Lui Mircea Radu Iacoban
Beau miedul Soarelui
Din cupa de aur.
„Bună dimineaţa, miere de râu
Cu prundul de grâu!”
Întors în anii copii, călăresc
Calul mărului către cocori
Până când trupul său
Se umple de-o albă şi sfântă
Sudoare: de flori.
Mă uit
Cum fire de-argint, lichide,
Leagă cerul de pământ.
Admir mireasa
Teiului înflorit:
Albina.
La fel şi rotunda planetă
A florii-soarelui
Cu cea mai deasă şi calmă,
Cu cea mai cucernică şi unită
Populaţie.
Văd iarba de vânt speriată
Şi surâd unei dulci amintiri.
O fac să necheze
Pe cea care mi-e dragă
Şi nu e în tot nesfârşitul
Cântec mai drag
Ca ţipătul ei.
Sălbătăciuni mici şi dragi,
Îmi arunc în apă copiii,
În adânca, strălimpedea
Apă a graiului –
Să văd cum înoată.
În drum spre oraş
Venind de la ai mei cei ai ţărânei,
Îmi las capul
Pe caldul obraz al pâinii
Coaptă de sora
Şi simt cum somnul mă fură.
Îmi las pe genunchi
Ostenitele braţe spre seară.
Ca două ramuri tăioase de brad
Care-au arat
Omătul sălbatic pe munţi,
Vijelia.
Bucurii simple,
Dar care dorul de viaţă-mi aprind.
Şi nu există moarte!
Pur şi simplu cad frunzele
Spre a ne vedea mai bine
Când suntem departe.