Te rog rămâi o clipă încă
Ca să te strâng duios la piept.
Din fericirea mea adâncă
Aş vrea să nu mă mai deştept.
Şi totuşi, luna iese-n zare,
Albeşte zidul nalt şi gol…
Dă-mi cea din urmă sărutare
Şi încă una, Dońa Sol!
Mă-ntrebi cu ochiul tău cuminte
Unde mă duc şi ce mă fac,
Când de pe ceruri stele sfinte
Pătrund în codru, bat în lac.
Au nu eşti tu la înălţime
Ca steaua vecinicului pol?
Pe mine nu mă ştie nimeni,
Nici chiar tu însăţi, Dońa Sol.
Ades când frunzele pe cracă
Şoptesc ca zgomotul de guri
Ce se sărută şi se-mpacă
În umbr-adâncă de păduri,
Eu stau unde pătrunde luna
Pe alb izvor, sunând domol;
De cântă păsările-ntr-una,
De tine-mi cântă, Dońa Sol.
Şi pe oglinda mişcătoare
Stau de privesc un straniu joc:
E apa pururi călătoare
Pe chipu-mi ce rămâne-n loc.
S-au desprimăvărat pădurea,
Suspină păsările-n stol…
Şi numai eu, gândind aiurea,
Gândesc la tine, Dońa Sol.
De ce doresc singurătate
Şi glasul tainic de izvor,
De ce când codrul frunza-şi bate
Adorm pe verdele-i covor?
Ca prin lumina cea rărită
Prin umbra moale de pristol
Să mi se-arate liniştită
A ta ivire, Dońa Sol.
Să văz cum mâna ta îndoaie
În arc o ramură de fag
Şi ca Diana cea bălaie
Îţi faci în codru mândru prag;
Săgeţi de aur pe-al tău umăr,
Goneşti vânatul tău în stol,
Dar peste frunze fără de număr
Nu-mi laşi o urmă, Dońa Sol.
Chiar de luceafărul de seară
Te tem, căci dulce arde el,
Când treci frumoasă şi uşoară
În umbra negrului castel…
De aş zăcea rănit de moarte,
Într-un genunchi eu tot mă scol;
Tinzându-mi dreapta de departe,
Mă-nchin la tine, Dońa Sol.
Când luna trece în uimire
Spre-a face-al mărilor ocol,
Ea, luminând a mea iubire,
Te lumineze, Dońa Sol.