Pe creştet de dealuri e soare,
Dar umbre-ale nopţii prin văi,
Şi-n umeda nopţii răcoare
Soldatul, departe de-ai săi,
Se zbate, şi geme, şi moare.
Îi sângeră pieptul de-arsură.
Iar apa se zbuciumă rar
Devale, şi-alene murmură –
Ah, umed un deget măcar
Să-l puie pe vânăta gură!
Dar trupu-i e frânt de prin cruce.
Voind să se nalţe puţin,
De-aseară se-ncearcă s-apuce
Cu mâinile-o creangă de spin.
El vede pârâul! Măsoară
Cu ochii, trei palme de drum.
Aşa de câineşte să moară!
Se-ntunecă văile-acum,
Iar noaptea grăbită scoboară.
El parcă stă-n noapte la pândă,
Puţin rădicat până-n brâu;
Şi-i galben de-atâta osândă,
Cu ochii ţintiţi spre pârâu,
Scrâşnind ca o fiară flămândă.
Se astâmpără-n urmă şi ţine
Pe inimă pumnul încleştat.
Apoi cu răsufluri puţine,
Simţindu-şi tot trupul îngheţat,
Îşi trage mantaua pe sine.
O întinde cu dinţii şi geme,
Iar gura-i şopteşte duios.
Eu nu ştiu, sunt rugi ori blesteme,
Dar ştiu c-a pierit fără vreme
Flăcăul voinic şi frumos.
Că iată-l scăldat în sudoare,
Şi-acum e tăcere prin văi.
El nici nu mai simte ce-l doare
Şi nici nu mai strigă pe-ai săi,
Nu plânge, nu geme. El moare.
Se-ncinge cu aur cununa
Pădurii de brad de pe culmi,
Doineşte şi vântul într-una
Cântând somnoroşilor ulmi,
Străbate prin vale-acu luna.
Ea vede pe mortul din vale
Şi trece tăcută, pe sus.
Ce roşie-a fost, şi pe cale
Ce albă se face spre-apus.
De jale pesemne, de jale!