Scenete

Abonează-te la fluxul RSS

Scenete pentru copii

Şcoala din Pădure
Puiul de elefant a urcat pe curcubeu
Vârcolacii au furat Luna
Căsuţa iepuraşului Urechiuşă-Gri
Bunicul de după flacăra lumânării
Un extraterestru în codru

Tipăreşte

Şcoala din Pădure

PERSONAJELE:

Piese de teatru şi Scenete pentru copii - Şcoala din Pădure

Scufiţa Roşie, învăţătoarea animalelor

Cararitra, o coţofană

Licăr-Licurici, un mic licurici luminos

Elevul Rică-Iepurică, un iepuraş cuminte

Elevul Dolfi, un purceluş nostim

Elevul Martinică, un ursuleţ

Eleva Riţa-Veveriţa, un pui de veveriţă

Elevii Răţuşca, Ariciul, Ciuta, Puiul de Turturică, doi Bursuci, alte animale

Lupul

Moş Martin, un urs

Stejarul, Arţarul, Alunul, Mesteacănul, alţi copaci

Vântul

Un grup agresiv de note de „doi”, alte note rele, note bune, o frumoasă notă de „10”

E întuneric, intră în scenă coţofana Cararitra.

 

CARARITRA: Carr, carr, carr, carr, carr, carr…

                        Cine ar putea să-mi spună,

                        N-a trecut cumva pe-aici,

                        Cu un felinar în mână,

                        Licăr-Licăr-Licurici?

                        Chiar acuma va începe

                        O poveste despre şcoală,

                        Despre pici isteţi şi şmecheri

                        Din pădurea mea natală…

                        Însă fără Licurici,

                        Fără lampa lui albastră,

                        Nu începe nicidecum,

                        Nicidecum povestea noastră.

Carr, carr, carr, carr, carr, carr…

Umblă de ici colo pe scenă. Se opreşte:

                        Eu vă rog, aveţi răbdare,

                        Doar un pic, că vi-l aduc.

                        Licurici în mare grabă,

                        Şi-a pierdut iar un papuc.

                        Mă-ntrebaţi de unde ştiu?

                        Am găsit un papucel.

                        E al lui, îl recunosc,

                        Deci, pe-aproape e şi el.

Ridică de pe jos un papucel şi îl arată spectatorilor. Între timp, intră în scenă Licăr-Licurici încălţat doar cu un papuc. Întunericul trece treptat într-o lumină crepusculară.

                        Iată-l, vine, salutaţi-l,

                        Vine Licăr-Licurici!

                        Într-o clipă va începe,

                        O poveste despre pici!

LICĂR-LICURICI: Bună, bună, copilaşi,

                        Am ajuns la vreme oare?

                        Tocmai de la Lună vin,

                        Vin cu două felinare…

 

                        Am pierdut un papucel,

                        Dar în schimb lumină este!

                        Şi putem făr-nici o grijă

                        Să intrăm toţi în poveste!

CARARITRA:

                        Să înceapă, deci, povestea.

                        O poveste despre şcoală,

                        Despre pici isteţi şi şmecheri

                        Din pădurea mea natală!

Se luminează scena.

DECORUL: Toamnă, o căsuţă, bănci de şcoală, o tablă, manuale, caiete, rechizite şcolare, ghiozdane, fire argintii de ploaie, un izvor, o băltoacă, copaci, tufişuri.

Planul din faţă: o căsuţă înconjurată de cetini, cu inscripţia „Şcoala din pădure”.

Planul secund: căsuţa purceluşului Dolfi în mijlocul pădurii.

Personajele ies rând pe rând pe planul din faţă şi se închină în faţa spectatorilor, notele rele şi cele bune ţopăie haotic pe scenă în jurul celorlalte personaje, în timp ce

CARARITRA recită:

                        La şcoala din pădure

                        În clasa-ntâi învaţă

                        Un pui de veveriţă,

                        Un iepuraş, o raţă.

                        Un purceluş cuminte,

                        O ciută, un arici,

                        Un pui de turturică

                        Şi doi bursuci voinici.

                        Din coajă de mesteacăn,

                        Elevii-şi fac caiete.

                        Se-aşează în băncuţe,

                        Şi scriu pe îndelete.

                        Doar iepuraşul vine,

                        Cu-o foaie de curechi,

                        Şi nu-nţelege bine,

                        Ciuleşte din urechi

                        Când profesoara-i zice

                        Să scrie alfabetul.

Elevii se aşeaza în băncuţe.

SCUFIŢA ROŞIE (către Rică-Iepurică): Elevul Iepurică,

                        Iar ţi-ai mâncat caietul?

                        Pe foaie de mesteacăn

                        Ar trebui să scrii,

                        Cu foaie de mesteacăn

                        La lecţie să-mi vii!

Copii, cine îi împrumută lui Rică-Iepurică o foaie de mesteacăn?

Tăcere. Dolfi se foieşte în bancă.

DOLFI: Eu, domnişoară profesoară Scufiţă Roşie. Eu pot să îi împrumut lui Rică-Iepurică o foaie de mesteacăn.

SCUFIŢA ROŞIE: Bravo, Dolfi,-mi pare bine,

                        Eşti prieten credincios,

                        Cel ce sare la nevoie

                        Are sufletul frumos…

                        Iar acum pornim îndată,

                        Într-o lume fermecată,

                        Lumea care te îndeamnă,

                        Multe lucruri noi să ştii.

                        Se numeşte-acestă lume,

                        Matematica, copii!

                        Vă place matematica?

ELEVII: Da!

SCUFIŢA ROŞIE (către sală): Dar vouă vă place matematica?

Voci din sală: Da!!! Nu!!!

SCUFIŢA ROŞIE: Atunci să se facă linişte! (Strigă) LI-NIŞ-TE! Să se audă doar musca! Începem lecţia de MA-TE-MA-TI-CĂ!

Apare o muscă ce bâzâie necontenit:

Bâzzz, bâzzz, bâzzz…

Toate căpşoarele se învârt după muscă.

SCUFIŢA ROŞIE: Linişte! Să nu se audă nici musca!

Câţiva elevi, printre care şi Dolfi, ies din bănci şi aleargă după muscă. Scufiţa Roşie îşi pune mâinile în cap.

SCUFIŢA ROŞIE: Dumnezeule! Ce se întâmplă?

Vă pun „doi” în catalog!

Să vă văd pe toţi la loc!

Imediat, imediat, că vă rup urechile…

ELEVII (se aşează cuminţi în bănci): Bine, domnişoară profesoară…

SCUFIŢA ROŞIE: Aşa, bravo! Nu se mai aude nici musca. E frumos din partea voastră că sunteţi animăluţe ascultătoare. Spatele drept! Lăbuţele pe bancă!

Se adresează purceluşului Dolfi: Elevul Dolfi, am zis lăbuţele pe bancă!

DOLFI: Dacă eu… Dacă eu… Dacă eu, domnişoară Scufiţă Roşie… (Îşi ia inima-n dinţi şi se ridică în picioare) Eu, domnişoară profesoară, am prins musca. Să nu mai bâzâie… O ţin în pumn, iată-aici.

SCUFIŢA ROŞIE (indignată la culme): Aţi auzit, voi aţi auzit? A prins musca!

Se întoarce către Dolfi: Ai îndrăznit să faci aşa ceva? La lecţia de MATEMATICĂ?

DOLFI (foarte sfios): Am îndrăznit, domnişoară profesoară Scufiţă Roşie.

SCUFIŢA ROŞIE: Atunci… Ia muscoiul de-o aripă,

                        Şi, afară! Amândoi!

                        Pentru început, băiete,

                        Chiar acum îţi pun un „doi”!

DOLFI (speriat): Dar… dar… domnişoară profesoară Scufiţă Roşie… Nu aveţi dreptul. Parcă tot Dumneavoastră aţi invitat nişte lectori de la consiliul lighioanelor care ne-au povestit despre drepturile celor mici. Eu… eu… Nu sunt vinovat cu nimic. Am vrut să fac cum e mai bine.

SCUFIŢA ROŞIE (strigă enervată): Afară! Acuşica îţi arăt eu drepturi! Şi lasă tu alte lighioane cu tot cu consiliile lor! Aici, la şcoala noastră din pădure, EU ţi-s consiliul!

                        Mâine să-mi vii cu mămica,

                        Cu amendă las-să vină

                        Ca să ştie să te-nveţe

                        Ce e aia disciplină!

DOLFI (scânceşte): Dar… dar… mama mea este plecată în altă pădure, sunt singur acasă.

Începe să plângă şi îşi şterge ochişorii cu copitele, între timp musca scapă din strâmtoare, speriată, bâzâie încă mai tare, zburând din perete-n perete.

SCUFIŢA ROŞIE: Linişte!

                        Unde-i musca? Prindeţi musca!

                        Prindeţi musca, daţi-o afară!

                        Cum de-a îndrăznit să intre?

                        Pe aicea nu se zboară!

ELEVII (aleargă după muscă şi strigă): Unde-i musca? Iată musca!

                        A zburat peste fereastră…

                        Văleleu, ce tărăboi,

                        A căzut pe jos o glastră!

SCUFIŢA ROŞIE: Gata, s-a terminat, ogoiţi-vă! Toată lumea la loc! Spatele drept! Lăbuţele pe bancă!

Dolfi mai zăboveşte lângă uşă.

SCUFIŢA ROŞIE: De ce stai lângă uşă, eşti fudul de urechi?! Treci în bancă!

DOLFI: Păi… păi… păi, mi-aţi zis să ies afară.

SCUFIŢA ROŞIE: Am zis eu aşa ceva? Ah, da! Cred că am zis. Sau poate n-am zis. Copii, cine ţine minte ce-am zis eu?

ELEVII: Când? Când?

RICĂ-IEPURICĂ: Aţi zis, domnişoară profesoară.

SCUFIŢA ROŞIE: Ce-am zis?

RICĂ-IEPURICĂ: Aţi zis să prindem musca şi Dolfi a prins-o.

RIŢA-VEVERIŢA: Aţi zis că Dolfi să iasă afară.

MARTINICĂ: Eu n-am auzit ce-aţi zis, dacă aţi zis ceva, căci îmi era somn şi mă uitam prin geam…

SCUFIŢA ROŞIE (către clasă): LI-NIŞ-TE!!! (şi către Dolfi): Bine. Te iert. De data asta te iert.

                        Iute-iute, treci la loc,

                        Nu-ţi pun „doi” în catalog,

                        Să vedem întâi ce scrii,

                        Să vedem apoi ce ştii…

Se adresează elevilor, foarte entuziasmată: Matematica, copii,

                        E nespus de…, de… frumoasă!

                        Ca s-o înţeleagă toţi,

                        Linişte, vă rog, în clasă!

Deci, cine dintre voi doreşte să vină în faţa clasei şi să numere până la zece?

Elevii, cu excepţia lui Rică-Iepurică, se ascund pe sub bănci.

RICĂ-IEPURICĂ (cu mâna ridicată): Eu, domnişoară Scufiţă Roşie! Eu vreau să număr până la zece!

SCUFIŢA ROŞIE: Văd că vrea la tablă Rică,

                        Dar mai mult ca orişicare,

                        Ori greşesc, ori mi se pare,

                        Vrea la tablă Mar-ti-ni-că!

                        Treci la tablă, Martinică!

Martinică îşi scoate capul de sub bancă, apoi, luând un coş, vine în faţa clasei.

MARTINICĂ: Mor-mor-mor-mor, mor de frică… Pune coşul pe masa profesoarei şi începe să numere: o mură, două mure, trei mure, patru, cinci, şase… (mirat) Nu mai am mure? (cotrobăieşte prin coş)

                        Murele s-au terminat?

                        Zău că sunt şi eu mirat.

                        Am avut de toate zece.

                        Mi-au rămas doar şase mure,

                        Oare cum s-o fi-ntâmplat?

                        Făr-să vreau le-oi fi mâncat…

                        (cu regret) Şi nici nu m-am săturat…

SCUFIŢA ROŞIE: Câte mure ai mâncat, Martinică?

MARTINICĂ: Am mâncat, am tot mâncat,

                        Să le număr am uitat…

SCUFIŢA ROŞIE: Martinică a avut zece mure. I-au rămas şase. Cîte mure a mâncat Martinică?

Toate capetele dispar pe sub bănci.

RICĂ-IEPURICĂ (ridică disperat mâna): Eu, domnişoară Scufiţă Roşie, eu ştiu câte mure a mâncat Martinică!

SCUFIŢA ROŞIE: Haide, spune iute, Rică!

RICĂ-IEPURICĂ: Pofticiosul Martinică,

                        Patru mure a mâncat.

                        Dacă scazi din zece şase,

                        Îţi rămân patru exact.

                        SCUFIŢA ROŞIE: Rică-al nostru, măi băieţi,

                        E deştept şi e isteţ,

                        Matematica de zor

                        O învaţă şi răspunde

                        Parcă-ar fi calculator.

                        Cred, ba nu, chiar ştiu exact,

                        O s-ajungă învăţat!

                        Bravo, nota „zece”, Rică!

                        Treci în bancă, Martinică!

                        Ştiu că „doii” nu-ţi prea plac,

                        Mâine să-mi aduci abac!

                        Iar acum la tablă trece,

                        Veveriţa să ne spună,

                        Dacă-n coşul ei sunt zece,

                        Sau nu e nici o alună!

RIŢA-VEVERIŢA (trece încrezută în faţa clasei, pune coşul pe masă şi începe să numere):

                        O alună, două, trei…

                        Asta-i bună, asta-i bună,

                        Nu mai am nici o alună,

                        Le-am pierdut toate pe drum,

O să-nşfac un „doi” acum?

SCUFIŢA ROŞIE: Ţi-au rămas doar trei alune?

                        Nu ai teamă, „doi” nu-ţi pun,

                        Dacă iute îmi vei spune,

                        Câte ai pierdut pe drum?

RIŢA-VEVERIŢA (bolmojeşte ceva, apoi strigă fericită): Şapte, şapte alune am pierdut, domnişoară profesoară Scufiţă Roşie.

SCUFIŢA ROŞIE: Şapte? Bravo, Riţo, treci la loc,

                        Nota „şapte”-n catalog.

                        Purceluşe Dolfi, spune!

                        Câte alunele bune,

                        Riţei i-au rămas în coş?

DOLFI (distrat): Nu ştiu.

SCUFIŢA ROŞIE: Eh, Dolfi, Dolfi… Scoate iute abacul şi hai să-ţi arăt cum e mai uşor de socotit.

DOLFI: Dacă eu nu am abac,

Căci nu ştiu din ce să-l fac.

SCUFIŢA ROŞIE: Cum adică? Ia caută mai atent prin ghiozdan, poate că totuşi s-a rătăcit pe undeva.

Dolfi pune pe bancă o trăistuţă în dungi şi cotrobăieşte prin ea. Scufiţa Roşie se apropie, îi ridică trăistuţa cu două degete şi întreabă mirată: Ce-i asta, Dolfi?

DOLFI: Trăistuţa mea, mi-a cusut-o mama din covoraşul buniciţei.

SCUFIŢA ROŞIE: Dar unde ţi-e ghiozdanul, Dolfi?

DOLFI: Dacă eu nu am ghiozdan, în schimb am trăistuţă… şi e foarte frumoasă.

SCUFIŢA ROŞIE: Cum să zic, cum să vă spun?

                        O trăistuţă cam la fel

                        Am avut şi eu cândva…

                        Scumpei mele bunicuţe,

                        Îi duceam merinde-n ea.

                        Pân-ce-n codru nu m-a prins,

                        Lupul cela din poveste…

                        Dar acum sunt alte vremuri,

                        Lupii sunt cu părul lins,

                        Traistele-s pe la muzeu,

                        Nici scufiţa nu mai este.

MARTINICĂ: Toţi copiii vin la şcoală

                        Cu ghiozdane în spinare,

                        Şi doar purceluşul Dolfi

                        O trăistuţă-n spate are.

                        Ha, ha, ha! Ha, ha, ha!

RIŢA-VEVERIŢA: Dolfi nu are ghiozdan,

                        Fiindcă, fiindcă e sărman,

                        Dolfi nu are abac,

                        Fiincă, fiindcă e sărac.

                        Cu săracii nu mă joc,

                        Cu săracii nu mă-mpac.

                        Hi, hi, hi! Ha, ha, ha!..

SCUFIŢA ROŞIE: Încetaţi! Încetaţi!

                        Imediat să-mi încetaţi,

                        Principalu-i să-nvăţaţi!

Purceluşule Dolfi, dacă nu ştii câte alunele i-au rămas Riţei, cel puţin cred că ştii deja a număra până la zece. Ia să te vedem.

DOLFI: Iaca număr… Un ochi, doi ochi, trei urechiuşe, patru… patru ce? Ochi sau urechiuşe? Of, m-am zăpăcit, dar eu ştiu bine că am numai doi ochi şi numai două urechi…

SCUFIŢA ROŞIE: …Şi o scăfârlie goală.

                        Nota „doi” în catalog!

                        Altă dată, chiar „te rog”,

                        Cu abac să-mi vii la şcoală!

În clasă e hărmălaie.

ELEVII (cu excepţia lui Rică-Iepurică): Dolfi, scăfârlie goală! Dolfi, scăfârlie goală!

Dolfi scînceşte.

SCUFIŢA ROŞIE: Linişte! Fără de abac, copii,

                        Matematica e grea,

                        Cu abac într-o clipită

                        Te înveţi a număra…

Sună clopoţelul.

                        Clopoţelul a sunat,

                        Lecţia s-a terminat!

ELEVII îl înconjoară pe Dolfi: Dolfi, scăfârlie goală! Dolfi, scăfârlie goală!

Elevii fug din scenă. Începe să plouă. Rămâne doar Dolfi. Merge trist şi abătut.

CARARITRA (vine legănat pe scenă): Astăzi iar au fost la şcoală,

                        Lucitoare, nou-nouţe,

                        Cu şireturi de mătase,

                        Două albe mici ghetuţe.

                        Au stat toată ziulica

                        Într-o bancă amândouă,

                        Dar n-au învăţat nimica.

                        Toamnă e şi-afară plouă.

                        În sfârşit sunt iar acasă,

                        Negre, negre de noroi,

                        Dar stăpânului nu-i pasă

                        Că ghetuţele sunt noi.

                        Într-o clipă le aruncă

                        Sub un pat, nici nu le spală.

                        Ghetele sunt necăjite,

                        Mâine nu pleacă la şcoală.

Între timp se schimbă decorul. Căsuţa lui Dolfi. Pe planul din faţă sunt trei brazi şi un mesteacăn.

DOLFI (aruncă ghetele şi trăistuţa cu manuale, oftează): Nu mai merg la şcoală,

                        O să stau acasă,

                        Şcoala nu-mi mai place,

                        De nimic nu-mi pasă…

                        Şi apoi, nu am ghiozdan,

                        Riţa zice că-s sărman

                        Şi mai zice că-s sărac,

                        Fiindcă, fiindcă n-am abac.

                        Profesoara-mi zice „Scăfârlie goală”,

                        Îşi bat joc toţi picii, nu mai merg la şcoală.

Eh, îmi plăcea atât de mult să fiu împreună cu picii de seama mea, dar gata, s-a terminat pentru totdeauna. Aşa-mi trebuie, dacă sunt prost. (Oftează, apoi se înviorează un pic). Pentru ce să-mi fărâm căpăţâna degeaba, dacă tot nu pricep nimic la matematică!? De fapt… ia să văd, e goală sau nu e goală căpăţâna? (Se bate cu copita în frunte, se aud sunete înfundate „Tuc, tuc, tuc”). Parcă nu sună chiar a gol de tot. Atunci de ce nu pricep nimic la matematică? Nu pot să număr nici până la zece. Iată, un ochi, doi ochi, trei urechiuşe, patru… patru ce? Ochi sau urechiuşe? De câte ori număr, îmi iese ori patru ochi, ori patru urechi. Dar eu ştiu bine că am doar doi ochi şi numai două urechi. Aşa mi-a spus mama când eram mic. Nu pricep nimic. Dacă aş avea abac, ar fi altceva! Dar din ce să mi-l fac? Martinică are mure, iepuraşul morcovi, veveriţa alune, numai eu nu am din ce să-mi fac abac. Gata, am obosit, mă doare capul. (Vine pe planul din faţă, într-un colţ al scenei). Plec afară în noroi,

                        Vă invit, veniţi cu mine,

                        Hai, scăldaţi-vă şi voi,

                        Să vedeţi cât e de bine.

Cântă şi ţopăie: Un secret vă spun şi vouă:

                        Nicăieri nu te mai doare,

                        De te scalzi atunci când plouă,

                        În băltoaca cea mai mare!

Sare prin băltoacă şi e nespus de fericit. Din altă parte a scenei apare Rică-Iepurică, un iepuraş curăţel cu un ghiozdan în spate şi ţinând în mână o umbreluţă deasupra capului.

 

RICĂ-IEPURICĂ (cântă): Din cer cade o ploiţă

                        Şi mă udă pe codiţă,

                        Eu codiţa n-o feresc,

                        Căci mai mare vreau să cresc.

                        Eu sunt Rică-Iepurică,

                        Nu-i nimic că sunt cam mic,

                        În pădurea mea natală

                        Nu mi-e frică de nimic.

                        Când umblam la grădiniţă

                        Eram şi mai mititel,

                        Azi sunt foarte bucuros

                        Căci am mai crescut niţel!

                        Şi mai mare am să cresc,

                        Am să-nvăţ cum să citesc,

                        Cum să scriu şi să socot,

                        Toate, toate-am să le pot,

                        Căci aş vrea să ştiţi, copii,

                        Sunt elev în clasa-ntâi!

                        Sunt elev în clasa-ntâi!!!

Se adresează spectatorilor: Ce bine e la şcoală! Îmi place enorm de mult să fiu elev, învăţ atâtea lucruri minunate. În afară de asta, mi-am făcut o mulţime de prieteni noi, dar cel mai bun prieten al meu, ştiţi cine este? Dolfi! Dolfi e un purceluş

                        Cu codiţa ineluş

                        Şi cu scăfârlia mare…

                        Eh, Dolfi-al meu, abac nu are.

Chiar dacă nu are abac, Dolfi are o trăistuţă nemaipomenită! Sunt convins că şi voi vă doriţi o asemenea trăistuţă. Eu, cum ajung acasă, am să o rog pe bunica să-mi croiască una la fel. Şi o să merg cu ea la şcoală în fiecare zi. Nu-mi pasă ce va zice înfumurata aia de veveriţă. Dolfi azi a înhăţat un „doi” la matematică, dar totuna e un amic foarte bun, mi-a împrumutat o foiţă de mesteacăn şi îi sunt recunăscător. Şi eu îl voi ajuta la nevoie.

Dansează cântând: Ce bine e la şcoală.

                        La şcoala din pădure,

                        În clasa-ntâi învaţă,

                        Un pui de veveriţă,

                        Un purceluş, o raţă…

Lui Dolfi nu prea îi place matematica, pentru mine însă matematica este obiectul preferat. Profesoara zice:

                        Rică-al nostru, măi băieţi,

                        E cuminte şi-i isteţ,

                        Matematica de zor

                        O învaţă şi răspunde

                        Parcă-ar fi calculator!

Cu matematica nu am nici o problemă, dar iată cu alfabetul… Cu alfabetul e altă socoteală.

                        Pe foiţe de curechi

                        Literele mi le scriu.

                        Cum se-ntâmplă, ce se-ntâmplă,

                        Cum se face nici nu ştiu,

                        Dar îmi pierd foiţele.

                        Nu le pierd, ci le mănânc,

                        Vă spun vouă-acest secret.

                        Din foiţe de mesteacăn

                        Vreau să-mi fac şi eu caiet…

MESTEACĂNUL: M-a strigat cineva pe-aici sau mi-a părut?

RICĂ-IEPURICĂ: Mesteacănul? Tu eşti, nene Mesteacăn?

MESTEACĂNUL: Da! Eu sunt. Ai nevoie de ceva, piciule?

RICĂ-IEPURICĂ: Am nevoie de caiete,

                        De foiţe subţirele,

                        De foiţe albe, albe,

                        Litere să scriu pe ele…

MESTEACĂNUL: Îţi voi da foiţe multe,

                        Dar ascultă si-o povaţă.

                        Cât de greu ar fi să-ţi fie,

                        Ai răbdare şi învaţă.

                        Ia-ţi foiţe de aici

                        Şi mai vino pe la mine,

                        Eu ajut pe orice pici,

                        Eu ajut pe orişicine…

RICĂ-IEPURICĂ: Nene,eşti atât de darnic.

                        Foi ne dai la fiecare,

                        Dar aşa nu vei rămâne

                        Fără de tulpină oare?

MESTEACĂNUL: Nu, băiete, primăvara

                        Alte foi în loc îmi cresc,

                        Însă, dragul meu prieten,

                        Pentru grijă-ţi mulţumesc.

RICĂ-IEPURICĂ: Şi eu îţi mulţumesc, nene Mesteacăn, la revedere!

MESTEACĂNUL: La revedere, Rică!

RICĂ-IEPURICĂ (dansează şi cântă): Tra-la-la-la, tra-la-la!

                        Manuale am, caiete

                        Şi creioane colorate.

                        Pensulă şi acuarele,

                        Şi stilouri, am de toate!

                        Am de toate necesare,

                        Şi pornesc acum departe,

                        Într-o ţară minunată,

                        Care se numeşte CARTE!

                        Tra-la-la-la, tra-la-la.

Mai întâi de toate mă duc să-i întorc foiţa lui Dolfi.

Îl zăreşte pe Dolfi care sare în mocirlă şi îi stigă de departe: Hei, Dolfi, noroc, ţi-am adus foiţa de masteacăn.

DOLFI: Dă-o-ncolo de foiţă,

                        Dă-le-ncolo de caiete,

                        Eu la şcoală niciodată,

                        Nu mă mai întorc, băiete!

                        Scăfârlia-mi este goală,

                        Nu mă mai întorc la şcoală!

(Sare prin băltoacă).

                        Sunt un vesel purceluş,

                        Cu codiţa ineluş…

 

RICĂ-IEPURICĂ (se apropie şi îl vede pe Dolfi murdar din cap până în picioare): Dolfi, ai înnebunit? De ce eşti atât de murdar?

DOLFI: Cum „de ce”? Fiindcă îmi place să mă zbengui în noroi.

Către sală: Hei, copii, toţi de acolo! Hai, veniţi aici şi voi!

                        Un secret vă spun şi vouă:

                        Burta, capul nu te doare,

                        Dacă sari atunci când plouă,

                        În băltoaca cea mai mare!

                        Sunt un vesel purceluş

                        Cu codiţa ineluş,

                        Şi cu scăfârlia goală…

Rică-Iepurică, vino să ne scăldăm împreună!

RICĂ-IEPURICĂ: Eşti nebun, măi Dolfi?

                        În hăinuţe noi,

                        Crezi că fac ca tine,

                        Baie în noroi?

Începe să plouă. Cad stropi de ploaie. Pic-pic-pic. Rică-Iepurică dansează şi cântă vesel:

                        Din cer cade o ploiţă

                        Şi mă udă pe codiţă,

                        Eu codiţa nu-mi feresc,

                        Căci mai mare vreau să cresc.

                        Dolfi, vino tu cu mine-n ploaie!

                        Ploaia-i caldă şi curată,

                        Fă o baie-adevărată!

DOLFI: În ploaie? Să fac baie?

(Se apropie de Rică-Iepurică şi aleargă prin ploaie).

RICĂ-IEPURICĂ: Ştii ceva, Dolfi, adu-mi săpunelul să te spăl!

DOLFI: Dacă eu nu am săpun…

RICĂ-IEPURICĂ: Asta-i bună!

Către sală: N-o să credeţi ce vă spun:

                        Cică, nu are săpun!

Către Dolfi, cotrobăind prin ghiozdan: Aşteaptă o clipă, acuş îţi dau săpunelul meu.

                        Fel de fel de lucruri am

                        În acest micuţ ghiozdan.

                        Am şi cărţi, am şi caiete,

                        Şi creioane colorate,

                        Am săpun şi am oglindă,

                        Am şi pieptene, de toate…

                        Iată, l-am găsit.

Îl spală pe Dolfi din cap până-n picioare. Dolfi râde şi e fericit.

Către sală: Purceluşul nostru,

                        S-a născut curat.

                        Când se mâzgăleşte,

                        Umblă supărat.

                        Ca să-şi roadă glodul,

                        Fuga lângă gard,

                        Parcă-i de faianţă,

                        Parcă-i dat cu fard.

                        Purceluşul nostru,

                        Vesel, curăţel,

                        Peste tot se bagă

                        Şi-i din nou purcel.

 

                        Ştiţi ce urechiuşe are

                        Astăzi Dolfi? Cum nu ştiţi?

                        Urechiuşe mai murdare,

                        Nicăieri n-o să găsiţi.

                        Poate doar la copilaşii,

                        Care-n toată dimineaţa

                        Uită că au urechiuşe

                        Şi se spală doar pe faţă.

Dolfi, gata, te-am spălat, eşti atât de curat şi de frumos de parcă nici nu mai eşti tu.

Priveşte-te în oglindă (îi întinde oglinda).

DOLFI (se priveşte în oglindă şi exclamă nedumerit): Nu cred, nu pot să cred. Eu să fiu acesta? Chiar eu să fiu, copii?

VOCI DIN SALĂ: da! da!

DOLFI: Dacă zic copiii că sunt eu, înseamnă că aşa este. Copiii niciodată nu mint. Tare-s frumos. De azi înainte o să fac băiţă cu săpun în fiece zi.

RICĂ-IEPURICĂ: Ei, Dolfi, ia-ţi foiţa. Eu plec acasă, e târziu, ne vedem mâine la şcoală.

DOLFI: Parcă ţi-am spus, nu mai merg la şcoală!

                        Profesoara-mi zice

                        Scăfârlie goală,

                        Îşi bat joc toţi picii,

                        Nu mai merg la şcoală.

Matematica-i de vină, Rică. Nu pot să număr nici până la zece. Sunt un prost, sunt un purceluş prost şi nu mai merg la şcoală.

RICĂ-IEPURICĂ: Eşti prost? Nu te cred. Ia dă scăfârlia-ncoace! (Bate cu lăbuţa în scăfârlia lui Dolfi – „tuc-tuc-tuc”, mai bate o dată – „tuc, tuc”). Spre sală: Oho-ho! Ce scăfârlie are! Plină ochi cu minte. N-am mai întâlnit o asemenea scăfârlie. Ia să vedem… (Se bate cu lăbuţa pe sine – „tuc-tuc”, apoi îi controlează iarăşi scăfârlia lui Dolfi – „tuc-tuc”). Către Dolfi: Da’ eşti deştept, Dolfi, eşti atât de deştept, chiar mai deştept decât mine. Hai, controlează tu însuţi. (Dolfi se bate cu copita peste frunte pe sine, apoi pe Rică-Iepurică). Vezi, vezi? Dar tu ziceai că eşti prost.

DOLFI: Sună a plin, Rică, dar totuna nu ştiu să număr. Sunt un prost, zău… Nu, nu mai merg la şcoală.

RICĂ-IEPURICĂ: Ba nu, Dolfi, este foarte simplu, te învăţ eu să numeri. Ia dă-mi un pic abacul… ah, am uitat că tu nu ai abac. Bine! Nu te întrista, prietene, găsim noi ceva. (Se scarpină la ceafă). O să te ajut. Dar cum? Eh, ţi-aş fi dăruit abacul meu, dar… nici eu nu-l mai am. L-am mâncat, Dolfi, pricepi? L-am mâncat fără să vreau. Era din morcovi. Morcovii sunt nespus de dulci. Eh, dacă nu aş fi atât de mâncăcios…

DOLFI: Lasă, Rică, nu te mai necăji. Crezi că doar tu eşti mâncăcios? Eu sunt cu mult mai mâncăcios decât tine, mănânc tot ce găsesc în cale. Vezi ce obrăjori dolofani am? De aceea mi se şi spune Dolfi. Îmi plac bomboanele, prăjiturile, ador îngheţata, dar iată un abac sau o foiţă de caiet nu am gustat niciodată. Poate, dacă aş fi încercat, aş fi acum cu mult mai deştept. Aşa ca tine. Însă nu mai e nimic de făcut.

                        Nu mai merg la şcoală,

                        Scăfârlia-i goală.

                        O să stau acasă,

                        De nimic nu-mi pasă. Eh…

RICĂ-IEPURICĂ: Nici vorbă nu poate fi. Cum adică să stai acasă? Nimeni pe lume nu se naşte deştept. Deştept devii doar învăţând. Înveţi, şi în scăfârlie se adună multă minte. Şi atunci scăfârlia sună a plin, aşa cum sună a ta. Sau a mea. Dolfi, ia-ţi gândul de la această băltoacă de noroi. Ţi-am promis că o să te ajut şi o să mă ţin de cuvânt. Chiar acum mi-a venit o idee.

                        O să-ţi spun ce o să fac.

                        Trag o fugă prin pădure

                        Să găsesc vreo 10 mure

                        Şi din mure-ţi fac abac.

                        Într-o clipă-s înapoi,

                        Cu abacul şi apoi

                        Te învăţ a număra

                        Cât ai zice peşte, da!

                        Hai, aşteaptă-mă un pic,

                        Fug, alerg, am şi plecat.

                        Eu sânt iute de picior,

                        Unu acolo, altul ici,

                        Nu m-a întrecut la fugă,

                        Până-acuma nici un pici.

 

Rică-Iepurică aleargă, iar Dolfi îi flutură din copită.

DOLFI: La revedere, Rică, la revedere! Te aştept.

Se stinge lumina şi se modifică decorul. Pe fundalul celorlalţi copaci apar trei brazi şi câteva tufe de mure. Se aprinde lumina. Lângă cei trei brazi stă un lup hămesit şi bătrân.

RICĂ-IEPURICĂ intră în scenă alergând şi cântând: Tra-la-la, tra-la-la.

                        Lumea zice că-s fricos,

                        Nu-i corect, sunt norocos.

                        Când primejdia e mare,

                        Mi-e norocul în picioare.

                        Tra-la-la, tra-la-la.

                        Eu sânt Rică-Iepurică,

                        Sunt viteaz chiar dacă-s mic,

                        În pădurea mea natală

                        Nu mi-e frică de nimic.

LUPUL (fără a-l observa pe Rică-Iepurică, îngână ca pentru sine):

 

                        Ce frumoasă a fost viaţa,

                        Când eram tânăr şi rău,

                        Am ajuns un răblăgit,

                        N-am nici dinţi în gură, zău.

Deschide gura şi arată că nu are dinţi.

                        N-am putere nici un pic,

                        Dar am fost un lup voinic!

                        Nu am fraţi, nu am părinţi,

                        Nu mai am în gură dinţi.

                        Cui acum să-i fie teamă,

                        De un lup de alde mine?

                        Ar putea să mă doboare

                        Şi un iepure, oricine.

Boceşte, îşi şterge lacrimile.

                        Sunt şi rău şi fioros,

                        Dar mi-e frică… Sunt fricos!!!

Urlă în gura mare: Mi-e frică, mi-e tare frică, mamă-ă-ă!!! Mi-e frică!

În cealaltă parte a scenei Rică-Iepurică sare cântând voios.

RICĂ-IEPURICĂ: Eu sunt Rică-Iepurică,

                        Nu-i nimic că încă-s mic,

                        În pădurea mea natală

                        Nu mi-e frică de nimic…

Se împiedică din fugă de Lup care cade speriat odată cu Rică-Iepurică.

LUPUL (urlă îngrozitor de tare): Vă-le-leu, vă-le-leu, săriţi, oameni buni! Săriţi că mă omoară!

Se ridică şi priveşte nedumerit în jur, Rică-Iepurică îşi scutura hăinuţele tremurând.

RICĂ-IEPURICĂ: Nene Lup, nene Lup, bună ziua, nene Lup, cine zici că te omoară?

LUPUL (răspunde tremurând): Am glumit şi eu un pic,

                        Ia priveşte, sunt voinic… (îşi arată muşchii răblăgiţi)

                        Cine eşti tu, Iepurică?

                        Păi de tine nu mi-e frică,

                        Te mănânc într-o clipită!

Îl apucă de urechi pe Rică-Iepurică.

 

RICĂ-IEPURICĂ (ţipă îngrozit): Stai nene Lup, nu mă mânca, mai lasă-mă un pic, lasă-mă să găsesc abac pentru prietenul meu Dolfi! Te rog, nene Lup, dă-mi drumul!

 

LUPUL: Abac pentru prietenul tău Dolfi, dar cine este, mă rog, acest Dolfi?

RICĂ-IEPURICĂ: Dolfi este-un purceluş

                        Cu codiţa ineluş

                        Şi c-o scăfârlie mare.

                        Dolfi-al meu abac nu are.

I-am promis că îl ajut, lasă-mă nene lup, lasă-mă să fac un bine bunului meu prieten Dolfi.

                        Profesoara-i zice

                        Scăfârlie goală.

                        Îsi bat joc toţi picii.

                        Nu mai vrea la şcoală!

LUPUL (râde zgomotos): Ha-ha-ha. Ce fel de profesoară mai aveţi şi voi… Pe vremea mea profesorii ne zvântau în bătaie şi, după cum se ştie, bătaia e ruptă din rai. Crezi că mai ajungeam eu un lup atât de deştept dacă atunci când eram uite-aşa de mititel nu primeam papară din plin? Şi cum îi zice profesoarei voastre?

RICĂ-IEPURICĂ (smuncindu-se din labele Lupului): Scufiţa Roşie, nene, dă-mi drumul…

LUPUL (mirat): Scufiţa Roşie ai zis? Aia pe a cărei bunică a păpat-o bunicul meu, înghiţind-o cu tot cu ciorapi? Uuuu! Unde e? Spune-mi iute. O să mă răzbun, vreau să mă răzbun…! (Deodată începe să scâncească):

                        N-am bunel, nu am părinţi,

                        Nu mai am în gură dinţi…

Nu mai am în gură dinţi? Atunci… Eh… nu mă mai răzbun. Căci de pe unde mai găsiţi voi o profesoară care, în loc să vă stâlcească coastele, vă zice doar că aveţi scăfârliile goale? E prea bună Scufiţa asta Roşie a voastră. Poate totuşi merită să o învăţ minte, ce zici, Iepurilă?

RICĂ-IEPURICĂ: Nene Lup, dumitale îţi arde de palavre, iar eu mă grăbesc, nu am timp. Lasă-mă să plec. Vreau să-i fac prietenului meu un bine, să-l ajut la nevoie…

LUPUL: Cică vrea să facă un bine. Aţi auzit? Un bine…

                        În pădurea noastră, frate,

                        Nu există bunătate

                        De un veac şi jumătate.

                        Iaca de i-ar face rău,

                        Treabă bună ar fi, zău.

Iepurică, ştii ceva? Îţi dau drumul dacă promiţi că-i faci o pacoste prietenului tău Dolfi. Promiţi?

RICĂ-IEPURICĂ:

                        Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu cum.

                        N-am făcut rău până-acum.

                        Lasă-mă, te rog, să plec.

                        Haide, nu-mi mai sta în drum!

Nu vreau să fac nimănui nici un rău.

LUPUL: Dacă eu îţi zic, să vreai,

                        Altfel zile nu mai ai…

RICĂ-IEPURICĂ: Şi ce trebuie să fac?!

LUPUL: Asta-i altă socoteală. Stai, măi ţică, fără frică, te învăţ într-o clipită, eu ţi-s nănaşul la rele. Îi şopteşte la ureche uitându-se prin părţi: La noapte te furişezi lângă portiţa purceluşului şi sapi o groapă adâncă, adâncă, iar dimineaţa când prietenul tău Dolfi iese din ogradă,

                        Hop şi cade în gropiţă,

                        Hop şi-şi rupe o costiţă!

                        Hop că nenea lupuşor,

                        Îl şi pupă-n botişor!

De mult n-am mai gustat cărniţă de purceluş fraged. Ce zici, batem palma?

RICĂ-IEPURICĂ: Da-a, da, dă-mi drumul!

LUPUL (îl eliberează pe Rică-Iepurică din ghearele sale şi dansează fericit):

                        Cu abac făr-de abac,

                        Purceluşii ta-a-a-re-mi plac!

 

RICĂ-IEPURICĂ (de-abia ţinându-şi respiraţia scutură din urechiuşe):

                        Către sală: Uf, ce spaimă am mai tras,

                        Către Lup: Plec eu, nene, bun rămas!

Deodată priveşte spre Lup şi ţipă îngrozit: Nene Lup, nene Lup,

                        E o groapă lângă brazi,

                        Fii atent că o să cazi!

Groapa mai e şi cu apă…

LUPUL (nu mai reuşeşte să se ferească şi… cade. Urlă cât îl ţin baierele):

                        Vă-le-leu, vă-le-leu!

                        Vai de căpuşorul meu!

                        Ajutor, ajutor!

                        Mă înec, săriţi că mor!

RICĂ-IEPURICĂ: Ba adio, nene Lup,

                        Stai în groapă, eu te pup,

                        Ai făcut destule rele,

                        Vei răspunde-acum de ele!

 

LUPUL: Ajutor, ajutor!

                        Rică, scoate-mă că mor!

RICĂ-IEPURICĂ (aleargă un pic, apoi se opreşte, meditează):

                        Să-l ajut, să nu-l ajut?

                        E bătrân şi fără dinţi,

                        Şi e singurel pe lume,

                        N-are fraţi, n-are părinţi,

Nu mai poate face rău, cred că mai mult se laudă. Am s-o chem pe Cararitra. Cararitra, Cararitra! Vino iute la trei brazi!

Apare în zbor Coţofana CARARITRA: Car, car, car, car, car, car!

                        Ce e, ce e, e pojar?!

RICĂ-IEPURICĂ: Lupul e în groapă, moare,

                        Cheamă iute salvamarii!

                        A dat lupul de bucluc,

                        Cheamă iute vreun bursuc!

LUPUL: Ajutor, ajutor,

                        Mi-am frânt coasta şi-un picior! (Oftează şi se vaietă).

CARARITRA (strigă):

Salvamarii la trei brazi!

 

Apar doi bursuci voinici cu o targă, îl scot pe lup din groapă.

RICĂ-IEPURICĂ: Ia priviţi copii la el,

                        E cuminte ca un miel!

LUPUL (urlă de pe targă): Vă-le-leu, coastele mele.

                        Nu am dinţi, nu am măsele…

                        A venit vremea să mor,

                        Dar tot nu mă las de rele!

 

Salvamarii dispar, Rică-Iepurică rămâne singur.

RICĂ-IEPURICĂ: Uf, am tras o spaimă, soră cu moartea. Mi s-a dus inima tocmai în călcâie, am şi uitat la ce am venit până aici. Ah! Da, mi-am amintit.

 

Începe să cânte, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic:

                        Eu sunt Rică-Iepurică,

                        Sunt viteaz chiar dacă-s mic,

                        În pădurea mea natală,

                        Nu mi-e frică de nimic.

                        O să caut mure coapte,

                        Din mure să fac abac,

                        Murele nu-mi plac deloc,

                        Mie morcovii îmi plac!

 

Zăreşte tufişurile cu mure, se opreşte.

                        Ce de-a mure, ce de-a mure,

                        Se coc toamna în pădure!

                        Mure coapte, mure coapte,

                        O să vă culeg pe toate!

                        Mie murele nu-mi plac.

                        O să fac din voi abac,

                        Pentru bunul purceluş,

                        Cu codiţa ineluş!

Culege mure. Din tufişuri răsare pe neaşteptate, mătăhălos, mare, cât o zi de post, Moş Martin.

MOŞ MARTIN (ameninţător): Murele sunt ale mele,

                        Să nu te atingi de ele,

                        Că te las fără urechi! (Îl apucă pe Rică de urechi).

                        Urecheat mic şi fricos,

                        Să furi mure nu-i frumos.

I-a să-mi spui, cine te-a trimis în grădina mea?

RICĂ IEPURICĂ: Of, urechile mele, moş Martin, moş Martin, dă-mi drumul, mă doare, mă doare.

                        Murele deloc nu-mi plac,

                        Însă vreau să-mi fac abac.

MOŞ MARTIN (mirat): Abac???

RICĂ-IEPURICĂ: Da! Abac pentru prietenul meu Dolfi, care nu mai vrea să vină la şcoală fiindcă nu ştie să numere, dar nu ştie să numere fiindcă nu are abac.

MOŞ MARTIN (şi mai mirat ): Nu are abac?!

RICĂ-IEPURICĂ: Nu are, nu are, dă-mi drumul, moş Martin! Am vrut doar să-i fac un bine prietenului meu Dolfi, na-m ştiut că-i grădina dumitale…

MOŞ MARTIN:

                        Zici că-ai vrut să-i faci un bine?

                        Asta-i „bu-u-u-nă” socoteală!

                        Chiar că nu pricep nimic,

                        Ce vă-nvaţă azi la şcoală?!

Moş Martin îl scutură şi mai tare de urechi.

                        Să faci bine nu se poate!

                        În pădurea noastră frate,

                        Nu există bunătate,

                        De un veac şi jumătate!

                        Să-ţi bagi lucrul ăsta-n cap,

                        Înţelesu-mai sau ba?!

RICĂ-IEPURICĂ (răspunde repede): Înţeles-am nene, da!

MOŞ MARTIN: Acu, băiete, să-mi spui cine e acest Dolfi?

RICĂ-IEPURICĂ: Dolfi e un purceluş

                        Cu codiţa ineluş

                        Şi cu scăfârlia mare!

                        Dolfi, nene, abac n-are!

Acum dă-mi drumul, moş Martine, te rog mult să-mi dai drumul!

MOŞ MARTIN: Stai, nu mai ţipa aşa!

                        Dă-l încolo de abac,

                        Mie murele îmi plac,

                        Şi-mi mai place, ştii prea bine,

                        Mierea dulce de albine!

 

                        Stai cuminte şi ascultă!

                        Pe aici e miere multă…

                        Floricică, n-am ce-ţi face,

                        Şi nectarul tău îmi place…

RICĂ-IEPURICĂ: Cum adică, n-ai ce-i face?

                        Lasă floricica-n pace!

MOŞ MARTIN (rupe o floare, o duce la gură şi urlă): M-o-o-r-r de durere, m-o-o-r-r de durere!

RICĂ-IEPURICĂ: Ce-ai păţit, moş Martin, ce-ai păţit?

MOŞ MARTIN: M-o-o-r-r de durere!

                        De pe floare, o albină

                        Drept în bot m-a înţepat,

                        Limba-n gură mi s-a-mflat!

RICĂ-IEPURICĂ: Floarea n-are nici o vină,

                        De ce-o rupi fără pricină?

MOŞ MARTIN: Iepurică, nu fi rău, ajută-mă, te rog, ajută-mă!

RICĂ-IEPURICĂ: Cum să te ajut, moş Martin?

MOŞ MARTIN: Născoceşte ceva, Rică, născoceşte că mor!

RICĂ-IEPURICĂ (stă pe gânduri): Ce-aş putea să fac, cum aş putea să-l ajut? Sare în sus de bucurie:

                        Am găsit, am găsit!

                        Am găsit care e leacul!

                        Fii cuminte, moş Martine,

                        Mai întâi să scoatem acul!

                        Taci şi nu mai mormăi,

                        Dacă vrei să fie bine,

                        Acest leac miraculos,

                        Nu-l cunoaşte orişicine…

Răscoleşte într-un tufiş, găseşte două frunzuliţe pe care le dă ursului spunând cu aere de mare vraci:

                        Pune iute pe guriţă

                        Două frunzuliţe verzi,

                        Şi durerea o să-ţi treacă

                        Într-o clipă, o să vezi.

MOŞ MARTIN (duce la gură frunzuliţele şi exclamă ameninţător): Iepurică, dacă mă minţi, te jupoi!

(După o pauză) Mi-a trecut, Rică, mi-a trecut! Nu mă mai doare, u-r-r-a-a! Nu mă mai doare.

                        Rică, eşti un vrăjitor,

                        Eu credeam deja că mor…!

RICĂ-IEPURICĂ: Eu plec, nene urs. La revedere! Pa! Pe curând!

MOŞ MARTIN (îl apucă iarăşi de urechi): Stai, mai stai un pic, măi ţică,

                        Iată ce-o să-ţi spun acum

                        Şi aş vrea ca să ţii minte:

                        Nu-ncerca să-mi ieşi în drum!

                        Murele sunt ale mele,

                        Să nu te atingi de ele,

                        Că te las fără de urechi…

                        Înţelesu-mai sau ba?

RICĂ-IEPURICĂ: Înţeles-am nene, da!

MOŞ MARTIN (dându-i un bobârnac lui Rică):

                        Ei, acuma poţi pleca…

                        Însă, Rică, nu uita,

                        Să faci bine nu se poate!

                        În pădurea noastră, frate,

                        Nu există bunătate

                        De un veac şi jumătate!

Rică-Iepurică pleacă. Se lasă cortina, se face întuneric. Se modifică decorul, apoi se ridică cortina. E lumină. Rică-Iepurică stă abătut într-un aluniş.

 

RICĂ-IEPURICĂ (trist): Ce mă fac, ce mă fac?

                        Să mă-ntorc fără abac?

Pe deasupra alunişului zboară CARARITRA.

 

CARARITRA (râde ironic): Cică, nu are abac,

                        Cine-acum abac mai are?!

                        În pădurea alăturată,

                        Unde-am poposit odată,

                        Picii au carr-cull-atoarre!

RICĂ-IEPURICĂ: Carr-cull-atoare?

                        Ce-o mai fi şi astea, oare?

                        Cararitra, cararitra,

                        Tu, care le ştii pe toate,

                        Spune-mi, oare cum se poate,

                        Oare cum să-mi fac abac?

CARARITRA: Hi, hi, hi! Mai priveşte prin copaci

                        Şi-o să ştii din ce să-ţi faci…

Cararitra zboară din scenă.

RICĂ-IEPURICĂ se învârte de colo-colo, priveşte în sus şi deodată exclamă:

                        Vă-hă-hă, ce prost mai sunt,

                        Cel mai prost de pe pământ,

                        No să merg nici eu la şcoală,

                        Căpăţâna-mi este goală.

                        De ce-i goală-o să vă spun,

                        Stau şi-oftez sub un alun

                        Şi nu ştiu din ce să-i fac

                        Purceluşului abac.

Se adresează Alunului: Moş Alun, moş Alun,

                        Ştiu că eşti atât de bun!

                        Spune-mi, oare pot să-mi fac

                        Din alune un abac?!

ALUNUL: Bineînţeles, puiule!

                        De acu sunt ale tale,

                        Ţi le dau pe toate, iale!

RICĂ-IEPURICĂ (dansează cântând): Mulţumesc, Moş Alun, m-ai salvat!

                        Din alune, din alune, din alune frumuşele,

                        Din alune mititele,

                        Din alune o să-i fac

                        Purceluşului abac!

Încetează să danseze şi zice speriat: Ia priviţi, de-acu e seară,

                        Trag alunele pe sfoară,

                        Câte una, câte două,

                        Sunt deja pe sfoară nouă,

                        Încă una şi sunt zece,

                        Ziua-i pe sfârşite, trece!

                        Vine noaptea, ce mă fac?

                        Nu-i nimic, căci am abac!!!

                        Am abac!!! I-am găsit purceluşului abac!

RIŢA-VEVERIŢA (apare în scenă şi se adresează lui Rică-Iepurică): Noroc, Rică-Iepurică, te-am auzit strigând şi am venit într-un suflet. Ai păţit cumva ceva?

RICĂ-IEPURICĂ: Noroc, noroc, Riţă-Veveriţă. Ce să păţesc? Nu am păţit nimic! Cânt şi eu de bucurie.

RIŢA-VEVERIŢA (mirată): De bucurie?! Dar ce bucurie, mă rog, te-a pălit aşa, din senin?

RICĂ-IEPURICĂ: Secret, nu-ţi spun!

RIŢA-VEVERIŢA: Treaba ta. Dar eu, oricum, sunt foarte bucuroasă! Azi, am primit un 7 la matematică, iar mămica m-a încurajat, chiar mi-a cumpărat o rochiţă nouă! Uite ce culoare minunată! (Se fandoseşte în faţa lui Rică-Iepurică). Iepurică Rică, îţi place rochiţica mea?

RICĂ-IEPURICĂ: Riţă, Riţă-Veveriţă,

                        Toţi copacii au rochiţă,

                        De culoare roşioară…

                        Pa! Eu plec, de-acu e seară.

Nu am timp să pălăvrăgesc. Plec îndată, mă grăbesc.

RIŢA-VEVERIŢA (supărată foc): Eşti un nesuferit, Rică! Nimeni pe lume nu mai are o asemenea rochiţă. Îţi pare rău, ţi-e necaz, mă invidiezi!

                        Că-s frumoasă şi bogată

                        Şi a mea-i pădurea toată…

                        Ia priveşte-n jur, copacii,

                        S-au aprins şi ard ca macii.

Ştii de ce? Pentru că mă iubesc, toată lumea mă iubeşte, pe tine însă nu te iubeşte nimeni… (Dansează în faţa lui Rică-Iepurică).

                        Am strâns patru saci cu nuci,

                        Iar din nucuşoare dulci

                        Mi-am făcut abac, măi Rică,

                        Tu însă nu ai abac,

                        Fiindcă eşti sărac-sărac!

                        Cu săracii nu mă-mpac!

RICĂ-IEPURICĂ: Ba de loc nu sunt sărac.

                        Iată, am şi eu abac.

                        Din alune, din alune,

                        Din alune mititele,

                        Din alune frumuşele…

RIŢA-VEVERIŢA: Mi-ai furat alunele? Ai îndrăznit să furi din livada mea!

                        Iată cine din pădure,

                        Fură-alune, fură mure,

                        Eşti un hoţ şi jumătate!

                        Să furi, Rică, nu se poate!

                        Acuşica ţip odată

                        Şi va şti pădurea toată,

                        Toţi copii o să ştie,

                        Că eşti bolnav de hoţie!

                        Ori îţi place, ori nu-ţi place,

                        Iute dă abacu-ncoace!

Îi smulge lui Rică-Iepurică abacul.

RICĂ-IEPURICĂ (strigă disperat):

                        Dă-mi abacul înapoi

                        Eu alune n-am furat,

                        Sunt un iepuraş cinstit,

                        Chiar alunul mi le-a dat…

Îi smulge Riţei-Veveriţei abacul.

RIŢA-VEVERIŢA strigă: Mamă, mamă! Vino iute, Rică Iepurică mi-a furat abacul, mi-a furat abacul, mi-a furat abacul! E al meu, e al meu, e al meu!

RICĂ-IEPURICĂ (îşi astupă urechile, îi aruncă abacul): Ia-ţi alunele, pe toate,

                        Dar nu ai deloc dreptate,

                        Şi nu ai nici bunătate…

RIŢA-VEVERIŢA: Hi – hi – hi! Auziţi ce spune? E atât de naiv iepuraşul ăsta!

                        Cică n-am deloc dreptate,

                        Cică nu am bunătate!

                        În pădurea noastră, frate,

                        Nu există bunătate

                        De un veac şi jumătate.

                        Vremea e de-acu să ştii –

                        Poţi să-ntrebi şi de copii.

                        Legea junglei ne învaţă

                        Cât trăim în astă viaţă:

                        Cel care-i mai tare

                        E şeful cel mai mare!

Copii, există bunătate-n codru?

VOCI DIN SALĂ: Da, da, da! Nu, nu, nu!

Se lasă cortina, se face întuneric, apoi încetul cu încetul se luminează de parcă ar fi seară. E acelaşi decor, Rică-Iepurică stă trist şi abătut în mijlocul pădurii.

RICĂ-IEPURICĂ: Doamne, Doamne, ce mă fac,

                        Iarăşi sunt făr-de abac.

                        Purceluş, ce mult am vrut,

                        Azi un pic să te ajut.

                        Iartă-mă, n-am reuşit,

                        Însă nu mă dau bătut,

                        Nici acasă nu mai plec,

                        Dorm aici în astă seară,

                        Mâine disdedimineaţă

                        Prin pădure pornesc iară.

                        Nu mă las până nu-ţi fac,

                        Purceluşule, abac!

Se aşează pe o buturugă şi aţipeşte, se întunecă tot mai mult. Deasupra pădurii se aud cocorii care pleacă. Prin scenă zboară frunze colorate. Apare Licăr-Licurici. Umblă şi luminează scena.

LICĂR-LICURICI: Ssst! Lăsaţi-l pe Rică să se odihnească un pic! Ar trebui să economisesc lumina până la sfârşitul poveştii, dar nu mă îndur să-l las pe acest iepuraş drăgălaş într-o pădure atât de întunecoasă, e micuţ şi nu e decât un iepuraş. Zboară cocorii! Pleacă spre alte tărâmuri, unde e mai cald. Dar sunt convins că la primăvară se vor întoarce aici, la cuiburile lor… Priviţi! Chiar şi frunzuliţele încearcă să se smulgă de pe ram.

                        Se smunceşte frunza,

                        Vrea şi ea să zboare,

                        După stolurele,

                        Stoluri de cocoare.

                        Cum să mai rămână

                        Lângă rămurea,

                        Dacă nu mai cântă

                        Nici o păsărea.

                        S-a desprins de creangă,

                        Vântul o ridică

                        Şi o poartă-n braţe

                        Ca pe-o păsărică.

                        Roi de frunzuliţe

                        Ce se rup să zboare –

                        Păsări pe o clipă,

                        Clipe călătoare…

Rică-Iepurică se trezeşte. Licăr-Licurici se doseşte după un arbore.

Sst, mi se pare că l-am trezit din somn pe Iepurică. Nu aş vrea să mă vadă, o să mă pitulesc după un tufar…

RICĂ-IEPURICĂ: Sunt atât de trist. Priviţi, chiar şi pomii sunt trişti.

                        Pomii goi se întristează,

                        La verdeaţa lor visează,

                        Toamna ţese colo jos

                        Din frunze covor frumos.

                        Eu încet, încet păşesc,

                        Teamă mi-e să nu-l strivesc,

                        Şi buchet de frunze-adun,

                        În ierbar să mi le pun…

O să dorm aici, pe acest covoraş de frunze colorate.

Începe să bată vântul.

Dar ce se aude?

VÂNTUL: Vâj, vâj, vâj – prin frunziş,

                        Vâj, vâj, vâj – prin tufiş,

                        Vâj, vâj, vâj – prin arţar,

                        Vâj, vâj, vâj – prin stejar.

RICĂ-IEPURICĂ: Bună seara, moş Arţar,

                        Bună seara, moş Stejar,

                        Voi, care-aţi văzut de toate,

                        Îmi veţi spune cu dreptate,

                        Este-n codru bunătate?

STEJARUL: Este-n codru bunătate!

                        Bunătate de n-ar fi,

                        Pasărea nu ar cânta,

                        Codrul nu ar înverzi.

                        Câte-un pic de bunătate

                        Toţi avem – şi tu, şi eu,

                        Dar să dăruim din ea,

                        Iată lucrul cel mai greu…

VÂNTUL: Vâj, vâj, vâj – prin frunziş,

                        Vâj, vâj, vâj – prin tufiş.

                        Vâj, vâj, vâj – prin arţar,

                        Vâj, vâj, vâj – prin stejar.

Încep să cadă ghinde din stejar.

RICĂ-IEPURICĂ: Plouă cu ghinde, plouă cu ghinde! Moş Stejar, moş Stejar, aş putea oare să-mi fac din aceste ghinde un abac?

STEJARUL: Cum să nu, copil frumos!

                        Vântul ţi le-aduce jos,

                        Ghindele sunt ale tale.

                        Ţi le dau pe toate, ia-le!

RICĂ-IEPURICĂ: Mulţumesc, moş Stejar,

                        Mulţumesc, Vânt hoinar!

                        O să-mi umplu un ghiozdan

                        Doar cu ghinde şi – la drum!

                        Chiar şi dacă-i noapte-n codru,

                        Nu mi-e frică nicidecum.

                        Eu sunt Rică-Iepurică,

                        Nu-i nimic că sunt cam mic,

                        În pădurea mea natală

                        Nu mi-e frică de nimic!

                        Bun rămas, moş Arţar,

                        Bun rămas, moş Stejar,

                        Bun rămas, Vânt hoinar.

ARŢARUL, VÂNTUL şi STEJARUL: La revedere, Rică-ă-ă!!!

Se stinge lumina, apare Licăr-Licurici.

LICĂR-LICURICI: Ce ne facem, copilaşi, mi se cam termină lumina în felinare. Cum să-i luminez drumul spre casă lui Rică?! De fapt, ia priviţi! (Apare luna mare şi frumoasă, cerul este presurat cu stele).

                        De după-o perdea albastră

                        Luna a ieşit,

                        Cu un nouraş de zdreanţă

                        S-a acoperit.

                        Noapte caldă, liniştită,

                        Noapte luminoasă,

                        Sus pe cer, printre steluţe,

                        Luna e frumoasă!

Se lasă cortina. După o pauză cortina se ridică. E a doua zi dimineaţa. Pădurea e luminată de un soare blând, a unui început de toamnă. Pe planul din faţă: căsuţa purceluşului Dolfi. Pe planul secund: căsuţa cu inscripţia „ŞCOALA DIN PĂDURE”. Lângă căsuţa lui Dolfi, stă Lupul în cârje.

LUPUL (urlă): U-u-u-u, u-u-u-u, u-u-u-u… Unde e oare groapa aceea, care trebuia să fie lângă căsuţa purceluşului? Nu o văd nicăieri! Eh! M-a minţit, m-a păcălit Rică. Dacă îl prind, îi rup urechile! Ce mă fac acum?

                        Sunt bătrân şi fără dinţi,

                        N-am prieteni, n-am părinţi,

                        N-am pe nimeni, sunt orfan.

                        Nam mâncat de-acu de-un an!

                        U-u-u-u, u-u-u-u, u-u-u-u…

                        Asta-i viaţă, ăsta-i trai,

                        Când putere nu mai ai?!

Lupul pleacă.

DOLFI (iese din căsuţa sa cu o traistă mare pe care abia o poate duce în spate):

                        Când umblam la grădiniţă,

                        Eram încă mititel.

                        Azi sunt foarte bucuros

                        Că am mai crescut niţel.

                        Şi mai mare am să cresc,

                        Am să-nvăţ cum să citesc,

                        Cum să scriu, să socotesc,

                        Toate-am să le reuşesc.

                        Căci aş vrea să ştiţi, copii,

                        Sunt elev în clasa-ntâi.

Sunt elev în clasa-ntâi, sunt elev în clasa-ntâi!!! Da! Sunt elev în clasa-ntâi!!!

Scotoceşte în traistă şi scoate un abac.

Priviţi ce abac frumos mi-a dăruit Rică! E din ghinzi. Şi mi-a mai dăruit încă multe, multe ghinzi de la moş Stejar. Rică m-a învăţat să număr pînă la zece, pînă la o sută, chiar pînă la o mie. Iată: o ghindă, două ghinzi, trei ghinzi, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10…

                        Toată noapte-am înşirat,

                        Toată noapte-am numărat,

                        Şi să număr, în sfârşit,

                        În sfârşit am învăţat!

                        Am să-nvăţ în toată ziua

                        Multe lucruri, vreau s-ajung

                        Profesor, dar până-acolo

                        Mai e drumul încă lung.

RICĂ-IEPURICĂ: Noroc, Dolfi.

DOLFI: Noroc, Rică. (Îşi strîng lăbuţele).

 

RICĂ-IEPURICĂ: Ce trăistuţă mare ai, Dolfi! Cu ce ai umplut-o?

DOLFI: Secret.

RICĂ-IEPURICĂ: Spune-mi şi mie secretul!

DOLFI (cu îndoială în glas): Să ţi-l spun? Ei, hai, fiindcă eşti prietenul meu cel mai devotat, ţi-l voi spune, dă urechiuşa-ncoace! (Îl apucă de urechiuşă pe Rică Iepurică, i-o dă într-o parte şi-i şopteşte ceva).

RICĂ-IEPURICĂ (mirat): Da?

DOLFI (mândru): Da!

                        Toată noapte-am numărat,

                        Toată noapte-am înşirat…

RICĂ-IEPURICĂ: Bravo, Dolfi! Dar de ce atât de multe?

DOLFI: Cum de ce? Dacă cineva nu va avea, atunci eu, hop, şi-i dau unul, pricepi?

                        Nici o notă rea de „doi”

                        Prin agende nu va trece,

                        Vom primi cu toţii-n clasă

                        Numai „zece”, numai „zece”!

RICĂ-IEPURICĂ: Formidabil, Dolfi, formidabil, eşti tare deştept! Tare mai eşti deştept!

DOLFI: Rică, vezi căpăţâna asta a mea? Ştii cu ce e plină?

RICĂ-IEPURICĂ: Cu ce, Dolfi?

DOLFI: Cum, nu ştii? Cu matematică, Rică.Cu MA-TE-MA-TI-CĂ! Aztăzi neapărat o să iau o notă de „zece” la matematică! Să pornim mai iute spre şcoală! Ard de nerăbdare, va fi prima mea notă bună în agendă.

Deodată apar de undeva o mulţime de note de „2” care sunt agresive şi încearcă să-i atace pe Rică şi pe Dolfi.

RICĂ-IEPURICĂ: Ce se întâmplă? Apără-te, Dolfi!

DOLFI: Apără-te, Rică! Notele de „doi” să dispară din calea noastră…

RICĂ-IEPURICĂ şi DOLFI (calcă în picioare notele de „doi”, apoi cântă):

                        Ce mai bucurie mare pentru noi,

                        De azi înainte, notele de „doi”,

                        Notele de „doi”, notele de „doi”,

(cu glas gros) De azi înainte notele de „doi”

                        N-o să mai revină iarăşi printre noi,

                        N-o să mai revină iarăşi printre noi!

RICĂ-IEPURICĂ: Am reuşit, Dolfi!

DOLFI: Am reuşit, Rică! Să mergem la şcoală! (pornesc cântând)

                        Noi pornim, pornim la şcoală,

                        Greu e drumul printre cetini…

                        Dar nimic nu-i greu pe lume,

                        Când ai mulţi prieteni!

În calea lor apar câteva note firave de „1”, „2”, „3”, „4”, „5”. Dolfi şi Rică le înlătură din drum.

                        Nici o notă rea, nici o notă rea

                        Prin agende nu va trece,

                        La o parte, note rele!

                        Vino-n codru, nota „zece”!

Apare frumoasa notă de 10, îi ia de mănă pe Rică şi pe Dolfi şi merg mai departe tustrei cântând:

                        Noi pornim, pornim la şcoală,

                        Greu e drumul printre cetini…

Cu ghiozdane în spinare, vin dintr-o parte a scenei Martinică şi Riţa-Veveriţa.

MARTINICĂ: Ia te uită cine trece!

RIŢA-VEVERIŢA: Dolfi, şi cu nota „zece”?!

RIŢA-VEVERIŢA şi MARTINICĂ (într-un glas):

                        Asta-i bună, asta-i bună!

                        „Zece” i-a luat de mână

                        Şi pe Dolfi şi pe Rică,

                        Zău, nu mai pricepi nimică!

Sar înaintea lui Dolfi şi a lui Rică-Iepurică, îl apucă pe Dolfi, îi iau trăistuţa şi i-o zgâlţâie zicând:

Fu! Ce trăistuţă urâtă are „scăfârlie goală”!

RIŢA-VEVERIŢA (vrea să smulgă nota „zece” din mâna lui Dolfi):

                        Nota zece e a mea,

                        Eu mă plimb cu ea prin şcoală!

                        Dă-mi-o-ncoace chiar acum,

                        Tu ai scăfârlia goală!

MARTINICĂ: Dolfi merge de mână cu nota „zece”, dar nu ştie să numere nici până la trei.

DOLFI (scâncind): Nu e adevărat, eu ştiu să număr…

RICĂ-IEPURICĂ: Lăsaţi-l în pace pe Dolfi! Dolfi e deştept, are o scăfârlie plină, plină cu Ma-te-ma-ti-că. Şi ştie să numere, chiar mai bine decât voi!

DOLFI: Da, ştiu, Rică m-a învăţat. Rică mi-a dăruit abac.

MARTINICĂ şi RIŢA-VEVERIŢA (într-un glas): Abac?! Vai de mine, ce mă fac,

                        Am uitat să-mi iau abac.

MARTINICĂ: Astăzi nu mai plec la şcoală,

                        Scăfârlia-mi este goală!

Hai acasă, Veveriţo!

Apar o mulţime de note rele care îi înconjoară pe Martinică şi pe Riţa-Veveriţa.

NOTELE RELE (către Martinică şi Riţa-Veveriţa): Înspre şcoală împreună

                        Vom merge cu voi de mână!

                        Căci în şcoală fără voi

                        Nu putem intra nici noi!

MARTINICĂ şi RIŢA-VEVERIŢA: Nu vrem, nu vrem să mergem cu voi la şcoală, vrem să mergem de mână cu Nota „Zece”!

RICĂ-IEPURICĂ: Hai, Dolfi, să-i lăsăm să se descurce singuri.

Dolfi şi Rică se pornesc, dar deodată DOLFI se opreşte: Rică, dar secretul?

RICĂ-IEPURICĂ: Secretul? Ţine-l acolo, ascuns în trăistuţă, să nu ştie nimeni de el! Ăştia doi, nu merită ajutorul nostru.

DOLFI: Rică, mi-e milă de ei, hai să-i iertăm. Totuşi, sunt colegii noştri. Suntem cu toţii atât de micuţi, cînd vom creşte ne vom amuza pe seama acestor întâmplări!

RICĂ-IEPURICĂ: Bine, m-ai convins! (Strigă) Martinică, Riţo-Veveriţo, veniţi încoace, Dolfi vrea să vă dăruiască ceva!

RIŢA-VEVERIŢA: Nuci?

MARTINICĂ: Mure?

DOLFI: Ba nu, închideţi-vă ochii, e o surpriză.

RIŢA-VEVERIŢA: Ce vreţi, nu avem nevoie de nimic! Lăsaţi-ne în pace!

RICĂ-IEPURICĂ: Nu vă fie frică, totul va fi bine.

Notele rele se fac tot mai mici şi mai mici, până dispar.

DOLFI: Fel de fel de lucruri am

                        În trăistuţa mea cea mare.

                        Am de toate, am de toate,

                        Chiar şi multă… bunătate.

RIŢA-VEVERIŢA (deschide ochii şi zice batjocoritor): Bunătate? Aţi auzit copii?

                        În pădurea noastă, frate,

                        Nu există bunătate

                        De un veac şi jumătate…

Hai, Martinică, hai să ne întoarcem acasă! N-o să ne dea nimic. Vor să ne mintă.

MARTINICĂ: Riţo, taci, închide gura, închide ochii! Ai şi tu un pic de răbdare!

DOLFI: Oare ce-o să scot acum

                        Din trăistuţa mea cea mare

                        Pentr-un urs şi-o veveriţă?

                        Câte un abac la fiecare!

RICĂ-IEPURICĂ: Deschideţi ochii!

MARTINICĂ şi RIŢA-VEVERIŢA (într-un glas): Abac?

MARTINICĂ: Ce minunăţie! Mulţumesc, Dolfi, iartă-mă, m-o-r-r de ruşine, m-o-r-r de ruşine. Ne-ai salvat. M-o-r-r de ruşine! M-am purtat atât de urât…

RIŢA-VEVERIŢA (cu jumătate de glas): Mulţumesc, Dolfi. Nu ştiam că bunătatea seamănă cu un abac. Şi eu credeam că în pădurea noastră nu există bunătate!

DOLFI: Este-n codru bunătate!

                        Bunătate de n-ar fi,

                        Pasărea nu ar cânta,

                        Codrul nu ar înverzi.

                        Câte-un pic de bunătate

                        Toţi avem, şi tu, şi eu,

                        Dar să dăruim din ea,

                        Iată lucrul cel mai greu…

Se apropie celelalte personaje, elevi în clasa-ntâi: Răţuşca, Ciuta, Bursucii, Ariciul, Puiul de Turturică. Toţi se salută cu Dolfi şi cu Rică-Iepurică. Vine şi Riţa Veveriţa cu Martinică. Se aude urletul lupului bătrân. Micuţii nu-l iau în seamă şi pornesc spre şcoală cântând:

                        Mergem, mergem toţi la şcoală,

                        Greu e drumul printre cetini,

                        Să ne ţinem strâns de mână

                        Şi să fim prieteni.

Se stinge luminiţa, apoi iarăşi se aprinde. Pe planul din faţă: căsuţa, înconjurată de cetini, cu inscripţia „ŞCOALA DIN PĂDURE”.

CARARITRA (în timp ce personajele ies rând pe rând şi se închină în faţa spectatorilor):

 

                        Nu mai este tristă şcoala,

                        Plină e de prichindei,

                        Glăsucioarele răsună,

                        Clinchete de clopoţei.

 

                        La şcoala din pădure,

                        În clasa-ntâi învaţă

                        Un pui de veveriţă,

                        Un iepuraş, o raţă.

                        Un purceluş cuminte,

                        O ciută, un arici,

                        Un pui de turturică,

                        Şi doi bursuci voinici.

                        Din coajă de mesteacăn

                        Elevii-şi fac caiete,

                        Se-aşează în băncuţe

                        Şi scriu pe îndelete.

                        Pe foaie de mesteacăn

                        Şi iepuraşul scrie,

                        Iar Dolfi, purceluşul,

                        De-acu pân-la o mie

                        Să numere, fireşte,

                        Făr-de abac el ştie.

VOCE DE DUPĂ SCENĂ: În orice an, în curtea şcolii,

Ţinându-se timid de mână,

În zi de toamnă liniştită,

Un pâlc de prichindei se-adună.

 

                        În ochii lor sclipesc steluţe,

                        De bucurii, nemărginite,

                        Şi cine ştie câte drumuri,

                        De-aici prin lume sunt pornite.

 

                        Până mai ieri amici de joacă,

                        Îi vezi plecaţi acum de-acasă,

                        Vor trece ani, ei vor rămâne,

                        Colegi de şcoală şi de clasă.

 

                        Şi vor avea şi alţi prieteni,

                        Şi alţi amici, dar n-o să poată,

                        Această minunată zi,

                        S-o uite careva vreodată!

                        Iar peste ani, când se vor strânge,

                        Puţini sau mulţi, iar împreună,

                        Vor râde poate, şi vor plânge,

                        Şi se vor ţine iar de mână.

                        Ca şi acum, în plină toamnă,

                        În zi de mare sărbătoare,

                        Când stau ca puii, ocrotiţi,

                        De prima lor învăţătoare.

                        Am vrea, ştiu bine, uneori,

                        Să fim, ca şi odinioară,

                        Copii cuminţi, şi pe o clipă

                        Să stăm cu toţii grămăjoară.

Se face întuneric, vine LICĂR-LICURICI: Extraordinar! Mi-a ajuns lumină pentru toată povestea! Acum pot să-mi găsesc liniştit papucelul. Ce-i drept, e cam întuneric pe-aici…

CARARITRA (apare în fugă):

Stai, Licăr-Licurici. Nu mai bâjbâi, ţi-am găsit eu papucelul!

Îi întinde papucul. Scena se luminează.

CARARITRA: A luat sfârşit povestea.

                        O poveste despre şcoală,

                        Despre pici frumoşi şi şmecheri

                        Din pădurea mea natală!

CORTINA