Poezii pentru copii


Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
La moartea lui Neamţu

                        Lăsaţi clopotul să plângă cu-a lui voce de aramă,

                        Lăsaţi turnul ca să mişte a lui inimă de fier,

                        Căci de stele mai aproape el le dă acuma samă

                        Că un suflet bun şi nobil se îndreaptă către cer.

 

                        Clopote, tu simţi durerea şi urmezi cu-a ta cântare,

                        Când din stea în stea se suie sufletul într-un avânt,

                        Pe când noi urmăm cu pasul cel rărit de întristare

                        Lutul palid, fără suflet, să-l depunem în pământ.

 

                        Ochii? Câte dulci imagini au sorbit a lor lumine!

                        Capul? O, de câte gânduri el a fost împopulat!

                        Inima? Câtă simţire frământat-a ea în sine?

                        Sufletul? Câte speranţe, câte visuri a păstrat?

 

                        Ş-azi nimic. Lumea gândirii e o lume sfărâmată

                        De lemnoasa mân-a morţii inima e stoars-acum,

                        Şi imaginele-s şterse, ce prin el treceau odată,

                        Sufletul (dacă există) printre nori îşi face drum.

 

                        Ai ştiut tu, scumpe frate, că pământu-i o ruină?

                        Că-i o sarcină viaţa? Că-i martiriu să trăieşti?

                        Ai ştiut tu cum că moartea e un caos de lumină,

                        Că la finea veciniciei te-aştept stelele cereşti?

 

                        De-a vieţii grea enigmă ţie-acuma nu-ţi mai pasă,

                        Căci problema ei cea mare la nimic o ai redus.

                        Pe când nouă-ncă viaţa e o cifră ne-nţeleasă

                        Şi-n zădar cătăm răspunsul la-ntrebarea ce ne-am pus.

 

                        În zădar ne batem capul, triste firi vizionare,

                        Să citim din cartea lumii semne ce noi nu le-am scris.

                        Potrivim şirul de gânduri pe-o sistemă oarecare,

                        Măsurăm maşina lumii cu acea măsurătoare

                        Şi gândirile-s fantome, şi viaţa este vis.