Iartă-mă, Doamne,
Că-ţi hulesc pâinea…
Dar orice pită
E o gură fără cuvânt.
Nu te mai pot vedea
De atâta fum
În care pâini se coc!
De ce nu ne-ai dat
Altceva-n loc?
De pildă, raza de soare,
Pe ea să o ronţăi blând,
Iar cine îşi doarme ziua,
Să rămână flămând.
Stăpâne,
Mi-i gura pecetluită
C-o pâine.
* * *
Un mut
Traversează strada-n amurg.
Îl văd zilnic
Pe aceeaşi stradă,
Cu aceeaşi pâine în mână,
Aproape muşcând-o
Cu cele cinci unghii.
Însoţeşte-o femeie,
Aceeaşi,
Vorbindu-i ceva.
Vorbeşte numai c-o mână:
Cu cea liberă.
Adică pe jumătate.
Are-o palmă foarte mare,
De sub ea
Pâinea-şi arată doar o margine:
Spinarea-ncordată
De lup păduratic
Sau crai-nou pe cer?!
Ah, nimeni nicicând nu va şti
Ce înseamnă în ochii maturului
Pâinea ce-o duce:
O floare?
O stea?
O gheară mai mare?
Nimeni nicicând nu va şti
Dacă pâinea-i împodobeşte mâna
Sau i-o fură.
Un mut
Traversează strada-n amurg.
Ziua-şi înghite pâinea ei:
Soarele sângeriu,
Mutul şi-o va înghiţi pe-a lui.
Ce-a spus soarele mutului?
Şi ziua oare ce-a spus?!