Poezii pentru copii


Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Miron şi frumoasa fără corp

                        Ce lumină-i şi ce vorbe

                        Jos sub grinzile colibei?

                        Marta mânuie cociorbe,

                        Iar Maria toacă hribii,

                        Iar ciobanu-şi pune gluga,

                        Mai îndrugă câte-ndrugă,

                        Iese-n noaptea cu scântei

                        Ş-o tuli urât de fugă,

                        Parcă-i dracul în călcâi.

 

                        Iar la colţul marii vetre

                        Stau pe laiţe, lângă spuze,

                        Un moşneag şi trei cumetre, –

                        Povestesc mişcând din buze.

                        Tinerica puica naşa

                        Prejmuieşte tot pe moaşa,

                        Pe când spală la un blid,

                        Iar bătrâna gată faşa

                        Şi cumetrele se râd.

 

                        – Măi ciobane ortomane,

                        Unde-mi mergi aşa pe frig?

                        – Da la râşniţă la Dane

                        Şi la borş la Pipirig;

                        Ce era să spun? Iac-asta,

                        Mi-a făcut băiet nevasta,

                        Nu vă fie cu bănat.

                        Să-mi veniţi şi dumneavoastră

                        Că şi aşa-mi sunteţi din sat.

 

                        L-a spălatu-l, pieptănatu-l,

                        La botez l-a dus pe micul,

                        La icoane l-a închinatu-l,

                        Un diac citi tipicul;

                        Când pe el veni botezul

                        Îi trecu auzul, văzul,

                        Nici că-i pasă lui săracul,

                        Că nănaşa spune crezul

                        Şi se leapădă de dracul.

 

                        Că el strigă şi se strâmbă

                        Parc-ar fi pe o frigare.

                        Duhul sfânt în chip de limbă

                        I-a ieşit pe gur-afară.

                        Unii află cum că nasul

                        E cam strâmb, ca şi la tat-su,

                        Şi că-şi seamănă cu soiul.

                        Dar pe când cu toţi au ras-o

                        Se-mprăştie tărăboiul.

 

                        Nins luceşte câmpul, teiul,

                        Şi trosneşte cărăruşa,

                        Când se-ntorc şi văd bordeiul

                        Şi deschide Muşa uşa.

                        Când îşi pun copilu-n leagăn,

                        C-un picior încet îl leagăn

                        La lumina din surcică

                        Şi o vorbă de-alta leagă-n

                        Planuri mari pe gâza mică.

 

                        Dar deodată din părete

                        Ies ursite ca pe-o poartă,

                        Flori albastre au în plete,

                        Câte-o stea în frunte poartă.

                        Şi de-o tainică lumină

                        Toată casa este plină

                        Ce din ochii lor porni.

                        Peste leagănu-i se-nclină

                        Şi-ncepură a-l meni:

 

                        – Ca şi leii să fii tare

                        Şi frumos ca primăvara,

                        Să fii gingaş ca o floare,

                        Luminos ca luna seara;

                        Şi iubit să fii de lume,

                        S-ai averi şi mare nume,

                        Să te faci chiar împărat

                        Şi să-ţi meargă astfel cum e

                        La ficiori din basme dat.

 

                        Zise-atunci duioasa mamă:

                        – Mulţămesc de câte-ascult,

                        Dară mulţi i-or fi de samă

                        Ş-or avea atât de mult.

                        Lui să-i daţi ce din mulţime

                        N-a putut să aibă nime,

                        Şi nespus şi fără rost –

                        Ş-atunci zâne din nălţime

                        Vă sărut piciorul vost.

 

                        Zise-atunci, din ele una:

                        – De-a doreşti cu dinadinsul,

                        Fie-i dat cu totdeauna

                        El să simt-adânc într-însul

                        Dorul după ce-i mai mare

                        N-astă lume trecătoare,

                        După ce-i desăvârşit

                        Şi să-şi vadă la picioare

                        Acest dar nepreţuit.

 

                        Ele pier. Iară băietul

                        A crescut cum l-a menitu-l,

                        Se făcu frumos cu-ncetul,

                        Cine-l vede l-a îndrăgitu-l.

                        Şi deşi ca leul tare,

                        Era gingaş ca o floare

                        Şi isteţ era cu duhul,

                        Cum a toate-s ştiutoare

                        Doară luna şi văzduhul.

 

                        Într-o zi văzu pe-o rablă

                        Un tobaş ce lumea cheamă,

                        Cu musteaţa ca o greblă

                        Şi c-o trâmbiţă de-alamă:

                        – împăratul preaînălţatul

                        M-a trimis s-adun tot satul,

                        Să dau ştire tuturor

                        Că el caută în latul

                        Lumii-acestei pe-un ficior,

 

                        Ce din toţi va fi mai tare,

                        Mai frumos şi mai cuminte.

                        Deci vă strângeţi mic şi mare

                        Şi să ţineţi bine minte…

                        Căci se poate, cine ştie,

                        Ca la voi prin sat să fie

                        Voinicel a-i fi pe plac,

                        Să-i dea fata de soţie.

                        Cât v-am spus-o, iaca tac.

 

                        Abia el sfârşi s-audă,

                        De la sat ia ziua bună,

                        Nu-i păsa de drum şi trudă,

                        Căci mereu părea că-i sună

                        Vestea mândră în ureche,

                        Ca şi o poveste veche.

                        Ş-a pornit în toiul lui,

                        Năzdrăvan într-o ureche

                        Ca feciorul nimănui.

 

                        Şi la curtea-mpărătească

                        A ajuns într-un târziu

                        Ş-apăsă pe frunte casca,

                        Şterge păru-i auriu,

                        Intră-n curte. Sumedenii

                        De voinici, boieri, rudenii

                        Se-nchinau fetei bălane,

                        Precum oamenii la denii

                        Bat mătănii la icoane.

 

                        Ea se uită tot în laturi,

                        Se închină şi suspină

                        Când cu zâmbet, când cu sfaturi,

                        Când cu-a ochilor lumină;

                        Cum prin şiruri ea colindă

                        Se uita într-o oglindă

                        Cu un aer curios,

                        Ce-i menită ca să prindă

                        Chipul celui mai frumos.

 

                        Din oglindă ea nu vede

                        Decât vecinic chipul ei,

                        Dar deodată, mai nu crede,

                        Ce văzură ochii săi?

                        În oglinda fermecată,

                        Dintr-o negură s-arată,

                        Ca-ntr-un vis frumos în somn,

                        O figură minunată

                        Într-o mantie de domn.

 

                        Ea mai face-o dat-ocolul

                        Adunării… îi pare cum că

                        Într-un colţ ea vede solul

                        Frumuseţii, ce-şi aruncă

                        Ochii trişti, numai văpaie.

                        – Nu ştiu cum o să vă paie,

                        Zise ea, zâmbind voios,

                        Roşă-n faţa ei bălaie,

                        Dar acela-i mai frumos.

 

                        Când cu degetul l-arată,

                        Toţi la el şi-ndreaptă, ochii,

                        Şi mulţi pinteni zurăiră

                        Şi foşniră multe rochii –

                        Şi din bolta de fereastră,

                        În armura lui albastră,

                        El apare lin din unghi

                        Şi la fata cea măiastră

                        El îşi pleacă un genunchi.

 

                        – Nici nu ai de ce să stărui,

                        Zise ea cu ochi-n vis,

                        Bucuros mâna ţi-o dărui,

                        Căci în suflet te-am închis,

                        Şi-a ei mână preafrumoasă,

                        Fină, dulce, ea şi-o lasă

                        Pe-a lui creştet adorat,

                        El la gură-i o apasă

                        Ş-o sărută înfocat.

 

                        Iată, vine şi împăratu-i,

                        Ce zâmbea cu mutră hâtră,

                        El la mers cam legănatu-i

                        Şi pe capu-i poartă mitră,

                        Poart-un schiptru ş-alt nimică,

                        Ca şi craiul cel de pică,

                        Ş-aurit veşmântul său;

                        Cine-l vede stă să-i zică

                        Că-i vlădica din Hârlău.

 

                        – Am avut un om al casei,

                        Zise dânsul, un ciocoi,

                        A murit, şi anul azi-i

                        S-a făcut din el moroi.

                        De unde-mi aprindea ciubucul,

                        Se apucă, bată-l cucul,

                        Ca să-mi strice-mpărăţia –

                        Şi nu pot ca să-l apucu-l,

                        Ori să-i stric fărmăcăria.

 

                        Fierul, aurul, tombacul,

                        Ardă-l focul să mi-l ardă,

                        L-a strâns tot şi, ştie dracul,

                        A făcut din ele-o bardă;

                        Iar din codri, huci, poiene

                        Şi din alte buruiene

                        A făcut num-un copac.

                        Cin se simte mai cu vene

                        Să li vie-ăstor de hac?

 

                        Şi cu toţi se duc de-a valma,

                        Văd, se miră, nici se-ncearcă,

                        Dar Miron ia barda-n palmă

                        Şi copacul mi-l încarcă,

                        Până ce vede că se-nclină,

                        Scârţâind din rădăcină –

                        Ş-a cioplit din el ţăruş,

                        Pe-a moroiului ţărână

                        El l-a înfipt adânc acuşi.

 

                        De-atunci farmecu-ncetează.

                        Codri cresc şi fierul iar e.

                        Împăratul cuvântează:

                        – Ăst voinic e cel mai tare.

                        Un bătrân răspunse: – Bine,

                        Spune-mi, tinere, pe cine

                        Fata are-acum în minte?

                        – Ea gândeşte-acum la mine.

                        – Ha! acesta-i mai cuminte!

 

                        Şi să cânte strana prinde:

                        – Este tare, este tare,

                        Şi cuminte, şi cuminte,

                        Ş-arătos la arătare.

                        Scărpinându-se la ceafă,

                        Împăratul c-o garafă

                        A venit şi c-un sângeap

                        Şi, împlându-l, zice: – Ia fă

                        De mi-l toarnă peste cap!

 

                        Şi acu să-mi faci hatârul

                        Să-mi iei fata-n însoţire;

                        Ştiu că ai să fii catârul

                        Peste nazuri, fasolire,

                        Ba se poate să te-adoarmă

                        Cu frumos proţap de coarne

                        Şi să-ţi puie şi urechi.

                        Cine poate s-o întoarne

                        Când aşa-i menit din vechi?

 

                        Că, să vezi, şi-mpărăteasa…

                        De… atâta-ţi spun acuma,

                        Taci, da ochi-ţi ai de pază,

                        Că ce-i fata, ce-i şi muma!

                        E şi-un alt metod, ţi-l sfătui,

                        Să taci molcom, să îngădui,

                        Fă-te că nici ştii… n-ai treabă,

                        Tu să-i faci frumos tabietu-i

                        Şi-ncolo să-ţi vezi de treabă.

 

                        Deci Miron o ia de mână

                        Ş-o arată pe la oaspeţi,

                        Cu-a ei ochi numai lumină,

                        Cu obrajii fragii proaspeţi.

                        Ş-au pornit frumoasă nuntă

                        De sărea până şi ciunta,

                        Şi ologi-şi făceau grabă,

                        Şi moşneag juca mărunta,

                        Curtenind pe lângă babă.

 

                        Dar deşi ferice încă,

                        Totuşi el în pieptul lui

                        O dorinţă are-adâncă,

                        Neştiută decât lui,

                        Dorul după ce-i mai mare

                        N-astă lume trecătoare,

                        După ce-i desăvârşit,

                        Şi tot sufletul îl doare

                        După cum a fost menit.

 

                        Şi pe toţi el îi întreabă

                        Dacă ştiu cumva în lume

                        Astă tainică podoabă,

                        Ăst odor fără de nume.

                        Dar pe cine-ntreabă tace,

                        Cui prin minte-i poate trece?

                        Numai cântăreţul orb

                        Spune-n treacăt cum că asta

                        E frumoasa fără corp.

 

                        El i-a spus că-n vremi denante

                        Auzi duioasă veste,

                        Că-n castel de diamante

                        Cea mai mândră fată este;

                        Ochi de-albastru întuneric,

                        Ce lucesc adânc, himeric,

                        Ca d-iubire două basme;

                        Dară corpul ei eteric,

                        Nesimţit, ca de fantasme.

 

                        „De vei merge în ajunul

                        Mult senin din Anul nou,

                        Pe când cerul se deschide

                        La a lumilor ecou,

                        Atunci ea vine asemeni

                        Printre stâncile de cremeni,

                        Lângă lacul de smarald,

                        Ca să-şi scalde sânii gemeni

                        Unde zânele se scald!”

 

                        El plecă atunci în lume

                        Şi nevasta-n lacrimi lasă,

                        Cu un dor fără de nume

                        Uită ţară, rude, casă.

                        Cum trecu numai Crăciunul,

                        El pe cal a pus presunul

                        Şi s-a dus la lacu-n vrajă,

                        Unde aşteptând ajunul

                        De Anul Nou el sta de strajă.

 

                        Şi din trestia plecată

                        El privea la apa fină,

                        Cu oglinda-i nemişcată

                        Strălucind sub luna plină.

                        Deşi ştii că apa-i moale,

                        Totuşi, placa-i de cristale

                        Parc-ar fi încremenit.

                        Ne-încreţite, plane, pale,

                        Viorii au adormit.

 

                        Rădăcinile în pături

                        Sub pământ s-a întreţesut

                        Şi pornesc în mii de lături

                        Flori frumoase la văzut.

                        Colo-n snopi, colo câte-una,

                        Colo-n fire se-mpreună,

                        Îndoite într-un trunchi;

                        Ici o pajişte într-una,

                        Iar dincolo un mănunchi.

 

                        Roşi şi vineţi, albi-s snopii

                        Cei de flori strălucitoare,

                        Picuraţi, îşi scutur stropii,

                        Ce lucesc mărgăritare.

                        Pe cărarea-abia îmblată

                        Printre iarba înfoiată,

                        Trece-un mândru chip de zână,

                        Cu-arătare fermecată

                        Şi privire blândă, lină.

 

                        Şi pe ea o haină fină,

                        Ţesătură străvezie,

                        Ca o brumă diamantină,

                        Ce în creţuri se-mprăştie.

                        Se lipeşte sclipitoare

                        De duioasa-i arătare,

                        Ce-n mişcările-i o tradă,

                        Se strevăd a ei picioare,

                        Sâni şi umeri de zăpadă.

 

                        Inocentă-i e zâmbirea-i,

                        Îngerească, tristă, lină,

                        Diamante în privirea-i

                        Ş-au topit a lor lumină.

                        Peste-a apei dalbă placă

                        Ea acum zâmbind se pleacă,

                        S-uită în fundu-i luminos

                        Şi în lună îşi dezbracă

                        Corpul ei aşa frumos.

 

                        Luna parcă se roşeşte

                        De amor şi de mirare,

                        Numai lacul o priveşte,

                        Rămânând în nemişcare.

                        Este albă ca zăpada,

                        Iară păru-i stă să cadă

                        La călcâiu-i rotunzit,

                        Cine oare-ar fi s-o vadă,

                        Să nu moară de-ndrăgit?

 

                        Dar deşi pe noaptea toată

                        Peste lanuri luna tace,

                        Arătarea-i luminată

                        Nici o umbră ea nu face,

                        Cu-ntuneric nu încarcă;

                        Întinzând piciorul, parcă

                        Lacul cel de farmec prins

                        Cu-a lui vârf întâi îl cearcă,

                        Până se lasă dinadins

 

                        Şi încet păşeşte-n apă.

                        Ochiul ei s-aprinde, cere,

                        Iară buzele-i se crapă

                        De o stranie plăcere;

                        Totuşi, valul nu se taie

                        Cercuind apa bălaie

                        Ci-o încunjură frumoasă

                        Ş-o îmbracă cu văpaie

                        În lucire scânteioasă.

 

                        Şi deşi în lac înoată,

                        El nu mişcă, nici se-ncreaţă,

                        Ca o floare-i aninată

                        De oglinda cea măreaţă.

                        El din trestii o priveşte,

                        Nici se mişcă… încremeneşte

                        L-arătarea ei cea crudă.

                        Şi când lacul părăseşte

                        Pe-al ei corp ea tot nu-i udă.

 

                        Ea s-a dus. Dar el rămas-a

                        În adânc rănit de dânsa,

                        Uită lumea, uită casa,

                        Îmblă drumurile-ntinsă.

                        Ea îi pare că-i mai mare

                        N-astă lume trecătoare,

                        Că-i ceva desăvârşit

                        Şi să vadă la picioare

                        Acest dar nepreţuit.

 

                        Toamna vine şi prin lunci

                        Frunza cade rânduri, rânduri,

                        Adâncit îmbla atunci

                        El în grijă şi pe gânduri;

                        El purta în gându-i nurii,

                        Ochii mari, zâmbirea gurii,

                        Şi îmblând prin codrii mari,

                        El văzu Mama-pădurii

                        Rătăcind printre stejari.

 

                        El durerea lui ş-o spune

                        Şi că trebuie să moară

                        De n-a prinde-acea minune,

                        Acea tainică fecioară.

                        – Ea, îi zise-atunci bătrâna,

                        Locuieşte ca o zână

                        În palat de diamante,

                        Mai frumoasă, mai senină

                        Dintre toate celelalte.

 

                        Tu palatu-i vei ajunge

                        De vei merge, fără însă

                        Să gândeşti la alta-n lume

                        Cât la dânsa-n veci la dânsa;

                        De-o ajungi fără de veste,

                        Ea atunce astfel este

                        Ca şi când ar fi a ta;

                        Căci ea face tot ce peste

                        Dânsa ca să treacă-ai vrea.

 

                        El a mers, a mers într-una,

                        Fără de drum, de-orice să-i pese,

                        Când pe vârfuri trece luna

                        El văzu prin lunci alese

                        Un palat lucind departe,

                        Ce luceşte parc-ar arde.

                        El intră pe scări de-oglindă

                        Şi prin sălile deşarte

                        Pe covoarele din tindă.

 

                        Şi-n lumina blândei lune

                        El văzu frumoasa fată,

                        Dulce, mândră, o minune,

                        De fereastră rezemată.

                        El la ea genunchi-şi pleacă:

                        – Ca amorul meu să-ţi placă,

                        Părăsii părinţi şi ţară.

                        Ea tăcea… privirea-i seacă,

                        Faţa rece, ca de ceară.

 

                        „Ah, gândi el, cum nu-i bună,

                        Cum nu zici: Bine-ai venit!”

                        Atunci ea zâmbi în lună

                        Şi şopti: – Bine-ai venit!

                        Şi-n palat atunci s-aprinse

                        Mii lumini sclipind ca ninse;

                        Ea-l luă de braţ şi-l duse

                        Printre sălile întinse

                        Şi la mândre mese puse.

 

                        Ei cinară-n mândre muzici,

                        Cu de aur vase, linguri,

                        Beat de-amor el spuse: – Nu zici,

                        Scumpo, să ne lase singuri?

                        Şi lumini se sting de sine,

                        A cântărilor suspine

                        Dispărură rânduri-rânduri,

                        Ei rămân cu dulce bine

                        Şi înşiră mândre gânduri…

 

                        – Ah, iubito, zise dânsul,

                        Cum nu simţi focul ce-l simt?

                        Şi pe ea o-apucă plânsul,

                        Parcă pieptu-i este strimt

                        De-a ei patimă-nfocată.

                        Ea plângea, râdea deodată,

                        Cu-a ei buze dulci şi coapte

                        N-întuneric parcă-l cată,

                        Îmbătat de-amor şi noapte.

 

                        – Ah, îi zice el cu dorul,

                        Lasă-ţi haina ta regală, –

                        Gol în ochi-ţi văd amorul,

                        Ah, arată-mi-te goală.

                        Atunci ea roşind se pleacă

                        Şi sta piepţii să-şi desfacă

                        Şi din sponci desprinde haina

                        Şi în lună se dezbracă,

                        Dezvelind taină cu taină.

 

                        Ce frumoasă-i… Umed-albă,

                        Neted-dulce zugrăvit,

                        De pe sâni rotunzi o salbă

                        Ea în urmă a zvârlit,

                        Şi se plimbă pe covoare

                        Moi cu micele-i picioare,

                        Păru-i curge la călcâie,

                        Iară luna zâmbitoare,

                        Poleind-o, o mângâie.

 

                        La picioare-i el s-aruncă,

                        Lângă el să vie-o roagă,

                        Ea s-aşează dulce, pruncă,

                        Lângă el în mândră şagă,

                        Şi el braţele şi-ntinde,

                        Rumeneşte şi s-aprinde,

                        Pe când ochii lui o sorb,

                        Dar nimic în braţ nu prinde –

                        Căci frumoasa-i fără corp.

 

                        „Ah, gândi el cu turbare,

                        Tremurând învăpăiat,

                        Dulce zână, cum nu are

                        Corp frumos, precum o văd!”

                        – Asta n-o pot, că ce pipăi,

                        Numărul vieţii o pripă-i,

                        Trecător, de unde-un şopot

                        Şi fiinţa lor o clipă-i,

                        Eu eternă sunt şi n-o pot!

 

                        El îşi scurge toată viaţa

                        Într-un chin, în nedormire,

                        Vecinic o avea în faţă

                        Blândă, dulce, în zâmbire,

                        Vecinic tinde a lui mână

                        După imaginea-i divină,

                        Vrea s-o strângă, s-o omoare,

                        Dar deşi de nuri e plină,

                        Totuşi umbră-i ca din soare.

 

                        De dorinţa lui aprinsă,

                        Ce-a rămas neîmplinită,

                        El un an trăi la dânsa

                        Cu viaţa-i mistuită;

                        Dar pierind chiar din picioare,

                        Pierzând mintea care-l doare,

                        Dup-un an se-ntoarce iară

                        L-a lui casă râzătoare

                        Şi la dulcea-i nevestioară.

 

                        Dară vai! cum îi părură

                        De urâte toate cele.

                        Nimic ochiul nu-i mai fură,

                        Nici simţirea lui în jele,

                        Toate-i par urâte, sure,

                        Într-un chip, într-o măsură,

                        Închircite şi de rând,

                        Şi nimic nu-i de măsura

                        Celor ce avea în gând.

 

                        Trist, retras, rănit de moarte,

                        S-ar fi-ntors l-acea frumseţe,

                        Dar ştia ce crudă soartă

                        Are eterna-i tinereţe.

                        Lâncezind în gând şi-n fire,

                        În muri trişti de mânăstire

                        Ş-a închis chipu-i pierit,

                        Ş-adâncit în amintire

                        Şi-n amor, el a murit.