Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?
Te-aş cere doar’ pe tine, dar nu mai eşti a ta;
Nu floarea vestejită din părul tău bălai,
Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai.
La ce simţirea crudă a stinsului noroc
Să nu se sting’ asemeni, ci ‘n veci să stea pe loc?
Tot alte unde-i sună aceluiaşi pârău:
La ce statornicia părerilor de rău,
Când prin această lume să trecem ne e scris
Ca visul unei umbre şi umbra unui vis?
La ce de-acu ‘nainte tu grija mea s’o porţi?
La ce să măsuri anii ce zboară peste morţi?
Tot una-i dacă astăzi sau mâne o să mor,
Când voi să-mi piară urma în mintea tuturor,
Când voi să uiţi norocul visat de amândoi.
Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi,
Să fie neagră umbra în care-oi fi pierit,
Ca şi când niciodată noi nu ne-am fi găsit,
Ca şi când anii mândri de dor ar fi deşerţi –
Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierţi?
Cu faţa spre părete mă lasă prin străini,
Să ‘ngheţe sub pleoape a ochilor lumini,
Şi când se va întoarce pământul în pământ,
Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt?
Cântări tânguitoare prin zidurile reci
Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci;
Ci eu aş vrea ca unul, venind de mine-aproape,
Să-mi spuie al tău nume pe închisele-mi pleoape,
Apoi – de vor – m’arunce în margine de drum…
Tot îmi va fi mai bine ca ‘n ceasul de acum.
Din zare depărtată răsar’ un stol de corbi,
Să ‘ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,
Răsar’ o vijelie din margini de pământ,
Dând pulberea-mi ţărânei şi inima-mi la vânt…
Ci tu rămâi în floare ca luna lui April,
Cu ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil,
Din cât eşti de copilă să ‘ntinereşti mereu,
Şi nu mai şti de mine, că nu m’oi şti nici eu.