Poezii pentru copii


Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Voichiţa lui Ştefan

                        Doamna lângă Ştefan vine,

                        Blândă-n vorbe şi-n purtat:

                        Doamne, iar eşti supărat!

                        Sunt, Voichiţă, pentru tine!

                        Zăpăcită doamna sta

                        Şi-nflorită de ruşine:

                        Ce-am făcut, măria-ta?

 

                        Tu? Nimic! Şi vodă strânge

                        Mâna doamnei, gânditor.

                        Şerpii-şi au culcuşul lor…

                        Ah, Voichiţo, cum aş plânge!

                        Rău ca Radu nimeni nu-i:

                        Uite-n pumni aşa aş frânge

                        Gât de lup cum e al lui!

 

                        Doamna i-a pătruns cuvântul,

                        Până-n suflet i-a pătruns.

                        El tăcea, ea n-a răspuns.

                        Noapte e, şi bate vântul,

                        Şi prin noapte, cu vreo doi

                        Tari să baţi cu ei pământul.

                        Pleacă Ştefan la război.

 

                        Dintr-acelaşi ceas Voichiţa

                        Nu s-a mai oprit din plâns.

                        Brâu pe trup ea n-a mai strâns.

                        Nu şi-a mai gătit cosiţa.

                        În genunchi, c-un dor păgân

                        Ea sărută iconiţa

                        Maicii Domnului, din sân,

 

                        Unu-i soţ, iar altu-i tată,

                        Pentru care se ruga?

                        Zile-ntregi ea se lupta

                        De fiori cutremurată;

                        Când avea pe soţ în gând

                        Ea se pomenea deodată

                        Pe părinte blestemând.

 

                        Ah, de-ar fi un zid de-aramă

                        Între dânşii, până-n nori!

                        Şi prin plâns adeseori

                        Îi părea că ei o cheamă

                        Să-i împace! Ea, dar cum?

                        Pe ea cine-o bagă-n seamă?

                        Prutul să-l opreşti din drum!

 

                        Şi-ntr-o zi, sătui de sânge,

                        Iată-i, moldovenii vin,

                        Sufletul, de milă plin,

                        Al Voichiţei cum se frânge:

                        Pentru soţul ei dorit

                        Râde veselă, şi plânge

                        Pentru-un tată biruit.

 

                        Ea cu paşi grăbiţi porneşte

                        Să-şi cuprindă soţu-n prag;

                        Ochii-i stinşi s-aprind de drag,

                        Ştefan însă ocoleşte

                        Ochii doamnei, e pripit.

                        Iar Voichiţa nu-ndrăzneşte

                        Nici să-i zică bun sosit.

 

                        Tu mă ştii, Voichiţo, bine!

                        Neamul vostru-i neam de hoţi,

                        Şi-i voi duşmăni pe toţi,

                        Cum te duşmănesc pe tine!

                        Am să-i curm pe-ai tăi de veci

                        Nu mai poţi trăi cu mine:

                        Tu ai mamă, poţi să pleci.

 

                        Doamna-ngălbenind scoboară

                        Ochii umezi în pământ,

                        Făr-a zice vrun cuvânt.

                        Iese-apoi. I-a spus s-o doară,

                        Şi-a durut-o ce i-a spus

                        Un altar ce se doboară

                        Când vin trăsnete de sus!

 

                        Şi rămas acum viteazul

                        Singur în iatac, şi-a pus

                        Capu-n mâini, pe gânduri dus.

                        El şi-a potolit necazul

                        Dar pe doamnă o iubea!

                        Şi-ngropând în coif obrazul

                        Ştefan vodă-acum plângea!