Poezii pentru copii


Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Îmbătrânit e sufletul din mine

                        Îmbătrânit e sufletul din mine

                        Ca un bordei pustiu în iarnă grea.

                        Unde te-ai dus, pe cari căi străine

                        O, tinereţe, tinereţea mea!

                        Suspine n-am – ah, de-aş avea suspine,

                        De-aş avea lacrimi, plânge de-aş putea!

                        Durerea cea mai crudă, cea mai mare,

                        Aflând o formă, află uşurare.

 

                        Nimic, nimic! Cântarea spăimântată,

                        Popoare ce-o ridic la Dumnezeu.

                        Imnuri de glorii pe mărimi ce-mbată,

                        Amorul blând şi dulce glasul său,

                        Ah! toată lumea este fermecată

                        De umbra unui dor… şi numai eu

                        Mă furişez o umbră şi nu pot

                        Să scap de ea… de mine… şi de tot!

 

                        Oricine-a plâns şi spune că ferice

                        În lume nu-i, acela e-un nebun.

                        Ce ştie el ce sunt dureri când zice

                        Că-ntr-al lui suflet armonii răsun –

                        Căci armonie-i orice plâns aice,

                        E-o împăcare plânsul… e un bun.

                        Cel ce nu poate plânge, acela ştie

                        Ce-i viaţa moartă, ce e moartea vie?

 

                        Acela are-ntr-însul grămădită

                        Vecia-ntreagă de dureri şi chin,

                        A ei mărime; ochiul nu s-a stins,

                        În lacrimi s-o traduci şi în venin.

                        Icoane nu-s şi vorbe nu-s; n-apară

                        Măcar aproape ce înseamnă…

                        O, fericiţi acei ce pot de formă…

 

                        V-aduceţi oare de-acei regi aminte,

                        Ce-n piramide, alţii în pustiu,

                        Morminte mari, urieşeşti morminte,

                        Un munte-ntreg le fu a lor sicriu?

                        Durerea care nu găsea cuvinte

                        Aflat-a semne mari, care o ştiu.

                        – Tu, taină mută, de zidiri mărime –

                        Vorbesc dureri, ce nu pot să suspine.

 

                        Ah, ce-i cuvântul, ce-i coloare, sunet,

                        Marmura ce-i, pentru ce noi simţim?

                        O coardă-adâncă imiteze-un tunet,

                        Un ah! să spună cum ne chinuim.

                        Nu, nu… Şi fie forma cât de nudă,

                        N-ajunge în veci durerea noastră crudă.

                        De bate-o inimă sub alba haină,

                        Abia se mişcă creţii de omăt.

 

                        Un semn că sub ea se petrece-o taină,

                        C-un suflet e de groază sfâşiat.

                        Un semn abia ce poate, ce distaină

                        Din chinul nostru vorbe ce arăt?

                        Neputincioase sunt semnele-orcare…

                        Ce-arată faţa mării ce-i în mare?

                        O foaie scrisă *** se cade

                        C-un ocean se mişcă, c-un imperiu arde.

 

                        Un cerc ce-i desemnat pe o hârtie

                        S-arate ceea ce se mişcă-n cer,

                        Încunjurând cu moartea ei pustie,

                        Pământul greu cu a lui hemisfer,

                        Care vuind se mişcă-n vecinicie

                        În jur de soare, un ocean d-eter –

                        Şi toate astea într-un cerc pe-o coală:

                        Mărimea lumii şi a firii fală.

 

                        Pe ce domnim? pe cifre şi pe semne…