Poezii pentru copii


Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Poet şi critic

                        – „Ce ştiu nu vreau să ţin secret –

                        Te rog să laşi în pace muza,

                        Căci tu eşti cel mai prost poet

                        În Siracuza.

                        Troheii şchiopi şi iambii duri;

                        Şi nici nu ştii măcar să-i furi!”

 

                        Dar n-a sfârşit, căci Dionis,

                        Ca un al doilea Ajax mitic,

                        A râs de furie şi-a închis

                        În turn pe critic.

                        P-un biet Omer îl poţi nega;

                        Dar când e prinţ, e altceva.

 

                        Orice poet, ca rege-i prost;

                        Dar ca poet e orice rege

                        Un geniu cum puţini au fost!

                        Deci să-nţelege

                        De ce murind fu Nero trist,

                        Nu ca-mpărat, ci ca artist.

 

                        Şi bietul critic, otrăvit

                        D-ale slujbaşilor insulte,

                        Trei părţi din zi era silit

                        Mereu s-asculte

                        Toţi iambii despre cari a zis

                        Că-s cei mai proşti din câţi s-au scris.

 

                        Din zori de zi un sclav îi sta

                        La cap, citind până deseară;

                        Aşa şi ieri, şi azi aşa

                        Şi mâine iară.

                        Şi tot tavanul era scris

                        Cu versuri d-a lui Dionis.

 

                        Dar după ce-a trecut un an,

                        Slujbaşul vine şi-l vesteşte

                        Că-l iartă nobilul tiran,

                        Şi că-l pofteşte

                        Să meargă la palat curând.

                        Poetul l-a primit râzând.

 

                        – „Am versuri iar! Un nou volum,

                        Şi laude-mi spun toţi Zoilii.

                        Să vezi! Eu cred că fac acum

                        Mai buni dactilii.

                        N-am nici un vers pocit şi rău,

                        Şi-aş vrea s-aud cuvântul tău!”

 

                        Şi de pe sul, cu mult avânt,

                        Ies odele, încet, cu-ncetul.

                        Olimpic şi cu glasul sfânt

                        Citea poetul.

                        Curtenii, transportaţi, răspund:

                        – „Ce-artistic, ah! şi ce profund!”

 

                        – „Şi tu ce zici? M-am îndreptat?”

                        Polixen, tremurându-i paşii,

                        Spre uşă pleacă, resignat,

                        Privind slujbaşii:

                        – „E cheia temniţei la voi?

                        Haide, duceţi-mă înapoi!”