Scenete

Abonează-te la fluxul RSS

Scenete pentru copii

Şcoala din Pădure
Puiul de elefant a urcat pe curcubeu
Vârcolacii au furat Luna
Căsuţa iepuraşului Urechiuşă-Gri
Bunicul de după flacăra lumânării
Un extraterestru în codru

Tipăreşte

Bunicul de după flacăra lumânării

PERSONAJELE:

Piese de teatru şi Scenete pentru copii - Bunicul de după flacăra lumânării

MOŞ ION

MĂTUŞA MĂRIOARA

SANDU ŞI SĂNDUŢA, nepoţii lui moş Ion şi ai mătuşii Mărioara

ŞTEFAN CEL MARE

JURJEA CIUTUREANU – copil, apoi ostaş

CÂŢIVA COPII

CÂŢIVA BOIERI DE PE VREMEA LUI ŞTEFAN CEL MARE

DOI BOIERI DIN VREMEA NOASTRĂ

DECORUL:

Într-un colţ al scenei – interiorul unei căsuţe ţărăneşti. Icoană în colţ. Un pat, o măsuţă, un portret pe perete. Mătuşa Mărioara aşezată pe un scăunaş, împleteşte. Moş Ion culcat în pat, învârteşte butonul unui aparat de radio instalat pe o noptieră.

În odaie se revarsă melodia unui cântec:

                        Suflă vântul când e toamnă,

                        Ploaia bate în fereşti,

                        Amintirile ne duc

                        La căsuţa cu poveşti.

                         

                        Cât de mult am vrea cu toţii

                        Să mai fim o dată mici…

                        Veneam nepoţei vreo zece

                        În căsuţă la bunici…

                         

                        Astăzi nu mai e bunica,

                        Nici bunicul, au plecat…

                        Numai este nici căsuţa,

                        Alta-nloc s-a ridicat.

                         

                        Câte snoave şi poveşti

                        Oare au luat cu ei?

                        Câte vorbe blânde, dulci,

                        Au spus ei la nepoţei?

                         

                        Chiar de vrem, a vremii roată,

                        N-o întoarcem, iarăşi mici

                        Nu mai devenim vreodată…

                        Azi suntem şi noi bunici.

                         

                        Casa noastră e acum

                        Cu poveşti şi snoave plină,

                        Ochii i-aţintim spre drum,

                        Când nepoţii or să vină?

                         

                        Ne vom bucura nespus,

                        Căci atâtea lucruri bune

                        Mai avem încă de spus…

                        Oare toate le vom spune?

                         

                        Suflă vântul, încă-i toamnă,

                        Ploaia bate în fereşti,

                        Hai grăbiţi-vă, nepoţi,

                        La căsuţa cu poveşti!

MĂTUŞA MĂRIOARA (enervată): Ioane, auzi? Dă mai încet radioul!

MOŞ ION: Dar, Mărioară, cântă atât de frumos…

MĂTUŞA MĂRIOARA: Ei şi? Totuna dă mai încet… Mi-ai spart timpanele!

MOŞ ION (dă mai încet radioul): Eh, că tare acră te-ai mai făcut, Mărioară, de când ai îmbătrânit.

MĂTUŞA MĂRIOARA: Cine, eu? Am îmbătrânit? Iaca asta n-o mai cred… Uită-te la tine, Ioane. Nu că bătrân, dar mai eşti şi surd pe deasupra. Zău, Ioane, ce se întâmplă cu tine în ultima vreme?

MOŞ ION: Nu ştiu, Mărioară, nu ştiu… De răul tău, probabil.

MĂTUŞA MĂRIOARA (cochetă):Iaca na! Tot eu vinovată… (Se aud bătăi în uşă) Ioane, ia vezi cine bate!

MOŞ ION: Du-te tu,Mărioară! Că eşti mai tânără.

MĂTUŞA MĂRIOARA (se scoală de pe scăunaş, pune andrelele pe masă, zice cu năduf către sală): Uite-aşa, oameni buni, toată viaţa: Mărioară-ncolo, Mărioară-ncoace, du-te tu, Mărioară… Atâta am auzit. De la şaisprezece ani… De când m-am măritat… Şi de ce m-am măritat eu cu tine, Ioane?

MOŞ ION: Cum de ce? Ca să nu rămâi fată bătrână.

MĂTUŞA MĂRIOARA: Of, că tare bengos mai eşti…

MOŞ ION: Or să ne rupă uşa, Mărioară! Ce stai?!

MĂTUŞA MĂRIOARA (se apropie de uşă): Cine e acolo?

Se aud glasuri de copii.

 

SANDU ŞI SĂNDUŢA: Noi, bunico!

MĂTUŞA MĂRIOARA: Aracan de mine şi de mine, Ioane! A venit Aglaia cu copii! Fă un pic de curat prin casă… Uite ce tărăboi e! Doamne, Doamne! N-a fost pe la noi, Aglaia, din iarna aceea… (Deschide uşa)

 

SĂNDUŢA ŞI SANDU (îi sar în braţe Mărioarei): Bunico! Bunico, am venit la voi! Pe toată vacanţa! Tata ne-a trimis.

MĂTUŞA MĂRIOARA ( îi îmbrăţişează pe copii, îi sărută): Ce-aţi mai crescut! Sunteţi aproape cât mine! Dar tot jigăriţi… Nu cumva maica ceea a voastră nu v-a mai hrănit de când aţi stat la noi? Vino, Ioane, ce stai de parcă ai fi un străin?!

SĂNDUŢA: Bunico, ăsta e bunelul? Nu l-am văzut până acum.

MĂTUŞA MĂRIOARA (îşi şterge o lacrimă): E bunicul, scumpo… E bunicul… Şi l-ai văzut… Numai că erai atunci mică, mică… Nu-l ţii minte. (Se adresează lui Ion) Îţi aminteşti, Ioane, cum ni i-a lăsat Aglaia mici-mititei şi s-a dus? Să facă bani…

MOŞ ION: Îmi amintesc, Mărioară, îmi amintesc. Când s-a întors, mai să nu-i recunoască. Îi îngrăşasem ca pe nişte păpănaşi. (Îşi deschide larg braţele) Ei, hai să vă pupe şi bunelul! (Îi sărută, îi îmbrăţişează) Lasă, Mărioară… Să vezi ce copii fac eu din ei în câteva săptămâni.

SĂNDUŢA (se lipeşte de bunica):Bunico, dar de ce nu mai vii pe la noi?

MĂTUŞA MĂRIOARA: Cum să mă urnesc de-acasă, dragă, dacă nu am cu cine lăsa moşneagul? E şi el ca un copil mic… Iaca nu pricep, cum de-aţi venit? Căci doi ani în urmă, într-o iarnă când v-am vizitat şi am vrut să vă aduc aici în sat, maică-ta: nu şi nu… Nici în ruptul capului… Că aici e frig, că nu avem apă… Eh!

SANDU: Nici acum nu vroia să ne lase. Dacă nu se stropşea tata la ea…

MĂTUŞA MĂRIOARA: Aracan de mine şi de mine! Cum să strige la Aglaia noastră!

SANDU: Linişteşte-te, bunico. N-a strigat. Doar că i-a zis că nu mai rabdă să ne vadă toată ziulica stând în faţa televizorului sau în faţa computerului. De aceea şi suntem atât de slabi, zice tata…

SĂNDUŢA: Da! Ce folos că ne îndoapă cu de toate? Dacă nu alergăm desculţi prin ploaie, nu ne bate vântul, degeaba.

MĂTUŞA MĂRIOARA: Vai de mine şi de mine, da’ unde-i Aglaia? Văd că nu mai întră, nu cumva aţi venit singuri?

SĂNDEL: Ei da, bunico, am venit cu Jorj, şoferul lui tata, verişorul nostru, băiatul lui nenea Andrei.

MĂTUŞA MĂRIOARA: Care Jorj, Ioane, auzi? Nu cumva ei îi zic Jorj nepotului nostru? (Se adresează copiilor) V-a adus Gheorghiţă?

SĂNDUŢA: Toată lumea-i zice acum Jorj. El ne-a adus. Ce, n-aţi ştiut? Tata nu-i Toader, cum îi ziceţi voi, da e domnul Fiodor Pricochievici, mama nu e Aglaia, da e doamna Aglaida Ivanovna, iar Jorj e Jorj, că aşa-i la modă în capitală!

MOŞ ION: Adică, cum vine asta? E ca şi cum am ajuns, eu, Ivan?!!! Şi unde e Gheorghiţă?

SANDU: Păi, ne-a lăsat la marginea satului, ne-a explicat cum să ajungem până aici şi a plecat, tata l-a sunat la mobil şi i-a spus să se întoarcă repede.

MĂTUŞA MĂRIOARA: Iac-aşa, Ioane, cresc nepoţii. De la 5 luni l-am crescut pe Gheorghiţă, iar acum băiatul nici nu are timp să ne vadă.

MOŞ ION: Lasă, Mărioară, dacă mori, or să vină cu toţii să le dai de pomană.

MĂTUŞA MĂRIOARA: Of,Ioane, vorbeşti şi tu, sperii copiii…

MOŞ ION: Nu-ţi fă inimă rea… Nu se sperie ei aşa, cu una cu două.

Sună telefonul, Sandu scoate un telefon mobil din buzunar, îl duce la ureche.

SANDU: Alo, mama, tu eşti? Da, am ajuns. Totul e bine, ne place aici. Mâinile? Nu le-am spălat încă. Da, imediat. Buneii? Da, sănătoşi, voioşi.

SĂNDUŢA (îl trage de mânecă):Dă-mi şi mie, vreau să vorbesc!

SANDU: Mama, Sănduţa e obraznică, îmi smulge telefonul din mână… (Se bosumflează) Iaca i-l dau.

SĂNDUŢA: Mama, mama! Da! E foarte bine! Cum? Bunica? E aici, alături. (Îi întinde telefonul bunicii)

MĂTUŞA MĂRIOARA (speriată):Vai de mine, ce-i asta, ce să fac?

SĂNDUŢA (râde): Telefon, bunico, du-l la ureche, vorbeşte cu mama!

MĂTUŞA MĂRIOARA: Aracan de mine şi de mine. Cu maică-ta?! Alo, alo, tu eşti, Aglaie? Nu te-am cunoscut. Ce zici? A, da, o să îmbogăţeşti.(Râde) Ştiu, ştiu că eşti bogată! Ce mai faci, Aglaie?! Dar Toader?! Aşa?! De ce nu mai veniţi pe la noi?! Nu aveţi timp?! Ce să-i faci… Vrei să vorbeşti şi cu taică-tău? Te grăbeşti? Unde?! La concert?! Bine, Aglaie, bine! Stai fără grijă! Avem de toate! Rămâi sănătoasă! (Foarte emoţionată, lui Ion) Aglaia a zis că o să vorbească mâine cu tine. Acum se duce cu Toader la concert.

MOŞ ION (îi cere lui Sandu telefonul mobil): Ia să văd şi eu ce drăcovenie e asta. Ca să vezi, Mărioară… Câte nu-i dă omului prin cap… Uite măi, mare minune!

MĂTUŞA MĂRIOARA: Lasă minunile, Ioane! Toată viaţa mi-ai umblat cu „minunile”, eu cu lucrul. Du copiii în cămară să-şi spele mânuţele, apoi vezi în bucătărie, este friptură, mămăliguţă…

MOŞ ION: Hai, copii! Repejor la bucătărie!

SĂNDUŢA: Bunico, tu nu mergi cu noi?

MĂTUŞA MĂRIOARA: O să vin, o să vin. Iaca să-mi odihnesc un pic ciolanele şi vin. (Mătuşa îşi ia andrelele, se aşează pe scăunaş şi croşetează) Of, of, of, că tare mă mai dor picioarele…(Cineva bate la uşă) Oare cine să fie? S-o fi întors Gheorghiţă? (Se apropie de uşă şi întreabă) Cine e acolo?

(Deschide uşa, vorbeşte cu cineva, apoi se întoarce în cămară, îşi aruncă un şal pe umeri şi strigă) Ioane, auzi? Eu plec la soră-mea Pelaghia. S-a îmbolnăvit, săraca! N-o să vin în seara asta acasă! Ai grijă de copii! Să-i culci devreme! Auzi, Ioane?!

Se aude glasul lui moş Ion.

MOŞ ION: Aud, Mărioară, aud! Du-te, mă descurc eu. Copilaşii sunt cuminţi, stai fără de grijă…

Mărioara pleacă. Apar copiii cu moş Ion.

MOŞ ION: Ei? Cum? V-a plăcut friptura?

SANDU: O, da, e klassnaia!

 

MOŞ ION: Da ce cuvânt mai e şi ăsta?

SANDU: Păi… un cuvânt. Nu e de-al nostru.

MOŞ ION: Şi ce o fi însemnând?

SANDU: Păi… e bună friptura, e foarte bună.

MOŞ ION: Măi copii, aveţi grijă să nu mă învăţaţi şi pe mine cu fel de fel de cuvinte din astea, că te pomeneşti că mâine-poimâine nu mă mai înţelege baba şi mă alungă de-acasă… Şi ziceţi că e bună friptura cu mămăliguţă?

SĂNDUŢA: Foarte bună, foarte bună, mama niciodată nu ne pregăteşte mămăliguţă. Zice că s-a săturat de mămăligă de pe când era mică. Dar nouă ne place…

MOŞ ION: Îmi pare bine. Iar acum, dacă tot baba e plecată, ce facem, ne culcăm sau mai stăm la taclale?

SANDU: Da ce, bunele, o să ne culcăm odată cu găinile?

SĂNDUŢA: Acasă ne culcăm târziu, târziu, după miezul nopţii…

MOŞ ION: Vai de mine, da ce aveţi voi de făcut? Sărmanii copii… Nici să doarmă nu le dau voie.

SANDU: Ba nu, bunele! Privim televizorul, ne jucăm la computer…

SĂNDUŢA: Sandu, cât e ora? Începe filmul.

SANDU: Care film?

SĂNDUŢA: Ai uitat? Acel cu Swartzneger! U-u-u! Ce film! Cu împuşcături, cu explozii.

SANDU: Bunele, deschide mai iute televizorul!

MOŞ ION (cu tângă în glas):Care televizor, băiete? S-a stricat televizorul nostru încă de astă-iarnă… Baba bombănea mereu, mă dojenea, da’ acum ar mai vrea şi ea să privească din când în când câte-o emisiune.

SĂNDUŢA: Atunci… Atunci… Hai să ne jucăm la computer.

SANDU: Ce computer, Sanda? Trezeşte-te. Ei nici n-au auzit de aşa ceva. Of, că tare mai eşti tiomnaia. Nu vezi? Nu au nimic. Absolut nimic…

SĂNDUŢA: Bunele, Sandu mă numeşte tot timpul tiomnaia, spune-i să nu-mi mai zică aşa!

MOŞ ION: Dar ce mai înseamnă şi asta?

SANDU: Păi, înseamnă că e proastă ca noaptea…

MOŞ ION: Nu e frumos, băiete! Zău!

SANDU: Ei, mare lucru! Un cuvânt ca atâtea altele…

MOŞ ION: Să ştii că e mare lucru. Cuvântul are putere. Tămăduieşte, mângâie, şfichiuieşte, doare, răneşte. Cuvântul nu trebuie aruncat în vânt…

SĂNDUŢA (scânceşte): Nu înţeleg nimic, mi-e urât. M-am săturat. O sun pe mama. Vreau acasă…

SANDU: Eşti nebună? Mama e la concert.

SĂNDUŢA: Ei şi? Mie totuna mi-e urât. Vreau să văd filmul! Acasă avem trei televizoare, aici nu au nici unul. Sandu, ei sunt săraci… Ca vecinii noştri…

MOŞ ION: Săraci, zici? Ca vecinii voştri? Dar cine sunt ei?

SANDU: Ei, nişte nespălaţi. Au o casă, cade peste dânşii… Nu e ca a noastră. Noi avem o casă, bunele, kankretno, cu trei etaje, dar ei, sunt vai de ei!..

MOŞ ION: Dragii mei, nu e bine să-i judeci pe alţii. Fiecăruia, după cum îi merge în viaţa asta. Dumnezeu îi are pe toţi în pază… Şi pe cel sărac, şi pe cel bogat. Poate voi nu ştiţi încă, dar există şi altfel de bogăţie pe lume: cea a sufletului. V-a spus cineva vreodată ce înseamnă bogăţia sufletească?

SĂNDUŢA: Nu. Şi nici nu vrem să ştim! Eu vreau televizor! Vreau acasă! Imediat! Aici, la voi, e tare urât! Nu degeaba mama se certa cu tata şi zicea să nu venim în fundătura asta! O sun pe mama!

SANDU: Ogoieşte-te, ţi-am spus! E târziu, o sunăm mâine.

SĂNDUŢA: Da eu vreau să o sun acum! Să-l trimită pe Jorj să ne aducă televizorul din camera ta!

SANDU: U, u! Că deşteaptă mai eşti! Să-ţi aducă televizorul tău, nu pe-al meu!

SĂNDUŢA: Ba pe-al tău!

Se stinge lumina.

SANDU: Hopa na! S-a stins şi lumina!

SĂNDUŢA (plânge): Vreau acasă! Vreau acasă!

SANDU: Linişteşte-te! Nu vezi că bunicul se supără?

MOŞ ION: Lăsaţi că nu mă mai supăr… Mai rău e că iaca nu ştiu când şi unde am greşit…

SANDU: Da ce ai greşit, bunele?

MOŞ ION: Am greşit, măi copile… Cu copiii mei am greşit… Şi eu, şi baba. Le-am dat multe, am muncit pentru ei, da iaca ceva foarte important am uitat să le dau.

SĂNDUŢA: De ce ai uitat? Dacă nu uitai, poate că acum am fi fost cu mult mai bogaţi.

MOŞ ION: Sunteţi îndeajuns de bogaţi, dar totodată prea săraci şi mi se pare uneori că pentru sărăcia voastră eu port vina… N-ar fi trebuit să uit. Îmi zicea bunicul meu: „Să nu uiţi, Ioane!” Iar eu am uitat… A fost război, a fost foamete, au fost vremuri de grea cumpănă şi poate că dacă nu-mi mureau părinţii de tineri, altfel ar fi crescut şi copiii mei, şi altfel aţi fi fost şi voi. Ar fi avut cine să le povestească şi să vă povestească despre lumânare…

SANDU: Despre ce lumânare vorbeşti, bunele?

MOŞ ION: Staţi aici un pic! Acuşi mă întorc. Să nu vă fie frică de întuneric. Aşa e pe la noi… Se stinge des lumina. Dar nu acest întuneric e cel mai groaznic.

SĂNDUŢA: Sandu, vreau acasă.

SANDU: Linişteşte-te! N-avem unde să ne ducem până mâine.

Intră Moş Ion.

 

MOŞ ION: Iată, copii, aceasta e lumânarea. Nu e obişnuită. E fermecată.

SĂNDUŢA: Fermecată?!

MOŞ ION: Da, e fermecată (aprinde lumânarea). Ia veniţi aici lângă mine! Mai aproape. Aşa, bine. Acum priviţi prin flăcăruia aceasta galbenă-albastră! Vedeţi ceva?

SANDU: Nu văd nimic, bunele.

MOŞ ION: Dar tu, copilo?

SĂNDUŢA: Eu? Nu ştiu. Mai bine spune-ne ce vezi tu.

MOŞ ION: O, o! Eu văd multe. Iată, dincolo de flăcăruia galbenă-albastră, de cealaltă parte a măsuţei, pe un scăunaş de lemn, stă aşezat un bătrânel cu pleata albă-albă. Alături de el, lipiţi unul de altul, stau doi copilaşi cam de vârsta voastră, un băieţel şi o fetiţă…

SANDU: Adevărat?

MOŞ ION: E purul adevăr, căci lumânarea din faţa voastră are proprietăţi miraculoase.

SĂNDUŢA: Dar cine sunt cei doi copii de după flacără? Cine e acel bătrânel?

MOŞ ION: Băieţelul sunt eu, fetiţa e soră-mea Anica. Iar bătrânul e bunicul.

SANDU: Sanda, tu vezi ceva?

SĂNDUŢA: Mi se pare că întrezăresc o siluetă… Ia uită-te şi tu mai atent! Bunele, ce face bunicul tău acolo?

MOŞ ION: Bunicul povesteşte… Iar noi ascultăm… Eu şi Anica îl iubeam tare pe bătrân. Îi purtam cinstea. Pe vremea noastră celor matur i te adresai cu „mata,” nu ca acum… Eh, cum s-au mai schimbat timpurile…

SĂNDUŢA: Şi ce vă povesteşte bătrânul?

MOŞ ION: Chiar vreţi să ştiţi?

SANDU: Bineînţeles… Că totuna nu avem altă ocupaţie. Dacă nu-i lumină…

MOŞ ION: Aşa se întâmplă… Tot răul e spre bine… Ia fiţi voi atenţi şi ascultaţi! E neapărat să fiţi atenţi, altfel bunicul de după flacără se supără şi pleacă. Aţi înţeles?

SANDU: Am înţeles, bunicule, am înţeles. Dacă zici mata…

Se lasă o pauză, se aude melodia cântecului:

 

Suflă vântul când e toamnă,

Ploaia bate în fereşti…

MOŞ ION: Poate că nu vedeţi prea bine încă, dar peste un timp veţi observa tot atât de limpede ca şi mine ce e dincolo de flacără. Uite, chiar acum îl văd pe bunicul cum se apleacă şi aruncă nişte vreascuri în gura sobei. Afară e toamnă târzie, focul pâlpâie, iar eu cu soră-mea Anica aşteptăm cuminţi să înceapă povestea.

SĂNDUŢA: Ce fel de poveste, bunicule?

MOŞ ION: O poveste minunată, copilo… „Tu, Ioane, şi tu, Anică, ne zice bunelul, veţi creşte mari, veţi avea copii şi apoi, fără să băgaţi de seamă, timpul va trece, şi vă veţi trezi într-o bună dimineaţă înconjuraţi de o grămadă de nepoţi… Şi atunci, Ioane, şi Anică dragă, să aprindeţi această lumânare şi să povestiţi nepoţilor voştri ceea ce vă voi spune eu acum!”. „Dar ce se va întâmpla, bunicule, dacă uităm?”, îl întreb eu pe bunic. Şi el îmi zice: „Să nu uiţi,Ioane, şi nici tu, Anică, pentru că un neam fără istorie e ca un pom fără rădăcină. Se usucă pomul şi se stinge neamul care nu-şi respectă istoria. Ca să nu uitaţi, vă las această lumânare. Când o veţi aprinde, eu voi veni îndărătul ei şi vă voi aminti…”. Şi mi-a dat lumânarea asta pe care am aprins-o acum.

SANDU (nerăbdător): Dar, spune-ne odată povestea aceea.

MOŞ ION: Păi, nu e chiar o poveste. E o istorie adevărată. E istoria satului în care m-am născut eu şi în care s-a născut mama voastră. Voi, nepoţii mei, trebuie să o cunoaşteţi. Nu v-aţi răzgândit? Sunteţi pregătiţi?

 

SĂNDUŢA: Hai, bunicule, numai tărăgăna… Că totuna nu avem ce face, dacă nu-i nici televizor, nici computer, nici lumină…

MOŞ ION (îi îmbrăţişează): Zău, îmi pare bine. Am nişte nepoţi minunaţi… Deci, să le înşirăm de la capăt. După cum se ştie, toate au un început. Tot aşa şi satul meu îşi are începutul hăt de pe vremea lui Ştefan cel Mare… Dar ia spuneţi-mi, voi ştiţi cine a fost Ştefan cel Mare?

SĂNDUŢA: Ştefan cel Mare a fost… preşedintele Moldovei.

SANDU: Uf, că tare mai e proastă Sanda asta, bunele.

MOŞ ION: (o îmbrăţişează pe fetiţă): Iar vorbeşti urât, băiete. Vă rog să fiţi cuminţi şi să nu mă mai întrerupeţi. E drept, un fel de preşedinte de ţară ar fi fost astăzi Ştefan cel Mare. Numai că pe atunci aceluia căruia Dumnezeu îi încredinţa soarta poporului nu i se zicea preşedinte, ci domnitor. Domnitorul Ţării Moldovei – iată cine era Ştefan. A venit la cârma ţării fiind aproape copil, dar a condus ţara cu înţelepciunea unui bătrân. Şi i s-a zis „Cel Mare” nu pentru că ar fi fost coşcogeamite om, din contra, era un omulean mic la stat, în schimb avea o inimă în care încăpea o lume întreagă. Anume de asta i s-a zis aşa. A domnit Ştefan mulţi ani şi niciodată Moldova nu a fost atât de înfloritoare ca pe vremea sa. Căci tot ce făcea, făcea cu credinţă în Dumnezeu şi cu dragoste faţă de popor. Poporul îl iubea căci şi el iubea poporul. „A domni peste oameni, îmi zicea bunicul, nu înseamnă a fi stăpânul lor. Înseamnă a te dărui cu trup şi suflet semenilor tăi. Cât timp a domnit, Ştefan nu a făcut risipă din averea ţării, ci a luptat pentru fiecare bulgăraş de pământ”. Ţara nu e doar a unui om. Ţara lui Ştefan a fost şi rămâne a lui, a bunicului de după flacăra galbenă-albăstruie, a mea, a voastră, iar mai departe depinde de voi dacă va fi şi a copiilor voştri. Aşa mi-a zis bunicul atunci şi aşa vă spun şi eu acum…

SĂNDUŢA: Sandu, tu înţelegi ceva?

SANDU: M-am cam plictisit…

SĂNDUŢA: Dar eu vreau povestea!

MOŞ ION: Povestea… Povestea… Ia priveşte, copilo, prin flacără! Uite, bunicul mă dojeneşte, căci ca şi tine, nici eu nu prea aveam răbdare.

SĂNDUŢA: Iartă-mă, bunicule, n-o să te mai întrerup…

MOŞ ION: Deci, privesc prin flacără şi îl aud pe bunelul zicându-mi: „Ştefan va rămâne nemuritor. Când faptele omului sunt mari şi frumoase, omul nu încetează să trăiască. Trăieşte prin ceea ce a lăsat în urma sa. Multe lucruri frumoase a lăsat Ştefan, dar acestui popor nu prea i-a mers cu domnitorii ce au urmat, însă asta e de-acu altă poveste… Cine vine la putere şi nu înţelege că puterea îi este dată de către Dumnezeu nu pentru a fi slujit, ci pentru a sluji cu credinţă, acela odată şi odată va trebui să dea socoteală. Dacă nu în faţa poporului său, atunci în faţa istoriei. Istoria nu iartă…”

SANDU: Bunicul matale era tare deştept.

MOŞ ION: Aşa e. Era un om înţelept. Chiar dacă nu prea avea carte.

SĂNDUŢA: Sandu, mi se pare că îl văd pe străbunicul nostru prin flacără… Tu vezi ceva?

SANDU: Taci odată! Şi mie mi se pare că-l văd…

MOŞ ION: Iar vă certaţi…Uite, chiar acum îl aud pe bătrân cum îmi zice zâmbind: „Ioane, ai cam îmbătrânit, băiete. Şi eu am cam obosit. Plec să mă odihnesc un pic… Da’ tu povesteşte… Povesteşte-le nepoţilor tăi! Să nu uiţi din câte ţi-am spus! Eu las lumânarea aprinsă…”.

SĂNDUŢA: Cum? A plecat?

MOŞ ION: A plecat. Dar a lăsat lumânarea şi atâta timp cât această lumânare arde, el poate reveni oricând.

SANDU: Sanda, nu te mai foi, să nu răstorni cumva lumânarea!

MOŞ ION: Staţi fără grijă, că e fermecată, nu se stinge ea atât de uşor. Hai, lipiţi-vă strâns de bunicul şi ascultaţi în continuare! Aşa… Cum vă ziceam, Ştefan a ajuns în fruntea ţării şi de la bun început a întemeiat multe sate şi târguri. Nenumărate biserici şi mănăstiri au fost ridicate în timpul domniei Măriei Sale. Zicea el că acolo unde e credinţă – e şi lumină, iar acolo unde e lumină – neapărat e şi viaţă. Dar şi pentru lumină şi pentru viaţă, Ştefan a trebuit să lupte. Cot la cot cu poporul său. Căci mulţi erau acei ce jinduiau să pună sub talpă mica şi frumoasa Moldovă. Zicea că: „E mai bine să fii mort decât rob în propria ţară! Nimic nu e mai înjositor pe lumea asta decât robia! Capul plecat, chiar dacă sabia nu-l taie, tot în mizerie rămâne!”. Nimănui n-a vrut Ştefan să închine ţara. A luat într-o mână sabia, în cealaltă crucea şi a purces să deie de-a rostogolul toate capetele dornice de averi străine.

SĂNDUŢA (râde): Sandu, auzi? A dat de-a rostogolul… capete… Exact ca-n filme.

SANDU: Taci odată! De câte ori tre’ să-ţi spun ca să pricepi?!

MOŞ ION: Fiţi cuminciori! Unde rămăsesem? Ah, da, mi-am amintit… Aşadar, în timpul domniei sale, multe războaie a purtat Ştefan. Biruitor a fost aproape-n toate. S-a întâmplat însă ca o bătălie să o piardă. În acel măcel mii de viteji moldoveni au rămas să zacă pe câmpul de luptă. S-a întors Ştefan în cetatea lui de scaun, rănit şi prăbuşit, cu gânduri negre. A bătut la poarta palatului şi nu i-a deschis nimeni… Şi-mi zicea bunicul că a venit muma lui Ştefan la poartă, dar nu şi-a recunoscut fiul. Pleacă, i-a zis ea, tu nu eşti fiul meu. El ar fi venit biruitor din luptă. Dar dacă cel de după poartă, în adevăr e fiul meu iubit, a mai adăugat ea, atunci să se întoarcă, să adune viteji şi prin luptă sfântă să scape ţara de păgâni. Ştefan cică i-ar fi răspuns atunci mumei sale:

                        Cum să plec, măicuţă, când nu am putere?

                        Sufletul mi-e rană, plin mi-e de durere,

                        Morţi îmi sunt vitejii, moartea mă-nconjoară,

                        Dar de zici… eu plec. Să mor pentru ţară!

 

Iar mumă-sa i-a zis:

                        Fiule, te du, Domnul să te-ajute

                        Şi să-ţi dea putere să învingi în lupte.

                        Viaţa nu e viaţă dacă-i în robie.

                        Fă ca ţara asta liberă să fie!

 

SĂNDUŢA: Sandu, cum crezi, mama te-ar fi lăsat să intri în casă?

SANDU: Mama e mama, nu e a lui Ştefan din poveste.

MOŞ ION: Hai să ne înţelegem – ori ascultaţi fără să mă întrerupeţi, ori vă las şi mă duc la culcare.

SĂNDUŢA: Nu, bunicule! Nu te du. O să ascultăm.

MOŞ ION: Şi deci a plecat Ştefan. A mers de unul singur cu trupul şi cu sufletul sângerând prin codrii de stejar ai Moldovei, şi pentru prima oară i s-a cuibărit în inimă îndoiala. Mergând el aşa, pe la un apus de soare s-a oprit pe malul unui râu, în faţa unei uşi, săpate în stâncă unde se zicea că îşi duce zilele în rugăciuni un pustnic pe nume Daniel Sihastrul. I-a povestit Ştefan pustnicului că a fost înfrânt în bătălia cu turcii, că nu i-a mai rămas oaste, şi l-a întrebat pe bătrân ce să facă. La care Sihastrul i-ar fi răspuns:

                        Lasă pe o vreme hainele domneşti,

                        Ia şi te îmbracă-n straie ţărăneşti,

                        Mergi din sat în sat, mergi din casă-n casă,

                        Şi-o să vezi că-n cale puterea o să-ţi iasă…

Şi a făcut Ştefan precum l-a sfătuit Sihastrul. S-a îmbrăcat în haine ţărăneşti şi a purces la drum. S-a îngrozit domnitorul la ceea ce a văzut. Ţara era pustiită. De boli, de secetă, de hoardele păgâne care lăsau pârjol pe unde treceau. La vatră rămăseseră doar bătrânii, copiii şi femeile. Tineretul apucase drumul pribegiei în căutarea unei bucăţi de pâine. Mare jale dădu peste Ştefan. Descurajat, domnitorul a zis că nu mai găseşte el puterea despre care i-a vorbit Daniel Sihastrul. Obosit cum era, a ajuns la marginea unui sat, s-a aşezat la umbra unui arbore să se odihnească o ţâră. Deodată, nu departe, observă un pâlc de copilandri… (Moş Ion îşi cuprinde nepoţii) Dar, mai bine, ia priviţi voi atent, atent prin flacără şi veţi vedea, sunt sigur că veţi vedea ce s-a întâmplat atunci între Ştefan şi ceata de copilandri. Aşa făceam şi eu, când îmi zicea bunicul: „Priveşte, Ioane! Uite-l pe Ştefan! E dincolo de această flacără”.

Se stinge lent lumina, apoi scena iar se luminează.

DECORUL:

Moş Ion cu Sandu şi cu Săniuţa rămân la locul lor de până acum, într-un colţ al scenei, în spatele unei lumânări aprinse. În centrul scenei – un arbore, un bărbat vânjos la umbra lui, câţiva copii în preajmă.

UN COPIL (gesticulând cu o sabie-jucărie de lemn):

                        Eu sunt Ştefan, domn al ţării,

                        Stau de strajă la hotare,

                        Să nu treacă prin Moldova

                        Hoardele cele barbare!

                         

                        Duşmani dornici de pământuri,

                        Am voinţa de oţel!

                        Cine vine să mă-nfrunte,

                        Sabia va şti de el!

De sub copac se ridică bărbatul vânjos îmbrăcat în haine ţărăneşti care este domnitorul Ştefan cel Mare. Copiii se opresc din joacă. Ştefan se apropie de ei.

 

ŞTEFAN CEL MARE(îmbrăţişându-l pe cel care a declamat poezia): Cum îţi zice, băiatule?

JURJEA CIUTUREANU (patetic):Eu sunt Ştefan! Domn al ţării!

ŞTEFAN CEL MARE: Înţeleg, înţeleg… Văd că eşti un adevărat urmaş de-al lui Ştefan. Dar totuşi care e numele tău adevărat?

JURJEA CIUTUREANU: Jurjea… Jurjea Ciutureanu.

ŞTEFAN CEL MARE: Aşa… Jurjea Ciutureanu. Bravo ţie, Jurjeo! Eşti pornit rău împotriva duşmanilor Moldovei şi mi se umple inima de bucurie căci chiar în astă clipă mi-am dat seama de un mare adevăr.

JURJEA CIUTUREANU: Ce adevăr, bădie?

ŞTEFAN CEL MARE: Păi, tu eşti cel care mi-a deschis ochii şi pentru asta-ţi mulţumesc.

JURJEA CIUTUREANU: Pentru ce să-mi mulţumeşti, bădie, că nu te-am ajutat cu nimic?

ŞTEFAN CEL MARE: Nici nu-ţi dai seama cât de mult m-ai ajutat… E nemărginită puterea unei ţări când are asemenea copii. În copii ca tine, în copii ca voi e puterea unui domnitor. Nimeni, niciodată nu va îngenunchea Moldova! Acum chiar că sunt convins de acest lucru…

ALT COPIL: Dar, bădie, poate că mata nu ştii, dar boierii au dat sfară-n ţară precum că Ştefan, domnitorul, are de gând să închine ţara păgânilor.

AL TREILEA COPIL: Crezi mata că ne-am adunat aici pe toloacă aşa, de flori de cuc?

ŞTEFAN CEL MARE: Şi de ce v-aţi adunat pe toloacă?

ALT COPIL: Ne-am adunat ca să ne învăţăm a mânui sabia, bade!

JURJEA CIUTUREANU: Mâine, poimâine, ia cată, suntem de-acu mari şi ne cheamă Ştefan la oaste. Să nu ştim barem cum se ţine o sabie-n mână? Şi apoi, dacă Ştefan închină ţara, noi ne vom ridica!

ŞTEFAN CEL MARE: Iată aşa urmaşi mai înţeleg şi eu! Dar, să ştiţi că atâta timp cât va trăi Ştefan, pământul Moldovei nu va fi închinat nimănui!

JURJEA CIUTUREANU: Dar de unde le ştii pe toate, bădie? Văd că eşti îmbrăcat în straie ţărăneşti, dar mâinile nu prea seamănă să-ţi fie de ţăran. Vei fi fiind şi mata vreun boier poate?

ŞTEFAN CEL MARE: Un popor cu asemenea copii e de neînvins. Să ştii că într-o bătălie nu armele înving, ci vitejia şi isteţimea minţii. Tu le ai, băiatule. Bravo! Să trăieşti! Să trăiţi cu toţii, să fiţi întotdeauna la fel de îndrăzneţi şi să aveţi grijă de acest pământ.

UN COPIL: Vom avea, bădie… Uneori însă ne apucă frica, şi ştii de ce? Fiindcă prea dau năvală păgânii şi prea se leapădă de noi boierii.

ŞTEFAN CEL MARE: Să nu vă fie frică atunci când vă apăraţi pământul şi neamul. Nimic nu-l îngenunchează pe om mai mult decât frica. Orice înţelepciune îşi pierde rostul dacă nu e însoţită şi de tărie. În faţa vitejilor şi duşmanii se închină. Să spuneţi acest lucru şi copiilor voştri…

JURJEA CIUTUREANU: Eh, bădie, vorbeşti atât de frumos, dar nu ne-ai spus încă cine eşti…

 

ŞTEFAN CEL MARE: Acum am multe de făcut, dar sunt convins că odată şi odată ne vom mai întâlni şi atunci veţi afla cine a stat cu voi de vorbă aici. Înainte să plec, Jurjeo, te-aş ruga să-mi mai zici cântecul acela: „Eu sunt Ştefan, domn al ţării”, căci, se prea poate să-l văd pe domnitor chiar astăzi. Şi i-ar face mare plăcere să cunoască şi el cântecul.

JURJEA CIUTUREANU: Bine, bădie, ţi-l zic…

Eu sunt Ştefan, domn al ţării,

Stau de strajă la hotare…

 

(încetează să mai cânte şi cade leşinat în braţele lui Ştefan).

ŞTEFAN CEL MARE (îl bate peste faţă, îl readuce în simţiri): Ce ai, băiete?

JURJEA CIUTUREANU: Nu ştiu, bădie… M-a apucat, aşa de odată, o ameţeală…

ŞTEFAN CEL MARE: Dar ia spune, ai mâncat ceva astăzi?

UN COPIL: Cred, bădie, că nu a mâncat nimic. Aici, în Moldova noastră, aproape că nu avem ce mânca…

ŞTEFAN CEL MARE: Sărmanii de voi… (scotoceşte prin desagă, scoate o pâine) Iată, luaţi-o! Împărţiţi-o şi potoliţi-vă foamea! Promit că chiar de mâine nici un copil din ţară nu va mai flămânzi. E secetă, dar fiecare va avea bucăţica sa de pâine pe masă. Se vor găsi oameni care vă vor ajuta… Aşa se cade, aşa e creştineşte…

JURJEA CIUTUREANU: Mie mi se pare că mata eşti îngerul nostru păzitor. Ni te-a trimis Dumnezeu în cale, căci altfel de ce ne-ai ajuta acum, când e atâta sărăcie şi jale în jur?

ŞTEFAN CEL MARE: Jale – da, sărăcie – nu, căci o ţară cu asemenea copii nu poate fi săracă. Să vă mai zic o dată! Orice ţară e puternică şi bogată prin copiii pe care îi creşte. Voi sunteţi bogăţia Moldovei, voi sunteţi puterea ei şi atâta timp cât Moldova nu duce lipsă de copii sănătoşi, deştepţi, îndrăzneţi şi cu credinţă în suflet, această bucată de pământ nu va fi călcată-n picioare de nimeni! (Adaugă plecând)Să ţineţi minte acest lucru, să nu uitaţi, şi să-l spuneţi şi copiilor, şi nepoţilor, şi strănepoţilor, şi stră-strănepoţilor voştri!

Iarăşi se stinge lent lumina, apoi scena se luminează din nou.

DECORUL:

Moş Ion cu Sandu şi cu Sănduţa rămân la locul lor, în spatele lumânării aprinse. În centrul scenei – câţiva boieri, într-o încăpere domnească, şuşotesc înde ei. Doi dintre boierii din încăpere sunt îmbrăcaţi în haine moderne, cu cravate la gât. Ţin în mâini lumânări aprinse.

UNUL DINTRE BOIERI (către altul): Cine să fie aceştia doi, că nu i-am mai văzut până acum? Şi de ce ţin lumânările aprinse, că doar nu suntem la priveghi?

ALT BOIER: O fi fiind de pe-aiurea, că la port nu seamănă cu noi, moldovenii. Cine ştie de pe unde i-o fi adus domnitorul…

Intră Ştefan cel Mare, în straie de domnitor, cu coroană pe cap şi cu paloşul la brâu. Se lasă tăcere, boierii se închină.

ŞTEFAN CEL MARE: Staţi jos, boieri dumneavoastră! V-am chemat în divan ca să punem împreună ţara la cale căci e în mare primejdie! Dar văd printre noi şi doi străini. Cine sunt şi cum au nimerit în divanul ţării?!

PRIMUL BOIER DIN VREMEA NOASTRĂ (mirat şi revoltat): Noi?! Străini?! Acum când toţi îşi zic români şi doar noi doi am mai rămas să ne numim moldoveni în Moldova noastră, pe noi Măria Ta ne numeşti străini?!

AL DOILEA BOIER DIN VREMEA NOASTRĂ (mirat şi revoltat): Eu, de fapt, sunt şi român, în paranteze, în bucăţica de Moldovă care mi-a rămas moştenire de la ăsta (arată cu privirea la Primul boier din vremea noastră). Am mai fost eu prin străinătăţuri, aşa au fost vremurile, dar la mine acasă, străin?!

ŞTEFAN CEL MARE: Văd că vorba voastră îmi este pe-nţeles, dar la cătătură şi la port… Vă mai întreb odată, cine sunteţi şi cum v-aţi pomenit în această încăpere domnească?

PRIMUL BOIER DIN VREMEA NOASTRĂ (cu lumânarea aprinsă în mână): Nici eu, Măria Ta, nu pricep… M-a împins necuratul să cotrobăiesc azi într-o cotruţă… N-am fost la sfânta biserică de pe când eram de-o şchioapă. Ţin minte că pe atunci mă ducea bunică-mea de mână… Am găsit deci în cotruţă o lumânare şi… ia, zic, hai să merg şi eu la lăcaşul Domnului. Să mă mai spăl de păcate… Când am ajuns, preotul tocmai spunea că slujba e întru pomenirea Măriei Tale. Am aprins lumânarea, m-am tot uitat prin flacăra ei gândindu-mă că iată, în sfârşit am ajuns şi eu pe tronul Moldovei, m-am tot uitat, m-am tot uitat până când nu ştiu cum s-a întâmplat că m-a furat somnul… M-am trezit, Măria Ta, aici. Mi se pare mie că această lumânare e fermecată. Ea m-a adus în trecut şi trebuie să recunosc că nu-mi place deloc printre boierii Măriei Tale. Prea chiorâş se uită la mine. Adică cum, nu suntem şi noi boieri ca toţi boierii?! Vreau înapoi, Măria Ta. Vreau să mă reîntorc în vremea mea!

ŞTEFAN CEL MARE: Aşa deci… Vrei înapoi?! Da?! Mai vedem… (Se adresează celuilalt boier) Dumneata? Da, da, dumneata, celălalt cu lumânarea! Cum ai nimerit printre noi?!

AL DOILEA BOIER DIN VREMEA NOASTRĂ:Eu? Eu, Măria Ta? Exact la fel. Ca şi el!

ŞTEFAN CEL MARE: Să înţeleg, cinstiţi boieri, că voi doi o ţineţi morţiş că aţi fost sau că sunteţi domnitori pe tronul Moldovei?

AL DOILEA BOIER DIN VREMEA NOASTRĂ: Am fost, Măria Ta! Am fost, că acuma e altul…

ŞTEFAN CEL MARE: Şi dacă tot ziceţi că aţi stăpânit Moldova, ia să-mi spuneţi, în vremea domniei voastre, ce aţi făcut bun pentru ţară şi pentru popor?!

PRIMUL BOIER DIN VREMEA NOASTRĂ: Dar ce era să fac, Măria Ta? Că nu trebuia să fac nimic. Pe vremea mea poporul umbla vesel, bine îmbrăcat, bine dispus, circulau troleibuzele, totul era frumos! Tare cuminte popor, Măria Ta, tare cuminte şi răbdător… Şi dacă am văzut că sunt atât de cuminţi şi de răbdători, ia zic, să le pun un pic răbdarea la încercare… (Îşi mângâie bărbia mulţumit) Mai întâi de toate le-am stins lumina, dar ei au tăcut. Mai apoi, ierni la rând, i-am lăsat făr’ de lemne în sobă, dar ei tot au tăcut, de parcă şi-ar fi înghiţit cu toţii limba, Măria Ta. Iaca şi acuma… A fost secetă, nu a rodit pâinea, opinca trage foame, dar tace. Datorită mie tac ei, că eu am pornit să-i pun la încercare, şi să ştii, Măria Ta, că în ţară e totul bine şi mai cu seamă o duc bine boierii!

ŞTEFAN CEL MARE: Cum?! Poporul meu moare de foame?! Hei, straja! Luaţi-l pe ăsta de aici! La balamuc cu el! Că e nebun! Zice că a fost domnitor! Şi barem dacă ar fi zis că a domnit cu dragoste faţă de popor! De fapt… Ia staţi, staţi un pic! Daţi-l pe mâna lui văru-meu de la Târgovişte!

PRIMUL BOIER DIN VREMEA NOASTRĂ: Stai, Măria Ta! Faci o nedreptate, eu nu port nici o vină! Dacă-ţi pare că ceva merge rău, apoi iată, tovarăşul meu de colo poartă vina pentru toate!

AL DOILEA BOIER DIN VREMEA NOASTRĂ: Tacă-ţi gura! Eu nu-ţi sunt tovarăş!

Cei doi se iau la harţă, îşi sting lumânările. Vine straja şi îl scoate pe primul boier din încăpere.

ŞTEFAN CEL MARE (se adresează către sală): Aţi mai văzut aşa ceva vreodată, boieri dumneavoastră? Să-ndrăznească să se ia la trântă în Divan? (Îşi face cruce) Doamne Sfinte! Iar acum să vină înainte-mi celălalt boier!

AL DOILEA BOIER DIN VREMEA NOASTRĂ: Cruţare, Măria Ta! Cruţare! Nu sunt vinovat cu nimic! Ălălalt e vinovatul. Mi-a lăsat o ţară în pârjol, ce mai puteam să fac?!

ŞTEFAN CEL MARE: Lasă bâlbâiala, boierule, şi spune odată: cât timp ai fost domnitor, cum ai diriguit ţara?!

AL DOILEA BOIER DIN VREMEA NOASTRĂ: Măria Ta! Chiar să fi vrut să fac ceva, că tot degeaba… Cine vine azi în Moldova la putere, nu că de ţară, de mamă şi de tată uită. Că aşa e pe la noi… Fiecare se gândeşte la sine. Iaca şi eu… Când m-am aşezat bine pe tron, le-am spus supuşilor mei: „Oameni buni, descurcaţi-vă singuri, care şi cum puteţi!” Atât am putut să fac pentru poporul meu, Măria Ta! Le-am dat un sfat înţelept. Că aşa sunt eu, de felul meu, înţelept!

ŞTEFAN CEL MARE: Şi? S-au descurcat?

AL DOILEA BOIER DIN VREMEA NOASTRĂ: Să-ţi spun drept, Măria Ta, nici eu nu prea credeam că se vor descurca. Dar ca să vezi… s-au descurcat… Cei care furau, au furat şi mai mult. Cei care nu vroiau să fure şi-au luat lumea-n cap, au lăsat casă, masă, copii, şi duşi sunt până-n ziua de azi. Puţinii care au mai rămas se descurcă de bine de rău. Se mănâncă unii pe alţii şi totul e ok!

ŞTEFAN CEL MARE (indignat):Cum?!

AL DOILEA BOIER DIN VREMEA NOASTRĂ: Stai, Măria Ta! Nu te speria, că nu se taie şi nu se fierb în oală!

ŞTEFAN CEL MARE: Dar ce fac?

AL DOILEA BOIER DIN VREMEA NOASTRĂ: Păi, ce să facă? Iaca să-ţi dau un exemplu… De pildă, are cineva o bucată de pâine, da? Păi, vine altul şi i-o smulge. Nu reuşeşte ălălalt să îmbuce bine, că asupra lui tăbărăsc alţii vreo zece. Şi tot aşa… Până la urmă însă toţi se ţin sătui şi o duc bine… Iar cel mai bine, după cum şi trebuie să fie, o duc, bineînţeles, boierii.

ŞTEFAN CEL MARE: Dar oameni cumsecade, cu credinţă în Dumnezeu, au mai rămas prin Moldova?

AL DOILEA BOIER DIN VREMEA NOASTRĂ: Sunt, Măria Ta, sunt, însă iată care e buba… Pe umerii lor e tot greul.

ŞTEFAN CEL MARE: Cum?! Adicătelea şi dumneata, ca şi celălalt, zici că ai fost stăpân pe tronul Moldovei fără să te gândeşti o clipă la popor?! Dar chiar şi-n vis n-ar trebui să se întâmple asemenea lucru! Hei, straja! Luaţi-l şi pe ăsta de aici! La balamuc cu el! Sau nu! Daţi-l, ca şi pe tovarăşul său, pe mâna lui văru-meu! Să mă ierte Dumnezeu! Uf! (îşi şterge sudoarea de pe frunte, îşi face semnul crucii şi se adresează celorlalţi boieri, care dormitează) Hei, boieri dumneavoastră! Aţi îndrăznit să adormiţi în Divan?!

CEILALŢI BOIERI: Iertare, Măria Ta! Iertare! Ne-a furat somnul!

ŞTEFAN CEL MARE: Ia să-mi spuneţi, aţi observat cumva pe aici nişte străini?!

UN BOIER: Măria Ta! Erau doi! Cu lumânările aprinse în mână! Până ai venit, ne-am tot uitat prin flăcările lumânărilor lor şi am aţipit! Mai departe nu mai ştim nimic…

ŞTEFAN CEL MARE: Ştiam eu că nu am avut o vedenie… Apoi iată ce o să vă spun eu, cinstiţi boieri! V-am adunat ca să pun cu voi ţara la cale, că e în mare primejdie şi aş vrea să vă-ntreb! Ce credeţi fiecare dintre voi că ar trebui să facem ca să salvăm de la pieire acest pământ şi acest popor supus unei grele încercări?

UN BOIER: Cred, Măria Ta, că ar fi binevenit să închinăm Moldova turcilor!

ALT BOIER: Să nu dea domnul, Măria Ta! Nu-l asculta! Că turcii sunt păgâni, răi la suflet şi foarte sângeroşi! Îi ştiu eu bine, că am fost ostatic la ei, când eram copil. Nu turcilor trebuie să închinăm ţara! Moscalilor să o închinăm! Că moscalii sunt creştini de-ai noştri! Ruşii să ne ajute, Măria Ta!

ŞTEFAN CEL MARE: Văd, cinstiţi boieri, că ardeţi de nerăbdare să vă vindeţi ţara! Atâta doar că nicidecum nu vă puteţi înţelege cui şi pe cât să o vindeţi! Veţi fi fiind buni vânzători, dar cum să vinzi ceea ce nu-ţi aparţine?! Atâta ştiţi: petreceri şi beţii. Ce vă pasă vouă? Oricum, tot opinca va plăti dijmele! Şi tot voi veţi fi acei care veţi huzuri!

UN BOIER: Dar, Măria Ta,cu ce suntem noi de vină? Să se descurce singură opinca!

ŞTEFAN CEL MARE: Aşa e! După voi, piară cu toţii! Boierii să trăiască! Dar să ştiţi, dacă în iarna asta măcar un singur om moare de foame sau de frig, capetele vă vor sta unde vă stau acum picioarele!

UN BOIER: Vai de mine, Măria Ta!

ŞTEFAN CEL MARE: N-o să stau mult la taclale! Acum vă rog să mă lăsaţi singur. Şi să nu vă împingă păcatul să nu-mi ascultaţi porunca, căci vorba mea e scurtă! (îşi flutură sabia).

 

Se stinge lent lumina, se luminează din nou.

 

DECORUL: Pe scenă rămân doar moş Ion cu nepoţii săi Sandu şi Sănduţa, la locul lor obişnuit, în faţa lumânării aprinse.

SĂNDUŢA: Vai, bunele, ce poveste… Mai ceva ca la televizor.

SANDU: Bunele, dar ce a fost mai departe?

MOŞ ION: Păi, ce să fie? În anul acela nu a murit nimeni de foame. A adunat Ştefan armată şi a pornit la bătălie. I-a aruncat pe turci hăt cât colo, departe de hotarele Moldovei, apoi şi-a suflecat mânecile şi hai la treabă. Căci doar cu lupta nu ridici o ţară. Niciodată Moldova nu a fost atât de puternică şi atât de frumoasă ca pe vremea lui Ştefan. Şi când pizmaşii îl întrebau: „Unde îţi stă ascunsă puterea, Ştefane?”, el le răspundea: „Eu nu am putere. Puternică e ţara! Iar puterea ţării e în copiii ei”. Şi de fiecare dată îşi aducea aminte de Jurjea Ciutureanu, copilandrul cela cu sabie-jucărie de lemn.

SĂNDUŢA: Da ce s-a întâmplat cu Jurjea, bunele, s-au mai întâlnit?

MOŞ ION: Păi… asta vroiam să vă zic. Trecuseră ani buni de atunci… Într-o bătălie, Ştefan lupta cot la cot cu un munte de flăcău, înalt şi vânjos ca un stejar. Era aşa de viteaz flăcăul, încât el unul făcea cât zece. Tocmai atunci se întâmplă să fie înconjurat Ştefan. Neînfricat domnitorul, dar mai să-l dea gata turcii. S-a învârtit flăcăul cu sabia în jurul său şi zare de duşman n-a mai rămas în preajmă… După luptă, Ştefan l-a chemat pe flăcău şi l-a îmbrăţişat părinteşte.

SĂNDUŢA: Dar, bunele, a mai aflat Jurjea că atunci când era mic, ţăranul cela cu care s-a întâlnit era de fapt domnitorul?

MOŞ ION: Asta vroiam să vă zic. Jurjea l-a privit pe domnitor şi şi-a dat seama că domnitorul şi ţăranul e unul şi acelaşi om. A îngenuncheat în faţa lui. Dar… priviţi prin lumânare! Poate că-l vedeţi pe Jurjea Ciutureanu, cel al cărui nume îl poartă şi astăzi satul nostru.

Se stinge lent lumina, se luminează din nou.

 

DECORUL: Moş Ion cu Sandu şi cu Sănduţa rămân la locul lor, în spatele lumânării aprinse. În centrul scenei – Ştefan cel Mare stă de vorbă cu un ostaş.

ŞTEFAN CEL MARE: Mă închin în faţa ta şi în faţa celorlalţi bravi ostaşi ca tine. Vouă vă datorez toate biruinţele. Cândva, demult, mi-ai dat o lecţie pe care n-o uit până azi. Am înţeles că am pentru cine lupta. Am înţeles că puterea mea e în voi. În clipele acelea grele, tu şi prietenii tăi mi-aţi redat încrederea. Iar acum mi-ai salvat şi viaţa. Îţi mulţumesc! (face o plecăciune în faţa lui Jurjea Ciutureanu).

JURJEA CIUTUREANU: Măria Ta, de la tine am învăţat să fim iubitori de ţară.

ŞTEFAN CEL MARE: Eşti un erou şi te voi cinsti ca atare! Pentru vitejia ta, Jurjea Ciutureanu, te învrednicesc cu o moşie! Mâine dimineaţă, de îndată ce răsare soarele, încalecă-ţi murgul şi mergi cu el la pas până când soarele va asfinţi. Cât pământ vei înconjura, va fi al tău şi al urmaşilor tăi. Şi nu uita – zideşte-ţi casă, ia-ţi nevastă şi înmulţeşte neamul nostru de viteji! Iar când ţara va fi în primejdie, vei veni, ştiu bine, împreună cu fiii tăi! Cu sabia în mână veţi sări să vă apăraţi moşia de veneticii duşmani!

Se stinge lent lumina, se luminează din nou.

 

DECORUL: Pe scenă rămân doar moş Ion cu nepoţii săi Sandu şi Sănduţa, la locul lor obişnuit, în faţa lumânării aprinse.

SĂNDUŢA: Dar mai departe? Ce a fost mai departe, bunele?

MOŞ ION: Păi, ce să fie? A făcut Jurjea precum i-a zis Ştefan. A luat moşia şi s-a pus pe gospodărit. A înălţat o casă, şi-a găsit o fată frumoasă, s-a însurat cu ea şi iaca de atunci a apărut satul care îi poartă numele – Ciutureni. Un singur lucru nu i-a reuşit lui Jurjea Ciutureanu. Neamul său de viteji s-a oprit la el. Şapte fete i-a născut nevasta, şi nici un băiat… Dar a rămas moşia, a rămas satul. Şi acum depinde de voi dacă această moşie va rămâne şi a nepoţilor voştri…

Se stinge brusc lumina, întuneric beznă, linişte absolută. La un moment dat, un dangăt de clopot şi peste o clipă scena se luminează brusc.

Pe prim-plan: moş Ion ţinând aprinsă lumânarea cea fermecată, în dreapta şi în stânga sa – Jurjea Ciutureanu, mătuşa Mărioara, Sandu şi Sănduţa, pe planul doi boierii din toate timpurile ciondănindu-se în şoaptă înde ei, iar în centrul scenei – Ştefan cel Mare înfigând cu putere paloşul în pământ.

 

ŞTEFAN CEL MARE (răspicat şi sacadat): Poruncesc, din vremea mea, în ciuda tuturor păgânilor, în ciuda păgânilor creştini, şi în ciuda creştinilor păgâni, să rămână vie, de-a pururi, flacăra neamului!