşule obscure – te crede sfânt ş-ales,

                        Un om din altă carne făcut – şi cu eres,

                        Poporul se închina-va chiar la a tale oase.

                        Învie, măguleşte tu patimi duşmănoase,

                        Invidia şi ura botează-le virtuţi,

                        Numeşte brav pe gâde, isteţi pe cei astuţi,

                        Din patimi a mulţimăi fă scară de mărire,

                        Şi te-or urma cu toţii în vecinică orbire.

                        C-o frază linguşeşte deşertăciunea lor,

                        Din risipite roiuri atunci faci un popor.

                        Fii dinainte sigur, la rele el urma-va,

                        Cu sânge şi cenuşă pământul presăra-va.

                        Fereşte-te de una… Să te ferească ceriul

                        Ca-ntr-un moment de-uitare să li spui adevărul…

                        Te-or răstigni pe cruce, te-or huidui cu pietre,

                        Vor risipi cenuşa iubitei tale vetre,

                        Şi te vei stinge mizer… de nimenea jelit…

 

                        Nu vezi ce drept e astfel? Ce bine e-mpărţit

 

                        Pământul? – Proşti de-o parte, de alta cei şireţi.

                        Şi patimilor rele aceştia dau preţ…

                        Nu merită nătângii să fie stăpâniţi,

                        Sau pentru o idee să fie ei jertfiţi?

                        Mai de dorit ce soartă pot ei să aibă-n lume

                        Decât să-i ducă-n lupte un mare, un sfânt nume?

                        Un nume! Ce-i mai mare decât un nume oare?

                        Pentru-un astfel de lucru se junghie popoare.

 

                        În mână de vei prinde-a istoriilor carte,

 

                        În ea atunci vedea-vei un falnic op de arte,

                        Vedea-vei cum sub ochi-ţi în plin se desfăşoară

                        Tot patimi de laudă: că vremea se măsoară

                        După a răutăţii păşire… Rău şi ură

                        Dacă nu sunt, nu este istorie. Sperjură,

                        Invidioasă, crudă, de sânge însetată

                        E omenirea-ntreagă… o rasă blestemată,

                        Făcută numai bine spre-a stăpânii pământul…

                        Căci răutăţii sale îi datoreşte-anume

                        Că-i spită înaltă-n scara fiinţelor din lume

                        Aceasta este taina în sufletul făpturăi…

 

                        Ce plan adânc! ce minte! ce ochi e colo sus!

                        Cum în sămânţa dulce a patimii a pus

                        Puterea de viaţă… Astfel frumosul plan

                        Un an de îl descarcă, l-încarcă iar alt an

                        Spre vecinică-mplinire… Şi în ureche-mi bate:

                        Că sâmburele lumii e-eterna răutate!!!

                        Cântaţi-o dar, popoare! În glasu-adânc al stranei

                        Voi mesteca legenda cea veche a Satanei.

                        O, Satan! geniu mândru, etern, al disperării,

                        Cu gemătul tău aspru ca murmurele mării…

                        Pricep acum zâmbirea ta tristă, vorb-amară:

                        „Că tot ce în lume e vrednic ca să piară…”

                        Tu ai smuncit infernul ca să-l arunci în stele.

                        Cu cârduri uriaşe te-ai înălţat, rebele,

                        Ai scos din rădăcini marea s-o împroşti în soare,

                        Ai vrut s-arunci în haos sistemele solare…

                        Ştiai că răutatea eternă-n ceruri tronă,

                        Că secole nătânge cu spaimă o încoronă!

                        O, de-aş vedea furtuna că stelele desprinde,

                        Că-n cer talazuri nalte de negură întinde,

                        Că prin acele neguri demonii-n stoluri zboară

                        Şi lumea din adâncuri o scutură uşoară

                        Ca pleava… Cerul cu sorii lui decade,

                        Târând cu sine timpul cu miile-i decade,

                        Se-nmormântează în haos întins fără de fine,

                        Căzând negre şi stinse surpatele lumini.

 

                        Neantul se întinde

 

                        Pe spaţiile deşerte, pe lumile murinde.

                        Văzându-te strigarea-aş de-un dor nebun cuprins:

                        Mărire ţie, Satan, de trei ori, ai învins!

                        Atuncea mă primeşte prin îngerii pieirii,

                        Mă-nvaţă şi pe mine cuvântul nimicirii

                        Adânc, demonic, rece. Ţi-o jur – astă ştiinţă

                        Eu aş striga-o în lume c-o cruntă uşurinţă…

                        Atunci negreşte, soare… Atunci să tremuri, cer…

                        Atuncea saluta-voi eternul adevăr…

                        Şi liber, mare, mândru prin condamnarea lui,

                        A cerurilor scară în zbor am să o sui…

 

                        Să strig cu răzbunarea pe buze-n lumi deşarte:

                        Te blestem, căci în lume de viaţă avui parte!!

 

                        (fulgere)

 

                        O, fulgeră-mă numai… o, joacă comedie

                        Comediant bătrâne cu glas de vijelie!

                        Nu vezi că nu poţi face tu vreun mai mare bine

                        Decât pe vecinicie să mă omori pe mine?

                        Au vezi tu că eu tremur, dar vezi – mai cred în moarte –

                        Ai fi prea blând să ai tu în mână-ţi astă soartă.

                        Aş râde-atunci viaţa, muncind-o cu dispreţ.

                        Aş omorî în mine o sută de vieţi.

                        Muncind în mine însumi al firi orice nerv,

                        Pieirea cea eternă în pieptu-mi să o serv…

                        Dar, vai, tu ştii prea bine că n-am să mor pe veci –

                        Că vis e a ta moarte cu slabe mâni şi reci.

                        La sorţi va pune iarăşi prin lumile din cer

                        Durerea mea cumplită – un vecinic Ahasver,

                        Ca cu acelaşi suflet din nou să reapară

                        Migraţiei eterne unealtă de ocară…

                        Puternice, bătrâne, gigante – un pitic,

                        Căci tu nu eşti în stare să nimiceşti nimic.

                        (El cade obosit pe un trunchi vechi şi-şi acoperă ochii cu mâna. S-aude o muzică dulce.)

                        VISURILE

 

                        (Sopran)

 

                        Somn,

                        Tu al nopţilor domn!

                        Ne dă prin a gândului ceaţă

                        Viaţă.

 

                        Vezi,

                        Noi suntem tot tineri şi trezi,

                        Zidim într-o clipă din spume

                        O lume.

 

                        Lac,

                        Pe care în cânt se desfac

                        Cu dulci şi armonice glasuri

 

                        Talazuri.

 

                        Ştim,

                        Pustiul sub ochi să-l lăţim,

                        Mai este vro mână măiastră

                        C-a noastră?

 

                        Vin

                        Şi dă-ni porunca ta lin,

                        Urma-vom fantastice planuri

                        Prin ramuri!

 

                        SOMNUL

 

                        (basso)

 

                        Sună vânt prin frunzele uscate,

                        Lună trece-n vârfuri de copac,

 

                        Iar izvoare-ntunecate,

 

                        Într-un cântec glasu-ţi şi-l desfac.

 

                        Lună! Soră! pe-a lui frunte

                        Stai şi farmecă gândirea,

                        Să trăiască-n vremi cărunte

                        Şi să-şi uite toată firea.

                        Du-l pe ţărmul vechi al mării,

                        Fă-l călugăr trist şi slab,

                        Îl închină lin uitării,

                        Dă vieţii alt prohab,

 

                        Du-te! Du-te!

 

                        VÂNTUL

 

                        (Bariton)

 

                        Plâng,

                        Frâng,

 

                        Crengi uscate;

 

                        Trec,

                        Plec,

                        Ramuri;

 

                        Bat în geamuri

 

                        Cu-a mea mână fermecată.

                        Eu mă uit printre ferestre

                        Cum încunjur oameni masa

                        Şi cu degete măiestre

                        Eu le sperii toată casa.

                        Când ca lupul urlu jalnic,

                        Când ca mâţa-ncet eu miaun

                        Şi trezesc din vis motanul

                        Care toarce sub un scaun,

 

                        Sunt

                        Vânt,

                        Plâng,

                        Frâng

 

                        Sperios vreo creang-uscată

 

                        IZVORUL

 

                        (tenor)

 

                        Izvor,

 

                        Din munte cobor,

 

                        Când vântul vreo ramură farmă

 

                        Fac larmă!

 

                        (Cerul se coboară. Armonie. Schimbare.)

 

                        SCENA I

 

                        Seara. Furtună

 

                        MUREŞANU

 

                        (singur)

 

                        Cum norii strigă jalnic şi marea sparge piatră

                        Şi tunete bătrâne pe-a cerurilor vatră

                        Pocnesc cu-a lor ciocane, moşnegi şi falnici fauri,

                        Ei făuresc furtunii coroana ei de aur…

 

                        Se zvârcoleşte în valuri marea cea sură-n veci

                        Şi în de stânci schelete, bătrâne, slabe, seci,

                        Ea aiurind loveşte.

 

                        Colo şi-nalţă sur

 

                        Castelul lung şi rece fantasticul lui mur.

                        L-a fulgerelor fugă se văd bolţile sparte,

                        Iluminate găuri pe generaţii moarte…

                        Ah, în fereastra veche apare-ades, ades,

                        Un înger, o femeie cu chip aşa ales!

                        Dar cine-i ea? Ce vine, ce caută-n castel

                        Când marea îşi răstoarnă sufletul ei rebel

                        Şi printre stânci de piatră se scutură de spume

                        Şi mişcă-nfuriată a valurilor lume…

 

                        (Un chip s-arată în castel.)

 

                        Şi-n noaptea care urlă cu surda ei ureche,

                        Priveşte ca o lună din zidurile veche?

                        E ca şi când răsare în jur întunecată

                        De-a murilor colosuri, pin care se arată

                        Zugrăvind dulcea, trista, sura lor măreţie.

                        Coboară din ruine căci mă închin eu, ţie!

                        Din crengi de gânduri negre o floare se desprinde –

                        Primeşte-o: e iubirea-mi, şi inima-mi şi-o întinde.

                        Cobori din înălţime: te-ador, te rog, te invoc

                        Cu păru-n flori albastre, pe frunte-o stea de foc.

                        O, stai! o, vino scumpă, ca fruntea să-ţi dezmierd

                        Şi-n ochii mari albaştri fiinţa să mi-o pierd…

                        Te-ai dus! te-ai dus! o, mare, înghite-mă, mă sfarmă,

                        Îmi amăgeşte mintea cu-a valurilor larmă.

 

                        (Chipul dispare.)

 

                        (El se urcă în luntre şi îi dă drumul pe mare.

 

                        Se-nsenină. S-aude glas de corn.)

 

                        REGELE SOMN

 

                        Răsună corn de aur şi împle noaptea clară

                        Cu chipuri rătăcite din lumea solitară

                        A codrilor… în cârduri veniţi, genii şăgalnici,

                        Ce-acum împleţi pământul cu sunetele jalnici,

                        Acum ascunşi în umbră sau tupilaţi sub foaie,

 

                        Pişcaţi picioarele-albe a fetelor bălaie,

                        Şi zimbrii zânei Dochii, pe frunţi cu stemă mare,

                        Şi voi, cai albi ai mării, cu coame de ninsoare…

                        Învie codru! Duhuri cu suflet de miresme,

                        Zburaţi prin crengi negre ca străvezie iezme,

                        Cu sunetul de pasuri s-aducă pasul numai,

                        Pe corpuri albe haină de diamantină brumă

                        Să scânteie în umbră, să spânzure feeric –

                        Treceţi încet pin aer călcând pe întuneric.

 

                        (el se uită pe mare)

 

                        Din insule bogate sfâşiind apa, iese

                        O luntre cu vântrele ce spânzură, sumese.

                        Se leagănă visătorii copaci de chiparos

                        Cu frunza lor cea neagră uitându-se în jos,

                        În ape… Iar prin crengi de-un verde-adânc de jale

                        Se oglindă-n ap-albastră de aur portocale.

                        Şi parcă glas de clopot înfiorează seara;

                        Pe-a stâncilor lungi colţuri apusul se coboară;

                        Stau aurite-n aer… şi-a serei rumenire

                        Se-apleacă şi-nroşeşte a mării încreţire…

                        Şi insulele mândre şi de dumbrăvi pline

                        Par sarcofage nalte plutind pe-unde senine,

                        Acoperite numai cu flori şi cu poiene

                        Urieşeşti… Acuma se-nchid a serei gene,

                        Apele devin sure… şi-n blânda lor cântare

                        Dispar ca sarcofage insulele în mare.

 

                        ……………………………………………

 

                        Ce loc! Bătrâne stânci ridic-a lor schelete

                        De piatră, ce de valuri şi vântu-s sfâşiate.

                        Un templu în ruină de apă înecat

                        Pe jumătate… Stâlpii şi murul fărâmat

                        Stau în curând să cadă… Şi în astă ruină

                        Pin scorburi de părete, în neagra vizuină,

                        Trăieşte-acest călugăr… Apari, tu, lună-n cer

                        Şi fă din vis viaţă, din umbre adevăr!

 

                        (luna apare)

 

                        UNDELE

 

                        (cântă)

 

                        Noi, undele creţe,

 

                        Venim, venim,

 

                        În stânci măreţe

 

                        Izbim, izbim.

 

                        Ş-a noastră suflare

 

                        E vânt! e vânt!

 

                        Dar naştem pe mare

 

                        Un cânt, un cânt.

 

                        DELFINUL

 

                        (se-arată din apă un tânăr frumos)

 

                        Ondină,

 

                        Cu ochi de albastră lumină,

                        Cu părul tău lung, un tezaur

 

                        De aur.

 

                        Tu, pradă

 

                        Cu piepţii tăi dulci de zăpadă,

                        Te-oi prinde pe mare vreodată,

 

                        Şirată!

 

                        Atunce

 

                        Simţi-vei duioasele munce,

                        Cu care-al meu suflet în flamă

 

                        Te cheamă.

 

                        ONDINA

 

                        Delfine,

 

                        Tu crainic al mării regine,

                        De-ai fi credincios, cu iubire,

 

                        Un mire;

                        Voioasă

 

                        Urmare-aş privirea-ţi frumoasă,

                        Ţi-aş da sânul alb de zăpadă

 

                        Ca pradă.

 

                        DELFINUL

 

                        Ondină,

 

                        Tu dulce copilă, o, vină,

                        Nu vezi că Delfinul tău moare

 

                        În mare?

 

                        ONDINA

 

                        Vedea-vom!

 

                        Să cânte Sirena ruga-vom,

                        De nu vei iubi-o – îmi fură

 

                        O gură!

 

                        Atunce

 

                        O undă în braţe-ţi m-arunce,

                        Căci ştiu a iubi eu prea bine,

 

                        Delfine.

                        Ascultă!

 

                        De vreme-ndelungă şi multă

                        În sufletul meu eu te-am strâns –

 

                        M-ai învins.

 

                        AMÂNDOI

 

                        Tu, ce eşti zeilor suroră gemene,

 

                        Cu linul pas,

 

                        Nu are nimeni un cânt să semene

 

                        Cu al tău glas.

 

                        Spune-ne cântecul ce-n nopţi lunatice

 

                        Adese-l cânţi,

 

                        Când luna tremură prin ceţi apatice,

 

                        Pin codri sfinţi.

 

                        SIRENA

 

                        Vin iubite! Înconjura-voi

                        Cu-al meu braţ al tău grumaz

                        Şi lipi-voi a mea faţă

                        De-arzătorul tău obraz.

 

                        Vin, iubite, multe nume

                        Mângâioase îţi păstrez,

                        Visul vieţii mele este

                        Tu ferice să te vezi.

 

                        De ce-ntorci tu ochi-n laturi

                        De cuvântul meu gonit?

                        Nici visezi cât poţi în lume

                        Tu să fii de fericit.

 

                        Zi şi noapte stă la tine

                        Al meu gând nemângâiat,

                        Căci tot sufletu-mi te cere

                        Şi în gând te chem încet.

 

                        Vino, vino, mult iubite,

                        Pe-al meu sân să te dezmierd

                        Şi în ochii tăi cei negri

                        Eu privirea să mi-o pierd.

 

                        Să-mi pun gura la ureche

                        Şi să-ţi spun că te iubesc,

                        Că de drag ce-mi eşti, copile,

                        Eu din ochi te prăpădesc.

 

                        (Ondina şi-a lăsat visătoare capul pe spate, pe umărul lui Delfin,

 

                        care o sărută.)

 

                        REGELE SOMN

 

                        A mării unde-albastre alunecă-nspumate

                        Şi fulgeră-n cadenţă… O, dulce voluptate

                        A nopţilor… Acuma văd luntrea de departe

                        Cum cu-al ei plisc în brazde pe unde le împarte.

                        Călugăru-i… În manta-i înfăşurat visează,

                        Al valurilor zgomot ţâşnind îl salutează

                        Şi lebede-argintoase pe planul mării-l trag,

                        – Pe frunte-i e-mpletită o ramură de fag.

 

                        Plutind cu repejune sub palida lumină

                        A lunii… pe-nmiirea a undelor senină

                        Se pare cum că este al mării Dumnezeu,

                        Blând îngânat de lebede în mândrul visul său.

                        Din insulele sfinte străbat cântări ferice,

                        Noroc şi desperare le văd unite-aice…

                        Acum pe-un stan de piatră din luntre el coboară

                        Şi barba lui cea albă pe piept se desfăşoară,

                        Şi-n două despicată de vânt e răscolită…

 

                        (S-aude glasul)

 

                        CĂLUGĂRULUI

 

                        (basso)

 

                        Răsari din a ta noapte, copilă mult iubită.

 

                        (intră în scenă)

 

                        E un străin aice… şi ca mărgăritarul

                        E faţa lui cea albă, de-argint îi e talarul,

                        Pe umerii de marmură aripi se desfac,

                        Pe fruntea lui, în păru-i, flori roşie de mac…

                        Cine eşti tu, străine, cu negri ochi sub gene?

 

                        REGELE SOMN

 

                        Eu? Eu sunt fericirea vieţii pământene.

 

                        CĂLUGĂRUL

 

                        Aicea nu ţi-e locul, norocul eu nu-l caut,

                        A lumii glasuri multe şi glasul tău eu n-aud…

                        Nu vezi tu, barba-mi albă şi ochii mei… şi gură

                        Abia urmează încă a gândului măsură.

                        Eu nu cred în nimica şi nu cred blândei guri

                        Ce-mi minte fericirea… Te du! Te du aiure!

 

                        REGELE SOMN

 

                        (zâmbind)

 

                        Tu spui… Priveşte-n juru-ţi… lumea-i o feerie.

 

                        Te duc prin fericire şi inima-ţi n-o ştie,

                        Dar vezi… nu vezi tu colo… apare-un chip d-omăt…

                        Cu glasu-i ea te cheamă încet… tot mai încet…

                        Auzi! Vântu-n ruine şi undele se vaier,

                        De mâne diafane, nu vezi, duse prin aer,

                        Colo făclii de smoală, lumini de roşii torţii

                        Ce noaptea o pătează în trist lăcaşul morţii.

                        Adâncul întuneric îl taie, îl răreşte,

                        Şi fulgeră-n columne şi bolţile roşeşte.

                        Acum, acum ea iarăşi pin tremurânde facle

                        Coboară scări de piatră a uriaşei racle…

 

                        CĂLUGĂRUL

 

                        (în extaz)

 

                        E albă! în întuneric văd chipul ei lucind

                        Ca pe o tablă neagră o umbră de argint.

 

                        (Regele Somn dispare.)

 

                        Tu, taina nopţii mele, tu, blond copil din ceruri,

                        Cu glasul tău ca glasul duioaselor misteruri,

                        Oh, vino, vino iarăşi, ca să te strâng la piept,

                        Copil cu păr de aur, cu ochiul înţelept…

                        O, tu! Cum eşti frumoasă, cum te cobori din stele,

                        Mizeria-mi s-o cauţi şi dorul vieţii mele,

                        Un înger eşti, un suflet ce-i rătăcit demult,

                        Al cărui glas de noapte eu noaptea îl ascult!

                        O, cine eşti? Îmi spune, de ce mă prinzi în braţe,

                        De ce zâmbirea lină e-amor şi e dulceaţă?

                        De ce cuvântul buzei e lamură de miere?

                        De ce-mi întinzi tu gura când sufletu-mi te cere?

                        Şi sânul tău de marmură laşi pradă gurii mele,

                        Şi buclele-ţi în valuri ca să mă joc cu ele?

                        O, vină a mea iubită! eu îngenunchi, mă-nchin,

                        Eu te ador cu moartea în suflet…

 

                        CHIPUL

 

                        Vin! eu vin.

 

                        Sufletu-mi în vecia-i atras de-a ta chemare,

 

                        Din noaptea nefiinţei înfiorat apare…

                        Acolo el de veacuri, de îngeri salutat

                        Trecea – un basm palid – cu stele încoronat.

                        Dar auzi o rugă, o dulce rug: a ta!

                        La al tău glas de jale lumina tremura;

                        Chiar Dumnezeu ce-adie în ceru-i înflorit

                        Ascultă blânda rugă, ce trece liniştit

                        Prin nopţile-nstelate – o muzică de vis

                        Ce inundă faţa-i veche cu-n dureros surâs.

                        Şi inima-i bătrână din nou o mai inspiră

                        De cugetă lumi nouă – cum cugetă o liră

                        Eternele-i armonii… Ş-acele cânturi pline

                        De-amor, de inspirare, le îndreptai la mine

                        Şi am urmat cântării… fiinţa mea apare

                        Ş-aruncă umbra-i tristă pe fruntea ta cea mare.

                        Gândirile-ţi măreţe în gândul meu cuprind,

                        La sufletu-ţi de flăcări eu sufletu-mi aprind…

                        Căci te iubesc… ce vrei tu? şi lacrima ta clară

                        Preface eterna-mi noapte în dulce zi de vară.

                        Şi glasu-ţi ce pătrunde în doliu până la cer

                        Îmi dă un trai… în dulcea-i durere, efemer…

                        O-ndelungeşte numai amorul tău cel sfânt,

                        Pe-a tale nopţi eu număr zilele-mi pe pământ…

                        A tale gânduri, visuri, dorinţe-s lumea mea,

                        Sunt umbră a cântării-ţi, o slabă umbr-abia,

                        O, mă iubeşte numai, te rog, cu fiinţa-ntreagă,

                        Precum o stea murindă la univers se roagă.

 

                        CĂLUGĂRUL

 

                        Când tu zâmbeşti eu tremur, când tu vorbeşti eu tac,

                        Eşti glas gândirii mele… gândirile-mi displac

                        De nu sunt ale tale… şi blestem a mea minte

                        Că nu e ca şi tine, senină şi cuminte…

                        Oh, vino! Vin’ ş-acuma… surâde-mi, ah, surâde,

                        Vorbeşte-ncet… la vorba-ţi eu ochii-mi voi închide,

                        Căci nu pot deodată cuprinde-a ta frumseţe…

                        De-aud… nu pot să caut zâmbirea blândei feţe,

                        De văd a ta cerească, armonic-arătare,

 

                        Urechea mea e surdă şi gura-mi glas nu are…

                        O, înger! stea din ceruri… nemaigândită! scumpă!

                        O! sufletul din pieptu-mi spre tine să se rumpă

                        Ar vrea… Dar cine eşti tu? o, mişcă a ta buză,

                        Eşti îngeru-mi de pază, eşti Dumnezeu, eşti muză?

 

                        CHIPUL

 

                        Nu cerceta zadarnic, nefericite… Taină

                        E frumuseţea vieţii-mi şi-a sufletului haină.

                        În taină e amoru-ţi… şi-n vecinic întuneric

                        Va rămânea fiinţa-mi pentru-al tău ochi himeric

                        Urmează-mă în luntrea ce dusă e de lebezi

                        Pe undele oceaniei, ce furtunoase, repezi,

                        Ne-or duce-n depărtare… N-auzi un jalnic ţipet?

                        Răsună lung din noaptea străvechiului Egipt.

 

                        (Ei intră-n luntre. Aceasta e trasă de lebede.

                        Călugărul şade ţiind de mână Chipul, ce stă în picioare.)

 

                        REGELE SOMN

 

                        Nu ştii cine e dânsa? – Un capăt e de aţă,

                        Din sufletul naturii care ni dă viaţă;

                        În orice fiinţă este, deşi nu ştii, ascete.

                        Nu poţi să ştergi viaţa cu-al gândului burete…

                        Renegă a ta viaţă, dispreţuieşte-o în piept…

                        Din raze se încheagă şi-ţi vine îndărăt.

                        Renunţi la fericire? – dar ea-i un vecinic vis.

                        De fuge ziua – vine când ochii ţi-ai închis.

                        Oricât te scuturi, oame, nu-ţi poţi ieşi din piele,

                        Căci te fac jucăria zburdălniciei mele.

                        Acopere tu ziua cu-a gândului tău ceaţă –

                        Eu vecinic treaz, din visu-ţi voi face o viaţă.

 

                        (Cortina cade. S-aude de departe cântând:)

 

                        Ondină

 

                        Cu ochii de dulce lumină,

                        Cu părul tău lung, un tezaur

 

                        De aur.