Poezii pentru copii


Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Cine eşti?

                        Nici luna plutitoare, nici stelele din ceri

                        N-or să pătrundă-n umbra trecutelor dureri,

                        N-or să pătrunz-amarul pierdutei tinereţi,

                        Chiar de-aş avea de-acuma ş-o sută de vieţi,

                        Căci sufletu-mi e-atâta de-ntunecat de-atunci…

                        Tu numai o privire în visul meu arunci.

 

                        Ca toamna cea târzie e viaţa mea, şi cad

                        Iluzii ca şi frunza pe undele de vad

                        Şi nici o bucurie în cale-mi nu culeg,

                        Nimic de care-n lume iubirea mea să leg,

                        Ca pe bătrânul Cain, pustiuri mă cuprind…

                        Doar braţele-ţi de marmură în visul meu se-ntind.

 

                        Aş vrea a mea viaţă să aib-un înţeles,

                        Să apăr adevăruri, minciună ori eres,

                        Pentr-un nimic oricare, cu lumea să mă lupt

                        De-ar fi să mă strivească puterea-i dedesubt,

                        Dar nu ţin la nimica, căci nu mai cred nimic…

                        Doar genele-ţi umbroase în visu-mi se ridic.

 

                        Puţin îmi pasă dacă cu mine voi spori

                        Mulţimea care numai se naşte spre-a muri,

                        Din leagănul acelor sicriu nu s-a făcut

                        Ce-avură fericirea de-a nu se fi născut

                        Şi să ajung ca dânşii atâta am visat…

                        Ci doar de nemurire în vis mi-ai revărsat.

 

                        Precum corăbii negre mânate sunt de vânt

                        Cu pânzele umflate departe de pământ,

                        Cum între cer şi mare trec paserile-n stol,

                        Plutesc a mele gânduri pe-a sufletului gol

                        Şi-ntind a lor aripi spre negre depărtări,

                        Tu nu treci, cum nu trece luceafărul pe mări.

 

                        Am blestemat în haos întâiul vieţii colţ…

                        Pe care se-nălţară a cerurilor bolţi,

                        El fu începătorul eternelor dureri,

                        El e eternul astăzi, şi-a fost eternul ieri,

                        Am blestemat viaţa în însuşi al ei miez…

                        Ci tu, intrând în visu-mi, te binecuvântez.

 

                        De noaptea cugetări-mi, de gânduri ce gândesc,

                        Pustiul se întinde, păduri îmbătrânesc

                        De aspra viscolire sălbatecului cânt

                        Îşi scutură copacii frunzişul la pământ,

                        Căci sufletu-mi copil e al viscolelor reci…

                        Tu, ramură-nflorită, pe visul meu te pleci.

 

                        Mai e încă în mine ceva de amăgit?

                        Au moartea ca s-o merit destul n-am suferit,

                        Trecutu-mi de durere prea este uniform

                        Ca să am drept de somnul pământului s-adorm?

                        N-am izbutit de mine destul a-mi bate joc

                        De mai apari în visu-mi… o rază de noroc?

 

                        Dar cine eşti tu oare cu ochii de mă minţi,

                        Ai căror raze lucii sunt dulci făgăduinţi

                        De-amor fără de margini, de drage fericiri

                        Cari nu sunt în lumea aceasta nicăieri?

                        De ce cu arătarea-ţi îngreunai al meu gând,

                        Cu farmecul în visul vieţi-mi străbătând?

 

                        De ce? E iarăşi umbra iubirii cei de veci

                        Ce trece cu întregul ei farmec pe când treci

                        Căci e biruitorul amor atât de trist

                        Ce-au luminat în umbra durerilor lui Crist

                        Oriunde fug a tale priviri tot mă ajung;

                        Din cadrul de-ntunerec nu pot să te alung.