Poezii pentru copii

Abonează-te la fluxul RSS

Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Zilele Babei

                        I

 

                        Cât au fost iarna de lungă

                        Au ţinut soarele strâns

                        Sub al ei cojoc încins,

                        Crivăţul să nu-l ajungă,

                        Nici să fie-n faţă nins.

 

                        Iară sora ei mezină,

                        Dochia, l-au îndrăgit

                        Şi la rându-i a vrăjit

                        Să atragă-a lui lumină

                        Lângă sânul ei zbârcit.

 

                        Şi sub cortul ei de gheaţă

                        Unde tremură mereu

                        Ţine-acum odorul său,

                        Dulcele izvor de viaţă,

                        Zâmbetul lui Dumnezeu.

 

                        Îl sărută, îl dezmiardă

                        Ziua, noaptea, neîncetat,

                        Ca pe-un mire descântat,

                        Şi se teme să nu-l piardă

                        De la ochiu-i degerat.

 

                        Bietul soare-n fărmecare

                        Perde lustru-i aurit

                        Sub răsuflul ei cumplit.

                        El pe lume nu mai are

                        Nici apus, nici răsărit.

 

                        Iar în lipsa lui, pământul

                        Zace-n triste amorţiri,

                        Bântuit de vijelii,

                        Căci ferească Domnul sfântul

                        De-ale Babelor iubiri!

 

                        La răsuflul lor deodată

                        Tot ce-i verde, înflorit,

                        Cade, moare vestejit.

                        Turba lor e neîmpăcată,

                        Dorul lor neîmblânzit.

 

                        Ele ştiu să-ncurce firul

                        Feţi-frumoşilor, pe plac.

                        Ştiu să schimbe pentru leac

                        Chiar în brustur trandafirul

                        Şi stigleţu-n liliac…

 

                        II

 

                        Iată, mări, însă iată

                        Că-ntr-o zi, spre răsărit,

                        Mândrul soare au zărit

                        O frumoasă, vie fată

                        Pe un plai reînverzit.

 

                        Era dulcea Primăvară,

                        Rumeoară ca un frag,

                        Scump odor şi lumii drag,

                        Care-acum ieşise-afară

                        Dinlăuntrul unui fag.

 

                        Brânduşiţă zâmbitoare

                        Şi cu mersul legănat

                        Pe sub ceriu-nseninat,

                        Ea părea aşteptătoare

                        De un mire mult visat,

 

                        Căci pe inima-i fecioară

                        Purta-n sânu-i mii de flori,

                        Şi adăsta-n fierbinţi fiori

                        Să închine-a ei comoară

                        Împăratului din zori.

 

                        Cum o vede, se aprinde

                        Soarele reîntinerit.

                        Zboară-n ceriul părăsit

                        Şi cu razele-i cuprinde

                        Tânărul odor iubit.

 

                        Pe loc, omul reînviază,

                        Apa curge şopotind,

                        Cuibul râde, ciripind,

                        Lumea se dezmormântează

                        Şi renaşte înflorind.

 

                        Iară Baba prin răstoace

                        Ca o ciumă alergând,

                        Văietându-se, plângând,

                        Scutură-ale ei cojoace

                        Când în ploaie, când ningând.

 

                        În bordei, în casă, în şatră

                        Ea pătrunde şuierând,

                        Inimile-nfiorând.

                        Spulberă cenuşa-n vatră,

                        Apoi iese-n câmp urlând.

 

                        III

 

                        Ea furtunile stârneşte,

                        Întinzând pe câmpul gol

                        Al troienilor nămol.

                        Prin văzduh o cârâieşte

                        De corbi negri negrul stol.

 

                        Ea din fugă se anină

                        De sărmanii călători

                        Îngheţaţi, rătăcitori.

                        Smulge tufe din tulpină

                        Şi le-azvârle până-n nori.

 

                        Ea pe vite le chirceşte

                        Şi grăuntele de an

                        Încolţit îl seacă-n lan,

                        Şi cocorii rătăceşte

                        Pe cerescul ocean.

 

                        Nouă nopţi şi nouă zile

                        Din suspin ea naşte vânt

                        Şi blesteme din cuvânt,

                        Vrând pe orişice copile

                        Să le-ascundă sub pământ.

 

                        Lumea tremură şi zice:

                        „Babă, streche de dor!

                        Duce-te-ai într-un picior

                        Valvârtej de pe aice

                        Până-n iadul arzător!

 

                        Duce-te-ai în cale oarbă

                        Alungată de-un cocoş,

                        Până-n fund la Mărul-Roş,

                        Şi pământul să te soarbă

                        Fără giulgiu, fără coş!”

 

                        Baba cată sus, la soare,

                        Ea îl vede zâmbitor

                        Lângă scumpul ei odor.

                        Ţipă, cade-n loc şi moare

                        Până la anul viitor!

 

                        Veselie, reînviere!

                        Mugurii se dezvelesc.

                        Gândăceii se ivesc.

                        Roiurile-adună miere,

                        Inimile se pândesc!