La o vârstă la care majoritatea tinerilor abia își schițează valorile de viață, Nadia Darie, protagonista interviului de astăzi, are deja bifate o serie de realizări importante. E soție, e mamă și are un job care-i place. Deși a studiat limbi străine, etnofolclor și relații publice, și-a urmat visul, s-a făcut jurnalistă. Are experiență în radio și TV, cochetează cu poezia, face blogging și e redactor la revista on-line pentru femei PentruEA.md.

Îi mulțumim Nadiei pentru că a acceptat să împărtășească viziunile ei de viață cititorilor noștri.

Cum te definești?

Cred că ar fi prea complicată o definiție, pentru că așa suntem noi, femeile. Mai degrabă pot spune că mă definesc anumite caracteristici: frumosul și ingeniozitatea, astea două neapărat combinate, sub toate aspectele sale, apoi muzica bună, străduința și norocul, și nu în ultimă instanță abnegația și insistența.

Nadia Darie

Cum arată o zi din viața ta?

Sunt deșteptătorul familiei și nu am nevoie de ceas sau telefon cu alarmă aproape niciodată, dacă programul este unul clasic. De fapt deșteptarea mea are loc, de obicei, mult mai devreme, pe la 5:30 sau 6:00, când Ionuț se trezește și îmi cere preferatul său compoțel. Mai lenevesc după asta, ca să-și facă el somnul complet, iar la 7 și un pic e gata dejunul și încep să-i trezesc pe fiecare dintre ai casei. Ionuț merge la grădiniță însoțit de ambii părinți, iar până să-l luam, spre seară, eu am o groază de lucruri de făcut, în mare parte dedicate proiectului PentruEA. Cina o servim cu precădere în familie și îmi place să gătesc pentru băieții mei. Mai nou, Ionel mă ajută foarte mult și îi place să mă asiste, urcat pe taburetă, în tot ce fac. Seara este dedicată tot familiei, treburilor casnice, pasiunilor mele, dar și programului fix pe care îl are copilul – nu ne putem abate prea mult de la el.

De ce ai ales să absolvești facultatea de limbi străine?

Voi spune din start că a fost alegea mea, asumată și fermă (așa cum zic acum politicienii). N-am vrut să fac Jurnalism pentru că eu știam deja bucătăria lui și eram sigură că mă voi plictisi la facultate. Am zis că limbile străine vor fi ceea ce nu-mi va încurca niciodată în viață, indiferent dacă voi profesa ori ba, era facultatea la care știam că am șanse sigure să obțin o bursă, iar ca să-mi complic nițel existența, am optat în primă linie pentru franceză (ce care o posedam deja foarte bine) și pentru germană (care era pentru mine marea provocare). Mi-a fost foarte greu cu germana, trebuie să recunosc, însă nu-mi pare rău că am decis să mă călesc în studenție cu o astfel de experiență, chiar dacă traducător nu am lucrat nicio zi măcar.

Ce te-a determinat să faci jurnalism și cum a fost debutul tău?

Jurnalismul meu, dacă-i pot spune așa, pornește încă din 2003, atunci când am absolvit cursurile de radio-jurnalism la Centrul Media pentru Tineri (unicul document ce atestă vreo instruire a mea în acest domeniu, pe lângă câteva traininguri specializate). Nu mai știu când și unde să-mi consider debutul pentru că de atunci eram în echipa „Semnal Junior” a doamnei Zina Izbaș la Radio Moldova, de atunci am început să scriu articole și poezie la diverse publicații raionale și republicane, iar de cum am venit la facultate, tot de jurnalism m-am apucat. În toamna lui 2008 am acces în echipa Centrului Tânărului Jurnalist din Moldova, iar un an mai târziu eram deja în probe la Radio Noroc (fiind pornită să muncesc, de fapt, la Noroc TV).

Îți amintești primul material realizat? Despre ce era?

Depinde foarte mult în ce domeniu. La radio au fost chiar prin 2003 și 2005 mai multe încercări, pe domenii ce țin de drepturile și obligațiile copilului sau riscurile fumatului. În presa scrisă îmi amintesc bine interviuri pe care le realizam cu cei mai deosebiți dintre profesorii mei, despre ce se întâmpla pe la noi prin sat sau prin școală, dar și creație literară proprie.

În prezent ești în concediu de maternitate, dar activezi în calitate de editor la revista on-line PentruEA.md. Cum reușești să îmbini munca de jurnalist cu rolul de mamă?

Inițial scriam și redactam, atunci când piciul meu de cam un an dormea. După ce am început să scriu mai activ, încercam să-mi fac timp pentru aceasta și în timpul zilei sau seara. Am fost ajutată să trec la un program mai activ de scriere și coordonare de faptul că flăcăul nostru trebuia pregătit de grădiniță, iar aici noi am decis să-l lăsăm în grijă cu cineva o jumătate de zi. Acum grădinița este cea care îmi oferă timpul necesar pentru revistă, deși, la modul practic este destul de greu să fii și mamă, și gospodină, și coordonator de proiect și redactor… încerc să fac față la toate așa cum mă pricep mai bine.

Jurnalista Nadia Darie

Ai un blog personal, nadiadarie.md. Ce ne poți zice despre conținutul lui?

Sunt restanțieră în acest sens, n-am mai scris demult și în ultima vreme chiar o fac mai rar, deși mi-aș dori tot mai mult să scriu. Este despre ceea ce fac eu: păreri personale, cu precădere referitoare la muzică, radio și TV, dar și frumoasa misiune de mamă.

Scrii versuri, ai luat și un premiu pentru asta. De unde această pasiune pentru poezie și ce te inspiră atunci când scrii?

Sunt tot mai puțin inspirată în rime în ultima perioadă, cred că adolescența și-a luat tot ce a putut mai mult din acest talent și pasiune. Am luat atunci pentru poezie și eseistică multe premii, unicul obținut recent este cel pentru textul melodiei „Dimineața”, interpretată de Costi Burlacu și Corina Țepeș. Mă bucur mult că mai reușesc să mă refugiez uneori în poezie, deși este mai dificil acum. Eu însă nu caut momente prielnice sau surse de inspirație. Când trebuie să vină, acestea vin, măcar și în troleibuz.

Acum patru ani, tu și Tudor Darie v-ați unit destinele. Cum a început povestea voastră de dragoste?

Nu cred că mai e o noutate că noi ne-am cunoscut mai bine în România, la o tabără de vară desfășurată de DRRP la Sulina, deși ne știam de prin 2003. A fost și este până acum o relație în care nu am forțat notele și nu am făcut nimic pentru cineva, decât pentru noi și de dragul nostru. Toate etapele au venit firesc, mai mult sau mai puțin planificat, prin asta e și deosebită o relație care ajunge să fie familie și care, mai apoi, dă roade frumoase.

Ai un copil, Ionel. Cum te-a schimbat maternitatea?

Dacă e să vorbesc doar din percepția mea, atunci văd o evoluție destul de mare, deși e greu să mă privesc dintr-o parte. Am devenit mult mai responsabilă, am căpătat destule fire sure (deja), am învățat să trec peste greutăți cu răbdare și mi-am dat seama de un lucru foarte important: mai am muuulte de învățat și tare mult de lucrat cu mine pentru a fi o mamă bună și a reacționa adecvat în diverse situații. Un lucru știu sigur: Fericirea noastră, pe nume Ionel, ne uimește zilnic și abia așteaptă să se joace cu viitorul lui frățior.

Familia Darie - Nadia, Tudor şi Ionel

Ce povești îi citești feciorului? Are vreo poveste preferată?

Cel mai mult îi place să-i povestesc, mai ales dacă „adaptez” nițel poveștile la realitățile și cunoștințele lui. Încă nu are răbdarea suficientă să asculte o poveste lecturată cap-coadă. La nivel de preferințe, îi plăcea când era mai mic „Fata babei și fata moșneagului”. Acum preferata sa este „Punguța cu doi bani”. O și reproduce, iar unele detalii chiar sunt foarte amuzante.

Ultima carte pe care ai citit-o? Ce carte te-a marcat?

Este istoria a patru femei celebre, povestită de Aurelia Liiceanu – „Patru femei, patru Povești”. Nu cred că există o carte care m-a marcat atât de mult încât să vreau să o recitesc de zeci de ori. Mie îmi place tot ce e nou, îmi plac mult cărțile scrise cu stil și care se citesc ușor, dar să nu credeți că voi citi „apă chioară” sau cărți „ușurele” – le detectez din prima și departe nu ajung în lectura lor. Deci eu îmi aleg bine lecturile, iar cele care merită mă aleg din prima pe mine.

Ce așteptări ai de la viitor?

Îmi doresc multă sănătate, pentru toată familia mea, iar personal multă răbdare și inspirație. Grație ei, inspirației, nu mă pot plictisi, nici ca personalitate, nici ca soție, nici ca mamă. Îmi place și pun suflet în tot ceea ce fac, așa că eu îmi doresc să am motive suficiente ca să pun suflet în tot de ce mă apuc și în tot ce merită.

Ai vreun mesaj pentru cititorii noștri?

Nu lăsați să treacă nicio zi fără să aveți de ce și pentru de vă aminti de ea.

Bine v-am regăsit, dragi cititori! De această dată, revenim cu alt interviu şi o avem în calitate de interlocutoare pe Stela Popa, jurnalist de televiziune, dar care a cochetat şi cu radioul, o mai veche pasiune de a sa. În 2010 a publicat un roman de succes – „100 DE ZILE”. În prezent, pe lângă funcţia de prezentator de ştiri la Jurnal TV, reuşeşte să întreţină şi unul dintre cele mai de succes bloguri din R. Moldova.

Stela Popa în revistă
Bună, Stela! Îţi mulţumim că ai acceptat invitaţia noastră. Eşti obişnuită să pui întrebări, dar astăzi vei fi în postura de intervievat. Cum te simţi?

– Mulţumesc pentru invitaţie. Din când în când îmi face plăcere să inversez rolurile.

 

Până la urmă, jurnalismul este o artă, o formă a poeziei, dacă vrei…

– Aşa vezi tu? Nu voi fi indiscretă şi nu te întreb ce vârstă ai, dar aşa e când eşti tânăr, optimismul vorbeşte… Privește un pic în jur, la presa din Chişinău… Ţi se pare că e poezie?

 

De parcă tu ai fi la vârsta senectuţii…

– Îmi place că ai simţul umorului. Înclin să cred că depinde din ce punct priveşti. Eu, urmărind zi de zi ştirile, am început să depăşesc etapa în care îmi vedeam profesia într-o asemenea perspectivă. O fi experienţa, realismul, ca să nu spun degringolada în care trăim zilnic, nu ştiu…

 

Cum ai înţeles că vrei să devii jurnalist, că asta e vocaţia ta?

– Am mai spus-o şi cu alte ocazii, de mică am simţit în mine dorinţa asta. Am ştiut că am nevoie de viaţa pe care o trăiesc acum. Sunt o persoană extrovertită şi nu pot trăi retrasă, într-un birou, cu orar fix, de la 8 la 17. Asta sunt eu şi nu am încercat să mă încorsetez în niciun fel…

Stela Popa la Deşteptarea de weekend

 

Te-ai gândit vreodată să faci şi altceva?

– Actorie, poate. Rămâne să mă redescopăr… Nu mă grăbesc.

 

Dar dacă nu ai avea de ales, ce altceva ai face?

– Ce am făcut şi în perioada 2008-2010 cât am fost plecată în România. Aş scrie, aş face tot jurnalism, aş avea mai mult timp pentru ca să călătoresc şi m-aş apuca să pictez. La ultima opţiune mă gândesc tot mai serios în ultima perioadă.

 

– Ai mai pictat până acum?

– Mâzgălituri… Dar aş face-o pentru mine, cel puţin la început.

 

Cum a fost prima ta experienţă „în direct”?

– Nu-mi mai amintesc. A fost demult, dar dacă am rămas în meserie, înseamnă că cei care au investit încredere în mine atunci au avut fler.

 

S-a întâmplat vreodată să te emoţionezi atât de tare, încât să te bâlbâi, de exemplu?

– Bâlbele sunt fireşti, spune şeful meu, care are experienţă de decenii în TV. Când sunt în faţa camerelor uit de ce este dincolo de uşa studioului. Mă concentrez şi las emoţiile. Te desparţi de ele odată cu experienţa. Sigur, nimeni nu e perfect. Sau nu e de fiecare dată…

 

Prin ce se deosebeşte jurnalismul TV de jurnalismul Radio?

– Prin multe. Cert este că jurnalistul de radio are mai multă intimitate, contează mai mult pe voce, pe ce spune, pe când cel de la TV mai este salvat uneori şi de imagine… Ambele sunt dificile, dar în felul lor.

 

Cum ar fi noţiunea de vedetă şi că oamenii te pot privi, saluta sau întreba ceva pe stradă?

– Şi asta.

 

Ţi s-a întâmplat să fii oprită pe stradă?

– Da, tot mai mult în ultima perioadă. Rămân însă plăcut surprinsă când sunt recunoscută după voce.

 

Da, ai o voce la modă.

– Ia te uită, nu ştiam! E şi aici o modă?

 

Aşa se pare.

– Păi, aici chiar nu ştiu cum s-ar putea face altfel decât felul în care te-a înzestrat natura… Dar inventează ei ceva, nu m-aş mira… Deh, progresul.

 

Continuăm discuţia pe linia progresului în cariera ta…

– Da. Păi, am făcut de toate pe unde am trecut. Am furat meserie. În R. Moldova sau în România, unde s-a ivit vreo oportunitate, nu am ezitat. Concurenţa este şi va fi tot mai acerbă. De aceea pregătirea contează.

 

Pe care ai acumulat-o inclusiv la liceul „Prometeu”…

– În primul rând acolo. Am avut mulţi profesori din România. A contat mult în formarea mea ulterioară.

 

Da, ai fost o norocoasă.

– Cred şi eu. Le mulţumesc pentru asta!

 

Aşadar, pe lângă „Prometeu” ce mai făceai înainte de a ajunge să fii cunoscută publicului?

– Citeam.

 

Atât?

– Ţi se pare puţin?

 

Nu, dar de la puţine tinere poţi auzi asta…

– Am martori :)

 

Şi mie îmi place că ai simţul umorului.

– Mulţumesc. Asta cred că va salva lumea. Există suficientă încrâncenare.

 

Care este cel mai mare vis al tău?

– Să am o familie sănătoasă sub toate aspectele.

 

În acest context, cum te simţi în calitate de femeie măritată?

– Împlinită şi fericită.

 

La fotbal, atunci când joacă Republica Moldova cu România – cu cine ţii?

– Au jucat vreodată oficial?

 

Nu, amicale.

– A, pe acestea nu le-am urmărit.

 

Văd că îţi place să răspunzi pe scurt…

– Da, suntem în secolul 21 şi lumea se plictiseşte repede.

 Stela Popa, Dorin Chirtoacă şi Andreea Marin

Aşadar, câteva întrebări blitz înainte de încheiere. Prima: oraşele tale preferate sunt…

– Bucureştiul, Parisul şi Lisabona.

 

Filmele?

– Mai multe.

 

Cărţile?

– În ultimul timp cele semnate de Neagu Djuvara.

 

Ultima carte citită?

– „Omul fără chip”, semnată de Maşa Gessen, despre incredibila ascensiune a lui Putin.

 

Oameni politici?

– Margaret Thatcher

 

Sportul?

– Cel care te menţine în formă.

 

În încheiere, dacă ai putea şi ar trebui să trăieşti într-o altă epocă, eventual într-o altă ţară – ce ai alege şi de ce?

– Dacă, dacă şi iar dacă. Nu îmi place să operez cu astfel de termeni în acest context. Sunt aici pentru că aşa a decis bunul Dumnezeu şi nu fac altceva decât să-mi urmez calea. Aşa cum facem toţi, de altfel.

 

În numele cititorilor îţi mulţumesc, dragă Stela! Îţi urăm sănătate, forţă şi curaj ca să-ţi realizezi visurile. Te mai aşteptăm.

Partajează pe Facebook  Partajează pe Twitter  Partajează pe Google Plus

„Bătălia dintre generaţii” a existat şi va fi mereu. Există vreo diferenţă între educaţia pe care aţi primit-o tu şi fratele tău şi modul în care le educi pe Eva şi Sonia?

Cu siguranţă. Noi am fost crescuţi de părinţi şi copiii mei sunt crescuţi de bunei. Poate pe vremea copilăriei mele, părinţii au dus-o mai greu cu banii şi cu posibilităţile. Astăzi lucrurile stau altfel. Dar din păcate la capitolul timp liber stau mai prost şi asta o compensează buneii.

 Nata Albot

În ultimul timp există destulă violenţă în filmele cu desene animate şi în literatura pentru copii? Cum ar trebui să fie poveştile pe care le-ai citi copiilor tăi?

Pline de personaje curajoase, oneste, puse pe fapte bune. Poveştile au un mare impact psihologic asupra copiilor. Acestea creează modele de comportament, idealuri de prieteni şi parteneri de viaţă. Cred că părinţii ar putea multe probleme din comportamentul copiilor lor să le soluţioneze prin poveşti, chiar şi inventate de ei înşişi.

 

Care sunt cărţile tale preferate? Care e cea mai bună carte citită anul trecut?

Cărţile mele preferate sunt acele necitite, care stau pe poliţă şi îşi aşteaptă rândul. Una dintre cărţile pe care o citesc încă şi o recomand tuturor este despre originea problemelor noastre de sănătate şi soluţiile pe care le putem găsi în noi. Se numeşte… Возлюби Болезнь Свою de Валерий Синельников

 

Ce înseamnă să fii producător general la cea mai bună televiziune :) din Moldova? Ai putea să ne povesteşti cum arată o zi de lucru din viaţa ta?

Nici o zi nu seamănă cu alta. Combin activităţi necombinabile, la prima vedere: activitatea de management cu cea creativă, artistică de prezentator şi autor de emisiuni. Îmi vine foarte greu, şi reuşesc să le fac faţă doar datorită unei echipe de oameni cu care creştem împreuna în fiecare zi şi care profităm din plin de această şansă extraordinară de a învăţa să facem televiziune modernă.

 

Care e citatul tău preferat?

Vrei să-l amuzi pe Dumnezeu, povesteşte-i despre planurile tale.

 

Cum crezi care sunt avantajele şi dezavantajele sistemului de învăţământ de la noi? Ce reforme crezi că ar trebui făcute?

Dacă ar fi după mine, primul lucru pe care l-aş face ar fi o campanie naţională de studiere a limbilor străine, măcar franceză şi engleză. Dar n-ar strica şi germana. Sunt uimită de necunoaşterea limbilor străine printre absolvenţii universităţilor din MD. E ruşine să crezi că poţi obţine un job în ziua de azi, cunoscând, destul de stâlcit, doar limba română. Avem un sistem de învăţământ care aşteaptă demult să fie reajustat la realităţile vieţii. Cred că instituţiile noastre de învăţământ scot absolvenţi care nu pot face nimic cu acele cunoştinţe primite la facultate. Şi asta e trist.

 

Cum ţi-a venit ideea lansării Ministerului Adevărului?

La capitolul umor, ca şi la multe altele, populaţia ţării noastre stă foarte modest. Ori oamenii deştepţi spun că autoironia este primul semn de inteligenţă. Cu Ministerul Adevărului ideea era să mai creăm o platformă de dezvoltare a umorului moldovenesc. Şi Jurnal TV este unica televiziune din Moldova care oferă teren pentru manifestarea umorului. Ora de Ras, Leacuri pentru neamuri, Scrisorile lui Buraga, Ministerul Adevărului. Ce altă televiziune se poate lăuda cu atâtea emisiuni în care realitatea moldovenească poate pătrunde şi cu zâmbetul pe buze în casele moldovenilor.

 

Ştim cu toţii că tu încerci să faci cât mai mult bine. Sau… să nu faci rău… La ce proiecte de care încă nu a auzit nimeni te-ai mai gândit :) ?

Ce te face să crezi că ţi-aş spune?

 

Care e topul celor mai îndrăgite cinci filme pe care le-ai privit vreodată?

extremely loud and incredibly close

O femeie vine la doctor

Toamna în New York

Patch Adams

Extremely Loud and Incredibly Close

127 ore

 

 

În afară de televiziune şi blogging în particular şi mass media în general – ce alte pasiuni mai ai?

pictez: pe pietre, pe pereţi de spitale, în iphone

gătesc: la muncă, acasă, la prieteni

îmi salut orhideele în fiecare zi

călătoresc cât îmi permite timpul

 

Excelenţa nu vine probabil doar învăţând din cărţi… Ce sfaturi ai putea să le dai tinerilor jurnalişti care vor să-ţi urmeze exemplul?

Să nu urmeze calea nimănui. Să şi-o aleagă pe a sa şi să pună multă multă pasiune în tot ce fac.

 

Care sunt realizările şi eşecurile tale din 2012? Ce ţi-ai propus pentru 2013?

Nu am apucat încă să fac totalurile, dar mi-ai dat o idee bună. Voi face asta chiar acum.

 

În numele echipei Poveşti Pentru Copii, dar şi al cititorilor, îţi spun mulţumesc frumos pentru timpul acordat şi să ştii că eşti mereu binevenită aici. Acum, la final, ce mesaj ai vrea să le transmiţi tuturor copiilor, părinţilor şi bunicilor?

Să nu înceteze niciodată să creadă în poveşti şi în puterea lor…

Partajează pe Facebook  Partajează pe Twitter  Partajează pe Google Plus

Lansăm astăzi, dragi prieteni, o nouă secțiune în cadrul blogului – seria de interviuri cu marii români, având drept oaspete pe nimeni altcineva decât Nadia Comăneci, care a acceptat să ne răspundă la câteva întrebări. Bine ai venit, Nadia, îți mulțumim pentru timpul acordat!O poză cu Nadia Comăneci, făcută în aprilie 2012

 

Care e amintirea ta cea mai frumoasă din copilărie?

Am avut foarte multe momente frumoase. Una dintre amintirile frumoase din copilărie este legată de momentul când am pășit pentru prima dată într-o sală de gimnastică, aveam 6 ani și mama m-a dus la “Flacăra”, prima mea echipă de gimnastică. Aveam foarte multă energie, iar săritul pe paturi, alergările zi și noapte de colo-colo, pocnirea băieților care nu mă lăsau să mă joc deveniseră de nesuportat pentru mama. Când am pășit în sala de gimnastică, am fost copleșită de dimensiunile ei, de propria timiditate și de nesfârșitele posibilități de joacă oferite de fiecare saltea, capră, paralelă sau bârnă. În realitate, era o mică sală de sport în care, cu mult efort și entuziasm, antrenorii strânseseră câteva aparate de gimnastică.

 

Atunci când a fost afișată nota, la Montreal, în 1976 – ce ai simțit? Știai că tu ești prima gimnastă din lume care ia nota 10?

În timp ce îmi făceam încălzirea pentru bârnă, pe panoul electronic s-a afișat nota. Un 1.00 pentru exercițiul meu de la paralele. Am continuat să mă încălzesc fără să-mi pese de ce se întâmplase, concentrată asupra următorului exercițiu. Mulțimea încremenise, neștiind ce să creadă. Nimeni nu știa ce însemna nota 1.00. Fusese afișată nota 1.00 pentru că tabela nu putea să afișeze 10. Antrenorul nostru a venit lângă mine și l-am întrebat dacă era într-adevăr nota 10, iar el mi-a răspuns că da. Am zâmbit, la îndemnul unei colege m-am dus și am salutat publicul, apoi am uitat de acel zece și m-am mutat la bârnă. Până la sfârșitul concursului am luat șase de zece din totalul de șapte acordat la Jocurile de la Montreal. Ele însă nu m-au impresionat. Credeam că arbitrele fuseseră prea îngăduitoare cu mine. Echipa se bucura pentru notele mele, dar trebuia să fim atente la ce urma. Întotdeauna am reușit să mă concentrez – când eram la bârnă nu auzeam muzica de la sol, iar când executam săriturile – eram surdă la aplauzele primite de celelalte concurente.

Atunci am fost tare bucuroasă pentru acel prim zece la paralele, deși nu am lăsat să se vadă acest lucru, deoarece paralelele erau aparatul meu preferat încă de când începusem gimnastica. Îmi plăceau exactitatea, unghiurile și complexitatea lor. Acel zece nu m-a schimbat în niciun fel însă. La urma urmei, aceea fusese sarcina mea, îmi atinsesem țelurile, îndeplinisem așteptările tuturor. Mă simțeam în al nouălea cer, dar totul pălea în fața oboselii și a dorinței de a mă întoarce acasă, la familia și la viața mea.

Cred că pentru mine visul din 1976, pe care nu-l împart cu nimeni, a fost să-mi creez un vis numai al meu. Nu aveam pe cine să urmez, pentru că părinţii mei nu fuseseră sportivi, aşa că nu aveam cum să le calc pe urme. Visul meu era să mă descopăr, să aflu de ce sunt în stare, să mă capacitez şi să fiu mai bună decât celelalte.

 

Care a fost prima poezie învățată pe de rost? O mai știi și acum?

Nu mai știu care a fost prima strofă și poezie, probabil a fost una din poeziile pe care le învață și acum cei mici.

 

Ai fost vreodată „invidioasă” pe ceilalți copii pentru faptul că ei își petreceau vacanțele la joacă, iar tu în sala de antrenament? Cum ai reușit să combini sportul de performanță cu viața de copil?

Gimnastica însemna libertatea de a face lucruri pe care acasă nu mi le permiteam, nicio clipă nu i-am invidiat pe copiii de vârsta mea pentru că eu îmi petreceam timpul liber în sala de gimnastică. Școala experimentală de la Onești, internatul și sala făceau parte din același complex. În primii ani am locuit acasă și până la școală făceam mai puțin de un kilometru. Programul era de șase zile pe săptămână. Patru ore erau rezervate studiului, patru gimnasticii. Deși îmi plăceau matematica, geografia și chimia, tânjeam după sfârșitul orelor și după goana la sală – era ca deschiderea unei porți ferecate, ca o eliberare din lanțuri, ca un zăvor deschis brusc spre nemărginirea unei lumi.

Și… erau și colegele de echipă, în scurt timp am devenit prietene, cu tot ce înseamnă acest lucru: ne ajutam, ne certam, ne împăcam, ne doream să fim mai bune una față de alta, ne jucam la antrenamente și după.

 

Cum crezi – ce importanță are literatura pentru copii în societatea de azi?

Copiii sunt ca un diamant care trebuie șlefuit, iar noi, părinții, avem datoria să le ghidăm pașii astfel încât ei să descopere cât mai multe activități. Una dintre acestea este lectura, iar dragostea pentru carte trebuie dezvoltată încă din copilărie. Prin lectură, copiii își dezvoltă atât imaginația și spiritul creativ, cât și limbajul; cărțile îi ajută să descopere lumi și personaje fascinante, care le pot deveni modele în viitor. Îmi place să petrec timp cu Dylan, fiul meu, citind o carte de povești, fie seara, înainte de culcare, fie în alt moment al zilei.

Și azi citesc cărți când sunt în avion spre diverse destinații sau când am câteva momente libere, mă ajută să mă deconectez și să mă implic, pentru câteva momente, într-o altă lume, să fiu martorul invizibil al vieții personajelor.

 

Cum ar trebui să fie povestea ideală?

Nu cred că există “povestea ideală”. Fiecare persoană poate considera altă poveste ca fiind “ideală”. Pentru mine, povestea ideală trebuie să mă conducă într-o lume imaginară prin care să evadez din realitatea cotidiană, să am ocazia să îmi reîncarc bateriile.

 

Crezi că poveștile de odinioară mai sunt potrivite și astăzi copiilor, mai ales acum când calculatoarele, tabletele și telefoanele mobile au cam înlocuit cărțile?

Cărțile și poveștile nu vor dispărea niciodată, deși suporturile pe care le descoperim evoluează. Personal, apreciez noile tehnologii și mă bucur de avantajele pe care le oferă, dar nu cred că trebuie să ne gândim la înlocuirea cărții cu file de către aceste noi tehnologii. Este loc suficient pentru ambele variante: cartea tradițională, cartea radiofonică și cartea electronică. Copiii trebuie să cunoască aceste variante și depinde de noi, părinții, să le insuflăm atât respectul și dragostea pentru cărțile tradiționale, cât și curiozitatea de a descoperi noile tehnologii și dispozitive cu ajutorul cărora pot pătrunde în lumea fascinantă a cărților, a cunoașterii.

 

Dacă n-ai fi fost gimnastă [cea mai mare gimnastă :) ] – ce ți-ar fi plăcut să devii?

Faptul că am început să practic gimnastica a fost  o coincidenţă pentru că exista sala de la Oneşti. Aș fi putut să fac alt sport și cred că aş fi avut acelaşi succes. Însă dacă aș avea ocazia să îmi retrăiesc viața, aş face din nou acelaşi lucru.

Știu că întotdeauna este loc pentru mai bine, dar eu sunt mulțumită cu ceea ce am realizat până acum și de felul în care am reușit să îmi îndeplinesc obiectivele pe care mi le-am fixat de-a lungul timpului. Atunci când îmi propun ceva depun tot efortul pentru a atinge acel obiectiv, nu spun că am reușit tot ce mi-am propus, dar știu că am făcut tot ce puteam eu în acel moment – asta este important să facem.

 

Ce șanse are Bucureștiul ca să găzduiască Jocurile Olimpice din următorii ani?

Găzduirea unei Olimpiade implică eforturi imense din partea organizatorilor, iar România nu cred că este pregătită să le facă, mai avem multe lucruri de făcut pentru noi. Probabil când o să ne simțim capabili vom depune candidatura României…

 

Te rog să ne răspunzi și la o serie de întrebări rapide. Pentru fiecare din cele ce urmează – care este preferata sau preferatul tău?

 

Poezia – îmi plac mai multe poezii, din unele chiar mai știu două-trei strofe.
Poetul și scriitorul preferați – nu am un poet sau un scriitor preferat, îmi plac mai mulți autori atât români, cât și străini.
Povestea – “Nevoia” de Jean Ure. În ultima perioadă, citesc mai mult cărți pentru copii.
Melodia – prefer muzica anilor 80.
Desenul animat – personajele preferate: Popeye Marinarul, Tom și Jerry
Trupa de muzică – de fapt, am două formații preferate: Bee Gees și Chicago
Filmul – Pretty Woman
Culoarea – alb și negru
Citatul – „Nu te ruga pentru o viaţă uşoară, roagă-te să fii o persoană puternică”
Anotimpul – toamna

 

Iar acum, la final, ce mesaj ai vrea să transmiți tuturor copiilor?

Să își iubească și să își prețuiască părinții și să fie siguri că sfaturile lor le vor fi mereu de folos în viață. De asemenea, îi îndemn pe copii să facă sport ca să crească sănătoși. Să se implice cu toată forța în ceea ce fac și să înțeleagă că astfel vor putea obține ce își doresc.

Aceste lucruri încerc să le transmit prin Programul MiniMe al Fundației Nadia Comăneci din București, unde desfășurăm o serie de activități atât sportive, cât și de cultură generală.

 

În numele echipei https://www.povesti-pentru-copii.com/ – îți mulțumim frumos și-ți urăm mari succese și realizări în continuare!