Poezii pentru copii


Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Mortua est!

                        Făclie de veghe pe umezi morminte,

                        Un sunet de clopot în orele sfinte,

                        Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,

                        Astfel ai trecut de al lumii hotar.

 

                        Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,

                        Cu râuri de lapte şi flori de lumină,

                        Când norii cei negri par sumbre palate,

                        De luna regină pe rând vizitate.

 

                        Te văd ca o umbră de-argint strălucită,

                        Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,

                        Suind, palid suflet, a norilor schele,

                        Prin ploaia de raze, ninsoare de stele.

 

                        O rază te-nalţă, un cântec te duce,

                        Cu braţele albe pe piept puse cruce,

                        Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier

                        Argint e pe ape şi aur în aer.

 

                        Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece;

                        Privesc apoi lutul rămas… alb şi rece,

                        Cu haina lui lungă culcat în sicriu,

                        Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu –

 

                        Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,

                        De ce-ai murit, înger cu faţa cea pală,

                        Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?

                        Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

 

                        Dar poate acolo să fie castele

                        Cu arcuri de aur zidite din stele,

                        Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint,

                        Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cânt;

 

                        Să treci tu prin ele, o sfântă regină,

                        Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,

                        În haină albastră stropită cu aur,

                        Pe fruntea ta pală cunună de laur.

 

                        O, moartea e-un chaos, o mare de stele,

                        Când viaţa-i o baltă de vise rebele;

                        O, moartea-i un secol cu sori înflorit,

                        Când viaţa-i un basm pustiu şi urât. –

 

                        Dar poate… o! capu-mi pustiu cu furtune,

                        Gândirile-mi rele sugrum cele bune…

                        Când sorii se sting şi când stelele pică,

                        Îmi vine a crede că toate-s nimică.

 

                        Se poate ca bolta de sus să se spargă,

                        Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,

                        Să văd cerul negru că lumile-şi cerne

                        Ca prăzi trecătoare a morţii eterne…

 

                        Ş-atunci de-ai fi astfel… atunci în vecie

                        Suflarea ta caldă ea n-o să învie,

                        Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut…

                        Atunci acest înger n-a fost decât lut.

 

                        Şi totuşi, ţărână frumoasă şi moartă,

                        De racla ta razim eu harfa mea spartă

                        Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc

                        O rază fugită din chaos lumesc.

 

                        Ş-apoi… cine ştie de este mai bine

                        A fi sau a nu fi… dar ştie oricine

                        Că ceea ce nu e, nu simte dureri,

                        Şi multe dureri-s, puţine plăceri.

 

                        A fi? Nebunie şi tristă şi goală;

                        Urechea te minte şi ochiul te-nşeală;

                        Ce-un secol ne zice, ceilalţi o deszic.

                        Decât un vis searbăd, mai bine nimic.

 

                        Văd vise-ntrupate gonind după vise,

                        Pân’ dau în morminte ce-aşteaptă deschise,

                        Şi nu ştiu gândirea-mi în ce să o stâng

                        Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?

 

                        La ce?… Oare totul nu e nebunie?

                        Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?

                        Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,

                        Trăit-ai anume ca astfel să mori?

                        De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,

                        Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.