Poezii pentru copii


Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Izvor de apă vie

                        Când Prier-alb, feciorul lui Tulnic Împărat,

                        Din casa părintească la taberi a plecat.

                        În alte lumi, să caute pierduta lui drăguţă,

                        A dat lui Prier-negru atunci o năfrămuţă

                        Şi-a zis: În toată ziua poţi şti de soarta mea!

                        Priveşte-mi năfrămuţa, şi tu când vei vede

                        Pe mijlocul ei dungă de sânge, dungă lată,

                        Să ştii, iubite Prier, că-s mort! şi zilnic cată

                        Năframa-i Prier-negru, iar când a opta zi

                        De sânge lata dungă pe mijloc o zări,

                        E mort! a zis şi-n clipă a-ncălecat feciorul.

                        Pe Vânteş, cal sălbatic, să-şi caute frăţiorul.

                        Găsindu-l într-o silhă de fagi, în stan schimbat,

                        La sfânta Luni se duce şi sfânta Luni i-a dat

                        Învăţ, să ude stanul cu stropi de apă-vie…

                        Aşa spun din poveste bătrânii. Din vecie

                        Aşa le-a rămas rostul în basme şi poveşti

                        Că mulţi viteji năzdrăvani şi fii împărăteşti

                        Cătau ori cu tovarăşi iubiţi ori numai singuri

                        Izvorul de apă-vie. şi spun că era-n crânguri

                        Acel izvor, în codrii vechi fără de cărări,

                        Şi-un monstru sta la pază, balaur ce pe nări

                        Şi gură vărsa flăcări, de foc avea plămânii.

                        Iar dacă vrei legenda, frumos o spun bătrânii,

                        Cum palidul balaur ajunse păzitor

                        Pădurii, cum izvorul ajunse-a fi izvor

                        De leac. Legenda asta eu vreau să ţi-o spun ţie,

                        Să vezi, ce mândru-i rostul din basm cu apă-vie!

 

                        Pe vremea când balauri şi serbede arătări

                        Aveau culcuş în peşteri de munţi şi pe sub mări

                        De gheaţă trăiau monştrii cu forme fioroase,

                        Când zmei sălbatici, spaima copilelor frumoase,

                        Cereau în largi palute molatic adăpost:

                        P-acele vremuri, basmul vorbeşte, cum c-a fost

                        Un crai cu nume mare, dar crunt acela nume,

                        Cum n-aveau crunt atâta toţi monştrii de pe lume!

                        Tiran de tot, cu moartea mai mult era dedat

                        Ca vârful gol de munte cu cer înnegurat,

                        Şi orb în judecată, sălbatic în mânie;

                        Ziceau oamenii ţării că nu-i creat din glie.

                        Şi n-are suflet, n-are nici inimă, că-n loc

                        De inimă el poartă un foc, demonic foc,

                        Ce-l arde şi-l zdrobeşte şi-n veci nu-l poate stânge,

                        Decât numai beţia de lacrimi şi de sânge!

                        Crai-Sânger! Toată lumea Crai-Sânger l-a numit.

                        Tot omul, care-o dată pe Sânger l-a zărit,

                        Cădea-n lingori şi friguri, sâlhui trăia cu anii,

                        Iar dacă scăpa teafăr, trei luni făcea mătănii,

                        Căci Sânger numai sângiuri prin lume răsădea;

                        El nu iubea pe nimeni şi nimeni nu-l iubea.

                        Mereu încreţea gene, cătând la spăzi tăişul,

                        Cu toată lumea largă sta Sânger de-a poncişul,

                        Chiar soră, fraţi şi doamnă, părinţii i-au fugit

                        De groaza lui pe lume. Căci nu s-a pomenit

                        Alt om ca el; nici fiară n-a fost aşa ca dânsul,

                        Căci el a fost Crai-Sânger ce n-a cunoscut plânsul.

                        Ci spun că Sânger, totuşi, iubiri mai cunoştea,

                        Căci el avea o fată, pe Lina, şi-o iubea

                        Cu patimă. Dar Lina de fel n-a fost ca Sânger:

                        Frumoasă era, blândă, cu sufletul de înger.

                        Şi n-a fost decât roabă! Căci Sânger a zidit

                        Un turn cu temelia din piatră de granit,

                        Cu porţi de aur gemeni, şi-n turn a pus pe Lina:

                        Ea n-avea nici un umblet afară din grădina

                        Tătâne-său, nici oameni la dânsa nu s-au dus,

                        Căci dusul era moarte. şi crudul crai a pus

                        În preabătul grădinii pândaş, iară pândaşul

                        Nici somn n-avea, nici pace, căci Sânger, pătimaşul,

                        A prins de la o vreme pe-argat a-l bănui,

                        A prins apoi a-l bate, mereu a-l chinui,

                        Să-i spună ce om are cărări de turn aproape?

                        Şi spun că, mai la capăt argatul, ca să scape

                        De-atâta bănuire, i-a spus neadevăr,

                        Că-n toată noaptea vine la fată Calapăr.

                        Şi-atunci, cum a fost Sânger om negru de furtună,

                        Om care-şi făcea lege din cea mai grea minciună,

                        Roşi până la creştet şi, negru de turbat,

                        A-nfipt recele paloş în palidul argat,

                        Sfărmându-l bucăţele cu spada şi toporul.

                        Aşa! Pe rând cu toate! Să prind acum feciorul!

                        A zis, şi-a dat poruncă, şi servii dinadins

                        Umblau din casă-n casă, pe Calapăr l-au prins

                        Şi l-au tăiat din spade şi l-au străpuns cu suliţe

                        Şi l-au legat de coama fugarilor, pe uliţe

                        Trăgându-i mişeleşte cadavrul ţăndărit,

                        Până oasele pe drumuri de-arbust s-au fărâmat.

                        Căci astfel era Sânger; spun basmele de dânsul,

                        Că-n toată-a lui viaţă el n-a cunoscut plânsul!

                        De-atunci s-a trezit lumea în alt amar de munci.

 

                        În preabătul grădinii lui Sânger-Crai de-atunci

                        La pază n-a stat nimeni, dar servi au stat la pază

                        Prin tot cuprinsul ţării, să prindă şi să vază

                        Feciori vorbind cu fete; cum basmele ne spun

                        Nici nu ştia ce face Crai-Sânger de nebun!

                        Şi, cât a fost crăimea de-ntinsă şi de lată

                        N-a mai rămas un singur fecior, măcar o fată

                        N-a mai rămas, căci servii, nebuni într-adevăr,

                        În tot feciorul ţării vedeau un Calapăr

                        Şi-n orişicare fată, de crime-aveau oglindă,

                        Acesta le-a fost numai tot dreptul, ca să-i prindă.

                        Apoi a dat Crai-Sânger porunci, de-au năruit

                        Întregul turn, cu zidul din piatră de granit,

                        A spart chilii frumoase şi-a rupt porţile gemeni,

                        Făcând zidirea toată pământului asemeni.

                        Şi-n loc de turn, acolo el a durat prinsori;

                        A pus la lucruri grele pe fete şi feciori,

                        Siliţi au fost să lucreze, muncind din greu cu anii,

                        Şireag întins de temniţe, tot pentru ei, sărmanii!

                        Iar Linei, ca la fete, cari poartă într-ascuns

                        Amoruri criminale, tiranul crai i-a tuns

                        Cosiţele, ca astfel mai tare să o doară,

                        Dând semne biata fată că nu-i mai mult fecioară

                        Şi-aşa batjocorind-o, cum n-a putut mai laş,

                        Tiranul a purtat-o de-a lungul prin oraş

                        Cu zgomote şi chiot de-o lume păgânească!

                        Dar n-a ucis-o craiul, ci, ca să-i amărască

                        Mai greu sfârşitul vieţii, la servi porunci a dat

                        S-o ducă-n silhe negre, s-o piardă-n codru lat,

                        Căci astfel era Sânger; mai monstru decât dânsul

                        N-a fost vrun om; pe lume, el n-a cunoscut plânsul.

                        Trei zile lungi în codru noptatic s-a luptat

                        Cu temere şi tremur copila. I-au legat

                        Picioarele cu lanţuri, să nu-şi strămute locul;

                        Zăcea pe glii, aprinsă de sete, cum e focul;

                        De-aprins, căci setea numai, grea sete ucidea

                        Pe fata lui Crai-Sânger. şi biata, cum plângea

                        Vărsând din ochi albaştri de lacrimi mari o vale,

                        Veni pe gând să bea din lacrimile sale,

                        Şi-a zis cu gemet aspru: Vai, Doamne, văd că-i scris,

                        Să mor cum nu mai moare alt om! Căci arse mi-s

                        De largi văpăi plămânii şi buzele-mi albastre!

                        Să fiu de-acuma hrană pădurilor sihastre

                        Şi vremurilor grele! Să n-am eu nici sălaş,

                        Nici preoţi; numai lupii, de sângiuri pătimaşi,

                        Să-mi sfârtece cadavrul, şi corbii duşi de vânturi

                        Să împartă-a mele oase pe-o mie de pământuri!

                        Oh, Doamne! Tu eşti mare, eşti bun şi-ndurător,

                        Oh, nu mă lăsa-n umbra pădurilor să mor,

                        De fiare sfâşiată. şi plânge; precum plânge,

                        Pe palme adună lacrimi şi ca-n pahar le strânge

                        Mai multe, tot mai multe; al ochilor potop

                        Se varsă nebunatic în stropi, dar nici un strop

                        Nu pierde cărăruşa spre palmele vecine.

                        Când palmele-mbinate de lacrămi au fost pline,

                        Copila blând se-ndoaie, din greu a suspinat,

                        Apoi bău din lacrimi. De-abia i-a lunecat

                        În piept ultimul picur, de-abia se prăvăleşte

                        Cel strop rămas pe palmă, când Lina şi simţeşte,

                        Că lumea ei se-ntoarce, că genele-i s-ating:

                        Pe palidele-obrazuri lini picuri se preling,

                        Pe frunte-i cade bură; din braţe-i curg şiroaie,

                        Şi pieptul rourează, din păr îi cade ploaie

                        Şi hainele-i se îngreună, tot trupul e părău,

                        Căci membrele sub apă topindu-se mereu

                        Fac trupul să tot scadă în şipot, în păraie;

                        Şi-n două, trei clipite, copila cea bălaie

                        Rămase numai urmă de-un limpede izvor

                        Cu ape dulci, cu murmur etern şopotitor.

                        Un şopot lin, ce pare că spune tot de dânsul,

                        De Sânger-Crai, tiranul, ce n-a cunoscut plânsul.

 

                        Dar Sânger-Crai, tiranul, din ce era nebun

                        Mai mult înnebunise. Aşa vorbesc şi spun

                        Poveştile, că-n urmă mustrarea conştiinţei

                        S-a prins de el; sălbatic crâşca din dinţi, cât dinţii

                        Sudori storceau de sânge, dar nu-i părea lui rău

                        De-atâtea mari ucideri, de-ntreg trecutul său,

                        Ci numai pentru fată simţea mustrare dânsul,

                        Dar nu plângea, că-n viaţă el n-a ştiut ce-i plânsul.

                        Şi, ca să-şi amăgească mustrările din piept,

                        El a chemat la curte pe cel mai înţelept

                        Din câţi ştiau să-ţi afle pe stele soarta toată

                        Şi-acela, prin văzduhuri trecându-şi ochii roată,

                        Prin zece nopţi de-a rândul mari taine le-a pătruns

                        Şi-n urmă lui Crai-Sânger aşa i-a dat răspuns:

                        O, stea văd eu pe ceruri, cu semne de repaos…

                        În pieptu-ţi furtunatic lipseşte-un larg adaos

                        De linişte şi pace, Crai-Sânger! şi din stea

                        Citesc acel adaos. Când nu vei mai avea

                        În tot cuprinsul ţării nici măcar o săgeată,

                        Când orice fel de armă prin ţara ta cea lată

                        Nu va mai fi nici paloş, nici spadă şi topor;

                        Când liber va fi-n drumuri oricare călător

                        Şi nu se va mai teme de nopţi şi căi înguste,

                        Când zece sărindare şi zece sărăcuste

                        Plini-vei pentru Lina: scăpat vei fi atunci

                        De chinul tău, o parte tu pierde-vei din munci!

                        Atâta-i tot; fă toate, Crai-Sânger, bagă seamă

                        Şi fă; când vei fi gata, atuncea tu mă cheamă

                        De nou, să cat voinţa puterilor de sus.

                        Aşa i-a zis. Iar Sânger pe cugete s-a pus,

                        Şi nu-i venea să facă, la cruci de drum sta dânsul,

                        Căci Sânger era craiul ce n-a ştiut ce-i plânsul.

 

                        Dar a făcut el totuşi. Din fiece palat

                        Şi fiece colibă a pus de-au adunat

                        Săgeţi şi lănci şi suliţe şi spade înveninate

                        Şi paloşe, topoare de-oţel, şi le-au pus toate

                        Pe zece mii de care, la fiecare car

                        Perechi tot câte patru de bivoli înjugară

                        Şi, două luni de-a rândul mergând, în depărtare

                        Le-au dus la mări afunde şi le-au zvârlit în mare.

                        Apoi au prins să sune mari clopote întins

                        Şi jalnic, prin biserici pe preoţi au aprins

                        Făcliile de ceară din sfeşnice-aurite,

                        Din turn răsuna toaca, prin tinzi împodobite

                        Treceau în rând cădelniţe cu fumul lor domol,

                        Iar sfânta rugăciune curgea de la pristol:

                        Erau pentru copila lui Sânger sărindare.

                        A dat apoi drum liber drumaşilor, cărare

                        La toţi din tot cuprinsul hotarelor a dat

                        Şi-n urmă pe ceteţul de stele l-a chemat.

                        Acela, dac-aude, că simte încă grele

                        Mustrări în suflet Sânger, de nou privi la stele,

                        Şi, plin de murmur aspru, clătind mereu din cap,

                        A zis: Stăpâne! Iartă, dar nu pot să te scap

                        De chinul tău sălbatic, pe câtă vreme-n ţară

                        Mai este încă-un paloş! Când servii tăi legară

                        Pe Lina şi-o duseră în codru, au pierdut

                        Un paloş ei pe cale. Ci nu-mi e cunoscut,

                        În ce loc e; dar pleacă, stăpâne, însuţi pleacă

                        Şi caută-acela paloş şi dă porunci să-l facă

                        Bucăţi, a lui cenuşă s-o volbure pe vânt,

                        Aşa să-ţi piară chinul, cum piere pe pământ

                        Cenuşa-nvolburată! La paloş dar! printr-însul

                        Un leac vei afla, doamne, şi-acela leac e: plânsul!

 

                        În zori de zi Crai-Sânger spre crânguri a plecat

                        Să caute paloş. Chinul atât a măcinat

                        Puterile-i cât searbăd d-abia îşi trăgăna traiul,

                        Aşa de mult slăbise în scurtă vreme craiul.

                        Din zori de zi, pe drumul îngust a mers mereu,

                        Prin silhe mari, cu ochii bătând suişul greu

                        Al codrilor sălbatici, pe căi şi sub căruntul

                        Desimilor un paloş căutând cu de-amănuntul.

                        Şi, cum păşea cu silă, el tot părea scăldat,

                        Şi-n alb de ochi un purpur de sânge-i s-a lăsat

                        Şi-un purpur de stropi roşii s-a pus pe-a sale gingini,

                        Iar faţa lui primise color ca de funingini:

                        Un monstru părea, fiară, un tip întunecos,

                        Cum nu-i pe lumea noastră nimica mai hâdos!

                        Mergând aşa, pe vremea când soarele se-ngână

                        Cu noaptea, a dat Sânger cu ochii de-o fântână

                        Şi, căci i-au ars plămânii de sete, a băut

                        Din apele curate, ci Doamne! n-a ştiut,

                        Că bea schimbate lacrimi a Linei şi bea sânge

                        Din fată-sa, şi iată! El bea şi-ncepe a plânge!

                        El, crudul şi tiranul, ce-atâtea vieţi a stins

                        Şi-a fost născut pe lume să nu cunoască plâns

                        Şi milă, el acuma în ochii săi simţeşte

                        Potop întreg, sub plângeri gândeai că se topeşte;

                        Atât era de gemet înfrânt şi abătut,

                        Că orice om atuncea, de cumva-ar fi văzut

                        Pe crai, putea să jure, că nu-i acela dânsul

                        Nu el e Sânger, craiul ce n-a cunoscut plânsul!

 

                        Oh! N-avea ce să caute mai mult în codru des

                        Pierdutul paloş! Craiul atunci a înţeles

                        De prima oară-n viaţă, că-n plânset sta balsamul

                        Durerii, şi de-aceea tiran lucră tiranul,

                        Căci nu cunoaşte lacrimi: iar cei care nu plâng

                        Sunt tot acelaşi suflet cu fiarele din crâng!

                        Atunci de prima oară, cu sfântă limpezime,

                        În ochi i se desfăşură întregile lui crime:

                        El vede morţi cari zbiară şi braţe reci întind;

                        Feciori ucişi se-nalţă şi-l blestemă murind,

                        Iar dintre ei mai palid şi plin de răni s-arată

                        Acel ucis pe uliţe de cai sumeţi; o ceată

                        De mame vin, cu pruncii străpunşi pe sânul drag;

                        Şi fete vin şiraguri, ci-n ultimul şirag

                        Mai mult răzbunătoare şi cruntă dintre fete

                        Apare-n trup cu lanţuri, un cap orfan de plete,

                        Şi Doamne! Craiul închide cu groază ochii săi;

                        Cunoaşte ce nemernic a fost şi, de văpăi

                        Cuprins, mai tare plânge şi-l arde-n suflet vina,

                        Când ştie că izvorul e Lina! şi pe Lina

                        Ar vrea s-o mai cuprindă, s-o strângă-n al său braţ

                        Şi-atunci, ca niciodată, din ochii lăcrimaţi

                        Încep a pocni flăcări, pe nări şi de pe gură

                        Şiroi curgea de pară, scântei o mie cură

                        Din barba lui, şi dinţii de jar i se prefac,

                        Se-ntind ale lui membre, cu solzi i se îmbrac

                        Şi gheare-i cresc la mâini şi la picioare gheare,

                        Limbi mari acum învârte şi colţi are de fiare!

                        Crud monstru între oameni, pedepse l-au ajuns

                        Şi-acela tip sălbatec a fost numai răspuns

                        Pornirii lui de monstru! Sa-l ştie toţi, ca dânsul

                        A fost un crai sălbatic, ce n-a cunoscut plânsul!

 

                        A fost demult odată, spun oameni, un izvor

                        Cu ape dulci, cu murmur etern şopotitor;

                        Şi spun că toţi vitejii cercau acele ape,

                        Căci cine bea din ele oricând putea să scape

                        Din orice rău: bătrânii pe loc întinereau,

                        Bolnavii totdeauna se însănătoşeau,

                        Durerea trecea-n visuri, plânsoarea-n bucurie

                        Şi moartea trecea-n viaţă, căci apa era vie.

                        Mai spun că sta balaur acolo şi păzea

                        Mereu acele ape, şi nimeni nu-l putea

                        Cu braţul său învinge, cu arma omenească

                        Era peste putinţă vrun om să-l biruiască,

                        Ci numai cu mătănii şi sfinte rugăciuni

                        Şi numai cu-ajutorul şi sfatul sfintei Luni…

                        Azi nu mai ştie nimeni de-acel izvor; se pare

                        Că-i sec de tot: şi totuşi, în piept tot omul are

                        Acel izvor, de cumva voieşte a-l avea:

                        E lacrima! Căci poartă un cer întreg în ea,

                        Şi-n ea stau toate-acele puteri mari ale firii:

                        Izvoarele credinţei, nădejdii şi-al iubirii!